Mă-nec în delta buzelor...

se scurge ceara lumânării

ca lacrimile tale dăruite serii

ce continuu se preling greoi

pân’ la sosirea dimineții

prin ochi ce sunt ca pure averi

se colorează chipul tău

ca foaia în urma culorii

fost chip palid, dar serafic

cu o frumusețe de tablou

de-aș vernisa al său estetic

subit ai pătruns și încă persiști

ca mirosul scorțișoarei

ce se resimte neîntrerupt

doar înăuntrul camerei

și astfel mă rezerv de tot

cu sufletul plin de nădejde

și măiestria de a spera

să te ivești încă odată

să uiți complet ce-i împrejur

și în final, noi să fim bine

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Dragostea nu doare doar când moare..

Ea strigă tare,se zbate dulce,

Vrea să cuvânte pe limba ei..

Suspină tristă când nu-i auzită

Vorbește-o limbă necunoscută

Aduce daruri celeste, nebănuite,

Te tot invită ca la o nuntă

Să treci pe-acolo în haine de gală

Tu însă fă ce crezi sau ce vrei;

Ai grijă mare la aparențe

Sunt trecătoare,înșelătoare

Timpul are clepsidra întoarsă

Nimic nu poate să stea în loc...

Sarută-ți tandru mereu iubita

Cere-i sărutul ce-l ține tainic,

Neștiind de unde îl are și pentru ce...

Trăiește-ți dulcea durere

Doar știai bine că dragostea doare

Nu doar când moare

Ci și acum când îți vorbește,

Nu ai ce-i face

Asta e!

(16 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

În venele mele încă simt al tău venin
Pompat nebunesc de a mea inimă
Devenind acum un simplu străin
Lăsându-mă fără nici-o sărutare ultimă.

Tu poate-l numești un simplu destin,
Dar eu o văd precum o amplă crimă,
Căci acuma mor câte puțin în chin,
Iar tu, doar mă privești din umbră.

Văd în a ta privire senină și blândă
Cum este pierdută în al meu suspin.
Pășești ușor ,peste-a mea inimă,
Urandu-i o moarte frumoasă sublim

Dă-mi un semn, dacă chiar ești tu
Sau mintea mea fictiv te proiectează sublim.
Mă regăsesc în arta ta poetică ca un atu
Sau sunt efectele ale al tău puternic venin…

Arde aprins sufletul trist, ca o hârtie

Cade respins alunecând în nebunie

Dorul nestins aduce-n vise amăgire

Dragostea umblă risipindu-se-n pustie

Am întrebat un trecător despre iubire

Și mi-a răspuns:  cea care-ți umple amintire

Deschide aripi, te cuprinde bucurie

Numai în doi se va aprinde fericire

Am întrebat și primăvara, poate știe

Cu flori de Mai a-ntins covorul pe câmpie

Către livezi m-ampins cu zumzet de albine

Singur și trist am admirat doar eu cu mine

Cuprins de ploaie-am întrebat și curcubeul

Și-antins culorile în arc pictându-mi cerul

Ajuns în noapte-a mai rămas doar efemerul

Ascuns prin toate s-a retras păstrând misterul

Nelămurit am întrebat în toamnă vântul

Suflând copacii aiurit umple tot câmpul

Acoperind cu frunze veștede pământul

Șuieră fără de răspuns să-ncurce gândul

Și-atunci întreb stelele toate despre una

Cea care sufletul mi-a frânt pornind  furtuna

Tăcute-n noapte mă privesc pețindu-mi luna

Nu mi-au răspuns nici ele toate nici ea una

Mi-a mai rămas de întrebat cerul și lumea

Soarele, noaptea și pe voi: unde-i minunea?

De ce iubim când ne aruncă omisiunea

Unde sunt oamenii cei buni, ce-i compasiunea?

Ascuns de timp am să întreb la porți divine

Unde-i lumina când te stinge o iubire

De s-ar putea cândva din nou s-ajung la tine

Degeaba-ntreb, răspunsu-i mort, n-are să-nvie

Te caut în fiorul vântului de toamnă,

În frunza amorțită, căzută la pământ

Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea

Și visul de iubire, în sfântul jurământ.

Ești dragostea și ura, unui destin în stele,

Magia unei oaze în tainicul deșert

Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,

În agonia nopții,

Mi-e frică să te pierd.

Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,

Cand tu nu ești cu mine,

Te am numai în gând,

Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.

Și am închis-o în suflet,

Să nu te pierd, nicicând.

Viorica E.

toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare

voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări

...

în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Aleargă-n privire sclipirea de stele,
Din zâmbet sublim se aprinde-o scânteie,
Adoarme durerea și-ți lasă doar vise
Ca mii de petale în flăcări aprinse.

Lacrima-i curge şi seacă-ntr-o clipă,
Suflet se naşte-n privirea topită,
Corola de gânduri umbrește-un mister,
Ca mii de petale scăpate din cer.

Pulsuri de inimi tot bat fericirea,
Cântece sună trezind amintirea,
Imagini prind ochii și dulce te strâng,
Ca mii de petale dansate de vânt.

Admiră de-a pururi cereasca lumină
A ta frumusețe – o zare senină,
Din vise cad îngeri pe-arípi de plăcere
Ca mii de petale cu farmec de stele.

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.