Mihai Eminescu - Floarea limbi române

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Știm, că Românul o duce greu,

E cel ce duce povara în spatele său

În lumea împărțită în clase sociale

Cine plătesc datoriile reale?

Sunt cei care muncesc pentru câțva lei

Pe locuri unde candidații nu fac concurență

Ei nu mai știu că munca poate fi o preferință

Nu doar o veșnică sentință.

Clasa celor școliți, inteligenți, stă mai retrasă

Ai impresia, că nu văd, nu le pasă

Ca să reziste și-au pregătit câte-o  carapace

Gândesc, dar nu găsesc soluții și tace.

Mai avem o clasă socială, ce ne face de rușine

Panarame, hoți, trădărori îi știm bine

Din partea lor, la orce te poți aștepta

Ei nu au conștiență, să-i poată mustra.

Ce simt că trebuie să fac,

Când știrile ce vin, mă face să tac?

Prea multe vești triste, ce nu-mi fac bine

Copii minori dezacxați, autori de crime?

Accidente, vieți secerate din imprudență,

Șoferi la volan, băuți și mai grav, drogați,

Boli, tratate de lege cu indulgență

Mașini, super, moderne, a celor bogați.

Actualitatea, a devenit brutală cu viața,

Schimbări majore, într-un timp record,

Politica dă tonul, ascuzindu-și fața,

Suntem naufragiații vieții, aruncați peste bord.

Suntem spectatorii vieții, atât ne este permis

Votul, nu mai contează, e ales de sus,

Nu mai contează Românul ce vrea

El poate fi dezbinat și c-o viață mai grea.

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Bun e vinul Ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Great is the rose red wine

Great is the rose red wine

Harvested in a late autumn

Some on hoar, some on snow

So much I drink and I don't get drunk.

I swore not to drink again

But I can not stop myself

Great is the wine, and well I like it

Nagging up the vineyard, I might

Sweet wine of rare fruit

Gets to your head without a ladder

Sweet wine of green grapes

Makes the man hazy

Great is the wine, and tasty

When you drink it with good people

But if you drink it with bad people

The wine will stuck down your throat.

Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.

Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.

Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.

Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.

Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!

Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.

Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.

În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.

Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.