Cât de cât!

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

orgolioși

narcisiști

ipocriți

trăim duplicitar sub o imagine falsă

într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre

și ne-am înspăimântat

nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri

vitrine

din alte locuri

cum era posibil să fim în același timp și unii și alții

ne-am întrebat între noi

dar n-am știut ce să ne răspundem

ba chiar am râs ascultându-ne

descoperindu-ne

dându-ne jos măștile

ăștia suntem

niște actori de mâna a doua

distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd

după același scenariu

pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz

cu aceleași lumini și umbre jalnice

locuiți de aceleași vise uzate la maxim

trăind second hand

într-o viață stoarsă ca o lămâie

de alții…

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...

Iartă-mă că te-am iubit

Că ți-am greșit și am rămas,

Căci sunt vinovată de fiecare clipă fără tine

Poate nu a fost niciodată despre noi,

De fapt noi nici n-am existat , doar mi s-a părut

Tu adormi , nu te gândești la mine dar eu adorm, doar dacă mă gândesc la tine

Iartă-mă că nu-ți mai pasă, că-mi imaginez că vei mai fi al meu măcar odată

Iartă-mă că atunci când am căzut am așteptat să mă ridici, crezând că nu pot fără tine

Iartă-mă că te-aș fi iubit prea mult , dar timpul ne-a despărțit, e clar

Iartă-mă că mai mult decât toate aș fi vrut să-mi fi tu acasă,  că pentru totdeauna dorul o sa fie acolo.

Iartă-mă că nu mă mai iubești , că nu-ți mai pasă,

Că tot ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată

Noi, n-am fost predestinați să fim da’ n-am văzut

Iartă-mă că nu mai pot să te privesc că am ochii plini de dor și inima mă doare…

Iartă-mă că te-am durut că nu știu cum să-ți spun că n-am să te mai uit,

Iartă-mă că am vrut să te iubesc mai mult decât aș fi crezut că pot, dar n-am știut

Iartă-mă că nu m-am aruncat cu totu și n-am crezut mai mult în iubirea ta, că m-ai învățat să simt dar m-ai și rănit.

Iartă-mă că n-am fost tot ce tu ți-ai fi dorit, că n-am putut să mai rămân măcar un timp…

Iartă-mă căci am lăsat iubirea noastră să se piardă,

Că nu mai văd nimic cunoscut în numele tău

Căci de mult nu mai suntem suflete pereche,

Iartă-mă că n-am putut să te mai țin , că trebuia să fie un “pe curând” dar din păcate-i un ,,adio “

Iartă-mă că orice lucru bun dintre noi nu a fost făcut să dureze,

Că sunt la capătul prăpastiei dar să nu-mi apari în față căci doar prezența ta mă dă pe spate

Iartă-mă că am lăsat tăcerea să își facă loc

Între noi, acolo unde cândva răsună doar iubirea.

Iartă-mă pentru cuvintele nespuse, că nu-mi convenea vreo secundă să te văd supărat

Că iubirea noastră s-a preschimbat în fum, lăsând doar amintirea ta

Iartă-mă că te-aș fi vrut pentru totdeauna și că mi-e greu să accept ca drumurile noastre s-au separat de mult

Că te-am pierdut , că te-am avut și că încă te văd în ochii mei

Iartă-mă că nu mai sunt , că nici n am fost vreodată

A ta si tu al meu, n-am fost a nici unuia nouă doar ni s-a părut.

Orizontul pare aproape

Împodobit  c-un curcubeu,

Dincolo de largul mării

Ține-n brațe un nor greu.

Noru-n valuri se preface,

Mici șiroaie curg la vale,

Temătoare să nu sece

Pân-la  mare e lungă  cale...

Se strecoară printre stânci

Fir  de apă subțirel

Bucuros când întănlește

Alte fire ca și el.

Mi-ai apărut în cale, odată cu înserarea

Ascultându-ți glasul , plângându-ți disperarea,

Am descoperit în sufletu-mi

Un filon pe care nu-l știam ...

Era iubire pură , cel mai dulce chin 

Care a înflorit ,din ce în ce mai fin.

Fii binecuvântată frumoasa mea copilă,

Cu glas de argint și mângâieri de liră

Atunci când eu credeam că inima îmi este moartă

Mi-a trimis un înger , în pustita-mi soartă .

Mi-a dat în dar o inimă-în  văpaie .

Pentru a ei văpaie ,sunt acum in stare 

Să înving și veșnicia ,iubita mea copilă

Când te țin în brațe și chipul  ți-l  sărut.

Cu inima-mi făclie te iau de mână azi,

Văd cum bucuria îți râde pe obraz.

Eu sunt fericit ,că te-am întânlit 

Pe drumul vieții să te  am aproape

Te ridic pe soclu și îți fac staruie 

Mă-ai trezit la viață ,dintr-o agonie

Binecuvântată de către al meu tată,

Respectata ca sunt a lui fată,

În ochii lui schimbată,

Poate incăpătânată,

Deodată rușinată, 

Dar el nu va renunță niciodată.

De-aș ști ce umbră te atinge,

Aș smulge-o iute din drumul ei,

Să pot să-ți pun în ochi lumină

Și-un strop de cer din ochii mei.

Tu nu ești singură în gânduri,

Știu, nu poți fi cu mine mereu,

Și ție ți-e greu uneori, știu bine…

Dar chiar dacă ești departe-n lume,

Tot ești cel mai aproape om de sufletul meu.

Te priveam azi… ești așa superbă,

Cum sufletul ți se-aprinde pe chip,

Ai un fel magic de-a răspândi lumină

Oricărui om, oricărui timp.

Tu ești tot dorul meu din lume,

În tine stele se joacă și strălucesc,

Iar dacă-n ochii tăi vine vreo umbră,

Să nu-ți faci griji, ca să îți treacă eu o s-o… iubesc.

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.