Iubite ne cheamă marea
Iubite, ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.
Iubite, ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripile dragostei!
Iubite, ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!
Iubite, marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Vladimir Potlog
Дата публикации: 28 декабря 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 256
Стихи из этой категории
Dor de dor
Am dor de dor, de-un gând pierdut,
Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,
Ca un ecou în zori, fugar,
Îmbrățișat de-un vis amar.
Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,
De pașii mei rătăcitori,
Ce-au alergat pe drumuri line
Și s-au pierdut printre ninsori.
Am dor de dorul ce mă doare,
De clipe ce nu s-au născut,
De-o amintire trecătoare
Dintr-un trecut ce m-a durut.
Dorul de dor mă cheamă iar,
Ca o chemare din abis,
Să-l port cu mine în zadar,
În orice zi, în orice vis.
De-aș putea
Te privesc și gânduri vin mii
În ochi arzi dar nu vrei să știi
De-aș putea cumva să mă mint
Nici iubire nici dor să nu simt
‘Te iubesc’ nu mai mișcă nimic
L-am trimis din suflet plutind
N-ai răspuns, l-ai înfipt în nisip
De-aș putea absentând, să-l desprind
Stau în pat să aștept dulcele somn
Zboară gândul, nu pot să adorm
Cine crezi că-i prin vise din nou
Mă trezesc, iar mă chinui s-adorm
Noaptea-i lungă și grea fără șoapte
Ziua-i goală, pustie, mă arde
Seacă sufletul, țipă, se zbate
Ace-n inim-abia de mai bate
De-aș putea să-ți aduc soare-n zori
Conversând s-alung stropii din nori
Deschizând dimineața cu flori
S-aduc zâmbet și zile-n culori
De-aș putea să fiu fir de nisip
Talpa să ți-o sărut când m-atingi
De-ai fi doar un vis trecător
N-ar mai arde în inimă dor
De-ai putea să mă lași să te-alint
De-aș putea umbra ta să devin
Să m-ascunzi între aripi plutind
De-aș putea-n mâna ta să mă sting
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Bate miezul nopții
Acuș se bate miezul nopții... e tarziu,
Tăcerea iarăși s-a lăsat
Cât imi lipsesti numai eu știu
Sa ne vorbim din nou, cu drag!
Acuș se bate miezul nopții... nu pot să dorm
Că mă gândesc numai la tine
Iar de-nchid ochii, văd vin în fața ochilor
Și toate amintirile cu tine.
Acuș se bate miezul nopții...și mă încearcă
Un dor atâta de profund,
După îmbrățișarea- ți caldă
Și vinul tău... atât de scump...
Pacat e oare sa iubesti
Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.
Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!
As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.
Dor de dor
Am dor de dor, de-un gând pierdut,
Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,
Ca un ecou în zori, fugar,
Îmbrățișat de-un vis amar.
Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,
De pașii mei rătăcitori,
Ce-au alergat pe drumuri line
Și s-au pierdut printre ninsori.
Am dor de dorul ce mă doare,
De clipe ce nu s-au născut,
De-o amintire trecătoare
Dintr-un trecut ce m-a durut.
Dorul de dor mă cheamă iar,
Ca o chemare din abis,
Să-l port cu mine în zadar,
În orice zi, în orice vis.
De-aș putea
Te privesc și gânduri vin mii
În ochi arzi dar nu vrei să știi
De-aș putea cumva să mă mint
Nici iubire nici dor să nu simt
‘Te iubesc’ nu mai mișcă nimic
L-am trimis din suflet plutind
N-ai răspuns, l-ai înfipt în nisip
De-aș putea absentând, să-l desprind
Stau în pat să aștept dulcele somn
Zboară gândul, nu pot să adorm
Cine crezi că-i prin vise din nou
Mă trezesc, iar mă chinui s-adorm
Noaptea-i lungă și grea fără șoapte
Ziua-i goală, pustie, mă arde
Seacă sufletul, țipă, se zbate
Ace-n inim-abia de mai bate
De-aș putea să-ți aduc soare-n zori
Conversând s-alung stropii din nori
Deschizând dimineața cu flori
S-aduc zâmbet și zile-n culori
De-aș putea să fiu fir de nisip
Talpa să ți-o sărut când m-atingi
De-ai fi doar un vis trecător
N-ar mai arde în inimă dor
De-ai putea să mă lași să te-alint
De-aș putea umbra ta să devin
Să m-ascunzi între aripi plutind
De-aș putea-n mâna ta să mă sting
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Bate miezul nopții
Acuș se bate miezul nopții... e tarziu,
Tăcerea iarăși s-a lăsat
Cât imi lipsesti numai eu știu
Sa ne vorbim din nou, cu drag!
Acuș se bate miezul nopții... nu pot să dorm
Că mă gândesc numai la tine
Iar de-nchid ochii, văd vin în fața ochilor
Și toate amintirile cu tine.
Acuș se bate miezul nopții...și mă încearcă
Un dor atâta de profund,
După îmbrățișarea- ți caldă
Și vinul tău... atât de scump...
Pacat e oare sa iubesti
Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.
Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!
As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.
Другие стихотворения автора
Carte izvor al înţelepciunii
Cartea este un izvor al întelepciunii
Este tot ce avem mai sfânt,
Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,
Un soare care ne încălzeşte blând.
Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc
Oameni cu adevarat să fim,
Un lucru atât de firesc.
Are şi ea suflet şi o doare
Când de dânsa mai uităm,
Căci ea este o comora
Care trebue s-o păstrăm.
Cartea este o minune
Dată de zeii cereşti,
E un templu al înţelepciunii
Dacă o ştii s-o preţuieşti.
Dumnezeu ne-a dat cuvântul
Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.
Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.
Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.
Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.
Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.
Te-am pictat
Te-am pictat pe o coală de hârtie,
Te-am pictat pe o frunze de stejar.
Te-am pictat pe o lacrimă de iubire
Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.
Te-am pictat pe o gutuie galbenă
Cum este soarele pe cer.
Dulce, amăruie ca şi sărutul
Care deseori ţi -l cer!
Te-am pictat pe o rază de lumină,
Te-am pictat pe o stea.
Căci tu eşti a mea stăpână,
Te-am pictat chiar şi pe inima mea!
Apa
Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,
Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.
Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!
Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.
Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.
Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!
Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,
Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.
Iartă-le, Doamne, păcatul
N-am să-l uit niciodată
Pe acela care s-a răstignit,
Ca să salveze lumea toată
Chiar dacă ea nu l-a iubit.
Pe drumul durerii,
De mii de pietre a fost lovit,
Dar pe acela al învierii
De nimeni, Doamne,
nu a fost întălnit!
Şi în clipa disperării
De pe cruce a strigat,
Iartă-le, Doamne, păcatul,
Căci eu de mult i-am iertat.
Carte izvor al înţelepciunii
Cartea este un izvor al întelepciunii
Este tot ce avem mai sfânt,
Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,
Un soare care ne încălzeşte blând.
Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc
Oameni cu adevarat să fim,
Un lucru atât de firesc.
Are şi ea suflet şi o doare
Când de dânsa mai uităm,
Căci ea este o comora
Care trebue s-o păstrăm.
Cartea este o minune
Dată de zeii cereşti,
E un templu al înţelepciunii
Dacă o ştii s-o preţuieşti.
Dumnezeu ne-a dat cuvântul
Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.
Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.
Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.
Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.
Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.
Te-am pictat
Te-am pictat pe o coală de hârtie,
Te-am pictat pe o frunze de stejar.
Te-am pictat pe o lacrimă de iubire
Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.
Te-am pictat pe o gutuie galbenă
Cum este soarele pe cer.
Dulce, amăruie ca şi sărutul
Care deseori ţi -l cer!
Te-am pictat pe o rază de lumină,
Te-am pictat pe o stea.
Căci tu eşti a mea stăpână,
Te-am pictat chiar şi pe inima mea!
Apa
Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,
Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.
Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!
Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.
Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.
Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!
Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,
Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.
Iartă-le, Doamne, păcatul
N-am să-l uit niciodată
Pe acela care s-a răstignit,
Ca să salveze lumea toată
Chiar dacă ea nu l-a iubit.
Pe drumul durerii,
De mii de pietre a fost lovit,
Dar pe acela al învierii
De nimeni, Doamne,
nu a fost întălnit!
Şi în clipa disperării
De pe cruce a strigat,
Iartă-le, Doamne, păcatul,
Căci eu de mult i-am iertat.