Reflexe

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

într-un inel de ape rotitoare

stă ghemuită fericirea-

oglindire subiectivă

a propriei dorințe.

pentru mulți,

fericirea e sinonimă cu împlinirea,

umplerea hambarelor cu bogății.

moartea dușmanilor...

ne deplasăm amnezici

pe  drumul  separării....

1. Vreau să cred că pot să visez ,

Că pot să sper să incerc să nu mai delirez.

M-am scufundat pe zi ce trece mai rau in acest abis,

Prins într-o cușcă de lemn parcă din alt vis.

Cu toate astea lupt cu zilele ce au să vină,

Si incerc să caut o cale spre lumină.

Nu stiu daca o să reușesc vreodată,

Dar tot ce știu este că lupt mai mult ca niciodată.

Asta nu este viața...este doar o reluare,

O scenă dintr-un iad din care nu mai am scăpare.

Până si credința cu care te naști si mori se duce

Si incet-incet te simți corupt si răstignit pe o cruce.

Incerc să văd frumosul printr-o furtună îndepărtată,

Si parcă tot ce văd sunt visele de altădată.

Era frumos, eram copil... mă bucuram de tot. 

Parcă culorile din ochii tăi imi răspundeau că pot.

5. Sunt de neînvins, de neînțeles si parcă totul este împotriva mea, 

Sunt același eu de altădată,

Dar mult mai stors de suflet si vina mă îneacă.

Regretele si fericirea falsă sunt cei mai buni prieteni ai mei,

Si tot ce înțeleg este că sunt doar eu cu ei.

Minciuna era si ea cândva prietena mea, 

Dar in zadar, acum mă lupt cu ea.

E sumbru uneori când te privești din spate,

Iar tot ce vezi sunt farse ale vieții nu de mult uitate.

Colind prin mintea mea blocată,

Si sper să ies mai bine decât ultima dată.

Sunt mii de amintiri ce-mi rulează-n minte,

Si parcă mii de lacrimi șterse din cuvinte 

Sunt mai puternic, mi-am spus mereu.

Dar niciodată nu am cunoscut răul din-ăuntru meu.

Nu mă mai recunosc! Nu mă mai simt ca om.

Ca entitate sunt doar un călător.

Mă urăsc pe mine si urăsc că nu pot să mor,

Nu stiu ce vreau și țin sa cred că-s doar in alt decor.

10. Vreau să cred că pot evada, că pot spera, că pot simți măcar ceva...

Că tot ce-i scris și ascuns, e inima mea, 

E invincibila ca un cristal atins de nea.

Încerc să mă găsesc in orice suflet trist, 

Să ma ascund de adevăratul meu spirit de neînvins.

Încerc din răsputeri să ma ridic sa zbor.

In cerul infinit și printre stele,

Să uit de mine și de toate cele. 

Plâng nopțile și ziua râd c-o mască aurie,

Iar lumea vede doar ce vreau eu, ca într-o fantezie.

Rupt de realitate mă regăsesc în tine

Incerc să mă deschid, dar doar aici pe o hârtie.

Nu am mai plâns de mult de bucurie,

Si n-am mai fost de mult pălit de melancolie.

Fluturii mei sunt morți de mult, sunt un muzeu.

Lovit de traume si gândurile rele din neajunsurile lor, nu ale mele.

Aș vrea să cer ajutor cuiva. 

Să spun că nu este vina mea! 

Să nu fii fost născut dacă era alegerea mea.

Sa fiu pus la perete și să mă atace cu miile ei de regrete.

15. E vina mea că poate sunt prea bun pentru această lume .

Si vina voastră pentru că nu știți să iubiți decât un nume.

Mie greu să scriu, să văd pagini pe perete,

O fi și asta o artă, scufundată in regrete.

Sunt doar eu si gândurile mele line acum,

Si parcă-i pace,

O liniște asurzitoare pe care o simt de zici ca-s ace. 

Străpuns de ne-încredere, mă mișc haihui în zare…

Si tot ce văd este amărăciunea dumnitale.

Nu vreau nimic și totuși vreau totul,

Vreau să fiu liber să simt și eu norocul.

Să cred în viata asta și să-mi găsesc scopul,

Nu doar să fiu o umbră anostă care-și așteaptă sorocul.

Vreau să te ating, să simt viata prin tine,

Să simt strigatele și fricile cum se opresc în mine.

Să mă eliberez de toată tensiunea acumulată,

Să mă simt și eu viu măcar odată.

Să văd că-s vulnerabil si frica înseamnă iubire…

Să cer mai mult și înschimb să te primesc pe tine.

Vreau să visez, să sper, să umblu desculț prin zare,

Să te privesc in ochi sa vad cum totul dispare.

20. Să respir greu și să cad pradă sufletului tău.

Să fiu mai bine, să văd lumina din ceruri cum vine.

Să vorbesc cu Dumnezeu să mă ierte pentru că te vreau pe tine.

Să rog ingerii să nu coboare după mine,

Pentru că știu că și ei se tem de întuneric la fel ca și mine.

Să evadez din mintea mea și să mă asum cu totul,

Aș vrea să știu dacă ăsta-mi este măcar scopul.

Aș incerca să mă trezesc la realitate,

Dar sunt captiv de ani în așa zisa "libertate"

Din interior ego-ul strigă iar din alt colț diavolul mă instiga.

Incerc să te fac pe tine bine,

Sa-mi ofer bunătatea fără limite-n spre tine.

Nu vreau să cred că nu mă pot face bine,

Când știu că eu ca și întreg sunt lumină vie.

E greu să mai pot simți ceva după atâta ură,

Iar oamenii în care ai crezut, acum te scuipa-n gura.

E greu să speri, si să aștepți miracole lumești sa vină,

Când tot ceea ce te înconjoară e o iluzie fină.

Am mii de gânduri care-mi vin acum in cap,dar tot ce fac acum este sa tac..si tac.

Sabo Rareș

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

Cu greu eu mai ridic din cap, 

Privirea spre înaltul cer.

Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț, 

Sunt umbra și picioarele. 

Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.

- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!

- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.

- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!

- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.

- Nu, nu cred! Nu văd cum !

- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!

- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!

Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.

- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.

Era o sentință fără drept de apel.

- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!

Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.

- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!

- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!

Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.

- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt

din luna lui Marte

dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri

doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară

din gând

te-ai răsucit înspre mine

dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul

pe care ți l-am dat încă de-aseară

între cerșafurile acestea învolburate

vai

mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt

mă gândesc

cum mi se întâmplă de fiecare dată

când te privesc noaptea

deși ești femeia mea până la moarte

mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii

prin somn

așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci

de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă

a mieilor

în zori

când vei deschide ochii spre ziuă

iubito

îți voi dărui coroana iubirii

din flori de măslin

să-mi fii regină de-a pururi…

Apocalipsa biblică pare o poveste pentru copii

un fel de Divina Comedie a lui Dante Aligheri

implicând doar sufletele

într-o viață de apoi

dar adevărata Apocalipsă este trăită de noi, barbarii tehnologici,

astăzi

de la căldura înspăimântătoare și seceta cunplită

la topirea ghețarilor

de la inversarea polilor magnetici ai Pământului

la frecvența tot mai mare a dezastrelor

într-o lume a amenințărilor și războaielor nucleare

a foametei

a disperării

chipul lui Putin se suprapune peste chipul Satanei

acoperindu-l...

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...