Taina lor
,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,
Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:
,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,
Bătrânii voștri să luați aminte?
Căci tulburați, de-atâtea ori,
Privind în gol, ciudați,
Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,
Ca de strigoi, Vă ridicați.
Și vorbe fără noimă de rostiți,
Pierduți, îngândurați priviți,
Că-ndată amuțiți.”
Atunci...aș fi putut cumva,
Semeț să râd,
De zeci de ori,
Cum am făcut, ...șiret,
Din Tora recitând absent,
Vreun rând,
Clepsidra s-o răstorn, încet.
Dar i-am simțit cumva,
În glas, durerea,
Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.
Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:
,,Ne spun: Mesia a venit!”
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 2 октября
Просмотры: 53
Стихи из этой категории
Prea multă sensibilitate în franceză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Trop de sensibilité
Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.
Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .
Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!
En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?
Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.
Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.
S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.
Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.
La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.
La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).
En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Pasarea Maiastra
Zbura pasarea maiastra,
Purta pe aripi doar lumină.
S-o aduca la fereastra
Noii vieți fără de vină.
Și toți o-ntâmpinau cu dor
Si-o așteptau pe prispa,
Fântâni cu apă și cu flori
Ca sa mai stea si ea o clipa
În râuri apă cristalină,
Poieni de fragi și mure,
Un cioban pe o colină,
Aer proaspat de padure.
Dar a fost ce-a fost sa fie
Și brusc totul s-a schimbat,
Nu mai e vis si feerie
Ceru-i albastru-intunecat.
Oamenii au luat lumina
Vroiau atunci sa aiba tot
Și pe pasarea umilă
Au zidito intr-un bloc
Si nici om fara de vină
Nici fiinta mai divina
De-atunci nu s-a mai văzut
Si s-a stins si-acea lumină …
TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
Bucuria şi tristeţea te urmăresc,
La colţ, oriunde ele te pândesc.
În funcţie de faptele tale.
Vor fi ori nori, ori soare-
Contează mult ceea ce ai făcut,
Prezentul este bântuit de trecut!
Anii trec, dar nu poţi scăpa!
Trecutul şi prezentul se vor revedea
Viitorul ţi-l vor negocia...
Negocierea s-a terminat!
Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:
În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Другие стихотворения автора
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Încearcă!
Încearcă să rămâi un pas în urmă,
Ai grijă unde calci și ce vorbești,
Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,
Uitând de drumul tău și cine ești.
Nu lua în seamă ce șoptește vântul,
Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,
Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,
Stăpânului, rostit cu supărare?
Amar de ani pierduți în pribegie,
Încătușat în frică și oroare...
Zbătându-te legat de glie,
Ca vita scoasă la vânzare.
Dator la plată pentru răsuflare,
Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,
Ești sclav din neam în neam, se pare,
Mai înainte de-a te fi născut.
Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,
Nehotărât a fi sau a nu fi,
Oprește-te măcar o clipă,
Gândind că rătăcești fără să știi.
Încearcă să rămâi puțin în urmă,
Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,
Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,
E visul somnului, pe care-l credem viață.
Îndemn
Copilul acesta, tu lasă-l să plângă,
Secunda de pulbere strânsă în pumni,
Din focul lăuntric, vulcan să ajungă,
Bărbat să renască, din zeii păgâni.
Ascunde prin lacrimi uscate tăcerea,
Sălbatică strună vibrând fără sunet,
Să ardă de-a pururi în tine durerea,
Cu zâmbet de-o clipă și ghiară de urlet.
Tu lasă copilul acesta să cadă,
Prin tine prăpăstii deschise, să-l soarbă,
Bărbatul cu ochi de cărbune să vadă,
Poteca străină și vipera oarbă.
Prin flăcări să zboare, strunjit în furtună,
Bătut cu ciocanul de o mie de ori,
Săgeata aprinsă, prin ploaia nebună,
Să-și frângă sclipirea într-o sută de sori.
Tu lasă copilul acesta să moară,
De veacuri în tine, adânc îngropat,
Să fumege timpul așa, într-o doară,
Sub aripi zdrobite, de cer și bazalt.
Nu-i vreme de gânduri lipite cu ceară,
Nici mamei să-i spui de ascunsul mormânt,
Să murmure magma sub chipul de fiară,
Trezită din moarte și ascunsă-n cuvânt.
Trezire
În timp ce dormi adânc, netulburat,
Tragându-ți de pe cuget vălul,
Ai tremura în vis, gemând înfiorat,
Dacă ți-aș spune ce e adevărul.
Cu ochi răniți spre tubul de neon,
Sub pleoapele lipite de retină,
Ai plânge ...sfâșiat în somn,
De de raze dureroase și lumină.
Atât de grea ți-ar fi trezirea,
Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,
Terifiantă risipndu-ți amăgirea,
Ca tunetul izbindu-se de șoapte.
Privește! ...somnul tău e moarte,
Neadevăr e aerul pe care îl respiri,
Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,
Speranțe prefăcute-n amintiri.
Dacă ți-aș spune ce e adevărul,
Atât de inuman, amar, pustiitor...
Nesuferit arzând cum arde clorul,
Ai ști de ce secundele te dor.
Întunecate, de ce trec prin tine,
Atâtea spaime înnegrite și comune,
Cohorte de minciuni scurmând meschine,
Chemările de dincolo de lume.
Limbaj binar, codat din frică și durere,
Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,
E jocul derizoriu și părere,
Al unui demiurg dement, bătând în taste.
Regele gol
Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,
Visând, în dune să se-ngroape,
Cum uraganul urcă pe recifuri,
Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.
E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,
Tăcerea unor umbre căzătoare,
În cercul lor de flăcări mistuindu-i,
Aprinse patimi între stele muritoare.
De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,
E vina mea de rob dormind în lanț,
Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,
Departe de lumină, mai adânc în șanț.
Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,
Complice uneori, în grabă le zâmbesc...
Știu, timpul câteodată doare,
Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.
Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,
De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,
Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,
Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.
Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,
Cu vers ciudat, perfid și mutilat,
Poetului nebun suspect de crimă,
C-a adormit și călimara și-a vărsat.
Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,
Copil râzând de-un rege dezbrăcat.
Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,
Dar regele e gol și foarte supărat.
Zaruri
Pentru că timpul uneori,
Plutește în derivă,
Firav, abia născut în zori,
Din carne de ogivă...
Într-un acvariu fisurat,
Lăsat pe țărmul mării,
Ca un regret nemăsurat,
Bastard al resemnării;
Din ochii ei, însingurat,
Mă sfâșii în uitare,
Sub pasul mic, neîndurat,
Prin vorbele-i amare.
Mă șterg din mine, ca în vis,
Cu gânduri și tăcere,
Gladiator gemând învins,
De propria cădere...
Pentru că ochii ei acum,
Privesc în altă parte,
În urmă-i doar pustiu și scrum,
Sub frunze negre, moarte.
E timpul poate un fugar,
Jucând perfid cu focul,
Copil naiv, călcând pe jar,
Pierzând la zaruri totul.