indiferență

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

Întâlnirile mele cu diminețile  iernii

mă entuziasmează la nebunie

așa sunt eu

mă bucură primul fulg de zăpadă sfios

care mi se topește pe tâmplă

ador răsuflarea tăioasă a vântului

țurțurii de pe streșina casei

albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament

adesea mă dau fără să mă vadă nimeni

pe gheață

lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă

a poetului

mângâi steluțele argintii de pe ferestre

cu buzele

în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod

la gura sobei

chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane

pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie

n-ai cum să nu-ți lași sufletul  moleșit de căldurile verii

să zburde printre munții împodobiți de omături

unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce

GPS-ul îmi spune să fac la stânga

deși nu mai văd nicio urmă de drum

fac stânga, totuși,

spre cer

și simt cum îmi cresc aripile...

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngopați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

e greu de spus de unde a căzut îngerul

(se poate presupune că se prăbușise din cer!)

cert este că era acolo

în mijlocul drumului

întins pe caldarâm

nemișcat

salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe

dar îngerul nu avea corp ca oamenii

sub haine nu exista nimic

cum să resuscitezi pe cineva care nu există

se întrebau cu toții

și cineva a sunat la 112

„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”

” mai repetă o dată!” ceru telefonista

și omul repetă încă o dată

iar telefonista-i închise telefonul în nas

”lua-v-ar dracu` de derbedei!”

mai sunaseră și alții

apoi apăruse Poliția

Pompierii

Smurd-ul

Raed Arafat

și-n  timp ce heruvimul dezbrăcat

își dădea sufletul

nevăzut de nimeni

lumea adunată pe margini  se mira cât de frumos era îngerul

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit umbră

o formă abstractă

din care cineva storsese și ultimul strop de lumina

până la negru

ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui

obediența cârtiței

murisei fără să știi

în dreptul călcâiului meu

din care sângera noaptea…

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

  Atâtea posturi sunt vacante,

  Și-atâtea slujbe-s de făcut,

  Mai grele nu-mi vine a crede,

  Dar mai usoare sigur sunt!

De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?

        O,pumn de lut,

   De ce-mi ceri socoteală?

Când destinația ta a fost sortită,

      Încă din plămădeală!

A patra strajă încă nu a trecut,

    Dar cu mine de mână,

    Nu vei mai fi doar lut!

Nu dispera,mai fă un pas

Chiar dacă-i șovăielnic,

Dă drumul lacrimei să curgă,

Căci ea te face mai puternic,

Privirea ațintește-o sus ,

Privește dincolo de zare

Chiar dacă-i intuneric mare,

Isus e dincolo de zare!

Lumina ochilor mei, acum uitată nu se mai Întoarce.

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

Sunt un câine oarecare,

Vreau să mă hrănești!

N-am nevoie de motive,

Doar să mă iubești.

Mai ții minte când alergam

În urma ta, după sanie?

Parcă a fost ieri...

Nu eram legat de o funie,

Și nici de ale tale dureri.

Amintește-ți cum eu îți eram

Buna dispoziție,

Când aveai o zi mai grea!

Că am fost acolo, pe poziție,

Când lumea părea rea.

Mai știi ce mi-ai promis?

Unde ai fost când am avut nevoie de ajutor?

„O să am grijă de tine!”

Acum tu nu vezi că mor?

Nu te judec, ai necazuri,

Deci poate că e mai bine că te-am părăsit!

Nu înțelegi că erai totul pentru mine?

Și ai să fii până la sfârșit?

Chiar dacă m-ai dezamăgit,

Încă am încredere în tine!

Însă nu ai reușit!

Tu ai vrut să mă păstrezi...

Eu,am vrut să fiu iubit...

Astăzi te-am scutit de o grijă,

Dar să știi că îmi lipsești!

Fără tine n-am putut

Să rămân, să mă trezești!

Voiam să te mai văd odată,

Să m-alinți ca pe ai tăi!

Să sar mereu când nu ți convine

Și să-ți fac doar vânătăi.

Să nu uiți că am fost devotat!

Ține-mă în brațe veșnic!

Și să știi, nu-s supărat!

Pentru tine, sunt războinic.

Ce părere ai că pentru alții am fost doar un câine?

Pentru tine ce am fost?

Doar un paznic de folos?

Un prieten zgomotos?

Sau un suflet fără rost?

Am îmbătrânit cu gândul că o să te văd împlinit!

Dar să știi că prezența mea încă n-a murit!

O să fiu cu tine să te văd fericit!

Viața mea a fost un dar,

Pentru tine, m-am jertfit.

Etern în memoria ta, Bleky!

Sufletu-mi e numai plin de ceață
Mi-am pierdut încredere-n undeva
Strig la ceruri lipsită de speranță
Și știu că nu m-ar înțelege cineva...

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...