Ce era de făcut
Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,
Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,
În vuiet de valuri șoptindu-și anume,
Al fiilor număr și-al soțiilor nume...
Sub praful acesta, de timp și cenușă,
Stau veacuri de ură, pândind după ușă,
Broboane de sânge picurând din țepușă,
Dușmănia firească dintre om și căpușă.
Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,
Mai departe de umbre, mai aproape de soare,
Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,
Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.
Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,
Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,
Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,
Vechi poeme de-amor pregătite să moară.
Spune tu fără frică, adevărul nebun,
Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,
Adevărul acela din cana cu vin,
Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.
Nu te teme de grecul ascuns după dună,
De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,
Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,
Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.
Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,
Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,
Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,
Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 25 сентября 2024
Просмотры: 159
Стихи из этой категории
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Prea multă sensibilitate în portugheză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Muita sensibilidade
A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.
Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .
Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!
Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”
Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.
Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.
Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.
A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.
A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).
Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Cum ar fi
Cum ar fi doar să aud
Culorile să le exclud
Pe mine să nu mă știu
Să văd în față doar pustiu
Ziua să îmi fie corul
Noaptea să șoptească dorul
Să nu știu ce simt, ce-aud
Părerile să le includ
Să fac totul pipăind
Să mă duc chiar neștiind
Să văd în lume nevăzând
Să merg lumea doar zburând
Cum ar fi de aș vedea
Cât privirea-mi cuprindea
Plină de tot însăși viața
Ce-și celebră eleganța
Să fiu foarte, foarte sus
Să văd norii în repaus
În vântul foarte puternic
Să dansez cât mai poetic
Cum dansez în valuri reci
Unde-s a vântului poteci
Să fiu liberă complet
Să ardă lacrima-n râset
Cum ar fi de m-aș trezi
Doar să simt, n-aș auzi
Doar totul ce doare tare
Cum s-aprinde și dispare
Să mă simt inexplicabil
Să văd totul impecabil
Ura doar să se topească
Cu greul să se sfârșească
Să știu clar ce este viața
Să recunosc existența
Să iubesc ce n-am iubit
Să-nțeleg un diferit
Cum ar fi să fiu copilă
Să rămân intangibiă
Când sunt mare să fiu mică
Să nu pot fi pe logică
Să nu știu că focul arde
Să nu știu că el aprinde
Să fiu neajutoarată
Și mereu nevindecată
Să nu știu nimic nicicând
Să merg spre pericol râzând
Să am o viață luată
Să am o viață mimată
Cum ar fi să-mi amintesc
Defapt unde locuiesc
Și că tot ce fac aici
E tot, însă nu ce zici
Să-mi știu steaua și lumina
Aici care mi-e sarcina
Familia în galaxie
Astenia din energie
Să îmi știu calea și puterea
S-o deslușesc pe ea, gândirea
Să-ntâlnesc sufletu-n față
Să-mi amintesc reala viață
Cum ar fi să nu exist
Să fiu cel dintâi artist
Tot ce este să trăiască
Prin mine să se iubească
Din nimicu-mi infinit
Să se facă tot gândit
La măreața conștiență
Tot să fie transparență
Să exist în fel și chip
Neavând mod și aspect
În tot etern să particip
Să exist și nu perfect
Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Другие стихотворения автора
Nu te-amăgi
Cu nici un chip nu te-amăgi,
Crezând în vorbe,
Când ochii verzi ca marea, te vor trece în uitare.
Zâmbindu-ți, crudă ca destinul va şopti...
Orice, cu nepăsare.
În urma ei, cât ai privi sperând,
Prin iarna rece, chiar de-i miezul verii,
Nu murmura,
Senin aşează-te în rând,
Sub greutatea serii.
Însingurat fără-nțeles, de gânduri te apleacă,
Ziua de mâine-ascunsă-n ieri...
Las-o să treacă.
Şi-n suflet chiar de-ți arde dor,
Nebun, de ea aproape,
Cu nici un chip nu te-amăgi, mereu a fost departe.
Doar ochii verzi ca frunzele de crin,
Te-au înecat în vise,
Te-au îmbătat, de cel mai dulce vin,
Acum par stele, stinse...
Buzele ei te-au ars adânc, fierbinți,
Ca magma din comete,
Se vor întoarce poate, în curând, cuminți...
Trezeşte-te, băiete!
...fără nume
Întoarce pagina, acum să treacă,
Prin timp și ziua asta-nnegurată,
Și chiar dacă durerea te îneacă,
Din rană smulge-ți vârful de săgeată.
Cu tot cu carne-n intestine răsucită,
Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,
O altă blasfemie încă nerostită,
La ceas de bătălie lungă și pierdută.
Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,
Falanga și-a trimis-o către Babilon,
Prundișul sub privirea lor se surpă,
Și homo sapiens încearcă să rămână om.
Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,
Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,
Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,
Prin zbor înalt de picături și fluturi.
Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,
Să treacă noaptea asta neagră peste lume,
Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,
Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.
Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,
Cenușa lor mai fumegă uitarea,
Și se întorc din când în când prin vreme,
Să se răzbune ori să-și caute iertarea.
Înapoi
Cârmaciul obosit de drum, clipește,
Itaca, iat-o la un pas de orizont,
De nicăieri în noi, într-una crește,
Același gând, ce ne-a adus în port.
Același dor sălbatic de acasă,
De brazda plugului și umbra de măslin,
Aceeași căutare dureroasă,
În ochii zeilor cu aripi de destin.
Prin noi neînțeles șoptește,
Același straniu simțământ de lut,
Același pas din zări trudește,
În chip pribeag, străin și crunt.
În omul frânt de frică și nevoie,
Sub zdrențe, supurâde răni deschise,
Și barba ne miroase-a fum de Troie,
A cal de lemn și praf de vise.
Acum îl văd căzut într-o oglindă,
Ulise, capul și-l întoarce,
Își strânge mâna, arcul să-l întindă,
Nebănuit, se depărtează, ...tace.
Și simt cum peste noi secunda trece,
Ca viespea ucigașă într-un roi,
E noaptea grea și ploaia rece,
Motiv să nu privim vreodată înapoi.
Dar tu copile nu gusta amarul,
Și toate astea să le crezi povești,
Să râzi când vei sorbi paharul,
Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.
Mama știe
Mama, știe de ce gânduri,
Câteodată dau năvală,
Revărsându-se în rânduri,
Sub ciocan, pe nicovală.
Frânte aripi fumegânde,
Aruncate spre pământ,
Lacrimi gata să inunde,
Orice glas pierdut în vânt.
Îndoieli părând mărunte,
Flăcări înlăuntru stinse,
Mama știe să asculte,
Lanțuri zornăind prin vise.
Ploi gigantice de smoală,
Sfărâmând sub picături,
Clipa de secundă goală,
Prinsă sub dărâmături.
Mama poartă-n ochi tăcerea,
Răstignită, dureroasă…
Primului născut, căderea,
Într-un nor de ceață, deasă.
Știe …dar nu poate spune,
Pașii ăstei primăveri,
Peste podul de cărbune,
Drum trecut spre nicăieri.
Taina lor
,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,
Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:
,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,
Bătrânii voștri să luați aminte?
Căci tulburați, de-atâtea ori,
Privind în gol, ciudați,
Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,
Ca de strigoi, Vă ridicați.
Și vorbe fără noimă de rostiți,
Pierduți, îngândurați priviți,
Că-ndată amuțiți.”
Atunci...aș fi putut cumva,
Semeț să râd,
De zeci de ori,
Cum am făcut, ...șiret,
Din Tora recitând absent,
Vreun rând,
Clepsidra s-o răstorn, încet.
Dar i-am simțit cumva,
În glas, durerea,
Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.
Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:
,,Ne spun: Mesia a venit!”
Sayonara
De multe luni și doar câteva zile,
Te-aud pășind aici, prin ploaie lângă mine,
Copil sărind șotronul în tranșee,
Captivă–n labirintul ăsta de clișee.
Deasupra noastră milioane de obuze,
Se-aruncă oarecum peste ideile obtuze,
Printre cuvinte nerostite și confuze,
Într-un sărut albastru, scrijelit pe buze.
Nu e de glumă, uneori aproape...
Că mă trezesc, îngreunat de șoapte,
Cu tine priveghindu-mi peste pleoape,
Mereu mai singur, devorat în noapte.
Știu bine, simt ascunse între toate,
Din lupta stranie a dimineților cu seara,
Nicând doritele secunde-n care, poate,
Trecând voi spune: ,,sayonara”!