Refuz categoric

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Te văd ieşind adesea din cerdac

Pe prispa care dă înspre grădină;

Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac

Şi plângi mereu, fără a fi de vină...

Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,

Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!

Iar, vremuri grele... cât un car de lut,

Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.

Te dor picioare, mâini şi... trupul tot

Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...

Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,

Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".

Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi

Şi îndrumări, pentru posteritate;

Poveţe, pentru cei ce au urechi,

Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.

Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,

Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:

Vreau să pun poza mea lângă a ta,

Să nu îţi pierdem chipul prin albume...

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Sui pe cărarea-ngustă către izvor,

Că n-am mai fost tocmai de-un an,

Cu greu pășesc și-mi târâi un picior,

Ce rupt a fost, lovit de-un bolovan

Dar cum aș putea să nu mă duc,

Și apa să o gust, fruntea să-mi ud,

Să mă întind pe iarba de sub nuc,

Umbră să simt și ciripitul să-l aud

Mă voi ascunde apoi după stâncă,

Poate-am noroc să văd vreo capră,

În jur o să-mi pun flori de brâncă,

Și liniștit o voi aștepta să treacă

Până ce capra va veni să se adape,

Voi admira feeria pădurii de foioase,

Nu voi lăsa privirii nimic să-i scape,

Scrutând peisajul unei țări frumoase

........................................

Ziua s-a scurs spre soare-apune,

Și capra nu am văzut-o să coboare,

Pădurea mi-a vorbit, să pot a spune,

Feriti copacii, ca drujba..să nu-i doboare!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

E primăvară, îi simt căldura

Adusă de adierea unui vânt,

E timpul bun pentru-arătură

Și de pus sămânța în pământ

Ziua, e din ce în ce mai lungă

Iar nopțile încep să fie scurte,

Țăranul cu greu mai dovedește

Foc să dea la cei gunoi în curte

Copacii sunt încărcați de flori

Și colindați de roiuri de albine,

Nectarul să îl fure pentru miere

Ce noi apoi o consumăm pe pâine

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce cuiburi fac prin rămurele,

În care zilnic vor depune ouă

Și-n timp puii vor ecloza din ele

Pe câmp tractoarele trag brazdă

Sub care vor fi puse semințele,

Și dacă cade apa binecuvântată

Țaranul îsi va umple hambarele

Diminețile sunt încă răcoroase

Și doar peste zi se încălzește,

Și-o vorbă din popor ne zice

De vrei cămara plină, din zori.. trudește!

De ar putea marea să vorbească 

Ce-ar zice ea oare ,

Un Babilon de oamenii, ea a scăldat 

A alinat durerile și arsurile le-a spălat 

Și pleacă și revine iar ,priviri purtând 

Spre infinit, sub luciul stelelor 

Acolo unde cerul și ea se impleticesc 

Și gândurile se indeplinesc. 

Ea poartă în adâncuri, cele mai arzătoare gânduri 

Ce așteaptă doar pe cineva

Ce poate le rastalmaci, le arunca 

In plasa visatorilor reali.

Un nou început vine,

"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"

Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,

Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.

Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,

Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.

Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,

Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.

Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,

Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.

Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,

Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.

Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,

Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.

Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,

În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.

Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,

Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.

Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,

Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.

Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,

Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.

Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,

Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,

Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,

Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.

Bucuria primăverii ploioase

Se așterne în sufletele noastre,

Ghioceii albi,clopoței în plina splendoare,

Răsar din pamântul lui Dumnezeu atotputernic .

Incep sa simt mirosul bucuriei oamenilor 

Ce ies la lecturat prin parcuri...

Și de zumzăitul copiilor celor mici

Și neastâmparați .

Simt puțină invidie că nu mai pot

avea mentalitatea de a ma juca de dimineață 

Pâna la apusul soarelui .

Aș vrea să simt macar odata

Zvolta fericirii acelor vremuri...