Mama știe

Ingeri deghizati cathehizeaza in limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalta în departare 

Invaluidu-ne intr-un giulgiu al noptii,

Iar in umbrele lui cumtremuram, in bezna minții...

Clopote ce suna-n limba de sarpe,

Ne ademenesc intr-o falsă comuniune

Sufocand sufletul cu minciuni veninoase

Cu soapta disperarii, o adiere infioratoare.

Ca sarutul mortii si mangaierii de harapce

Sorb si pan' la ultim' strop de sange

Sa punem genunchi in fata la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?

-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric

-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,

Pe rând, purtând înșelătoare măști,

În horă prins, primejdios ca o hienă,

Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.

Ne învoim și sorții stau la pândă,

Comodus mușcă iar din zgura sângerie,

Urlă tribuna a cățea flămândă,

Cuprinsă de o oarbă isterie.

Gem hoarde cu biletele plătite,

Ecranul stins se năruie-n retină,

Și așteptările aleargă travestite,

Spre viața veacului ce va să vină.

E poate azi o zi ca toate celelalte,

Cu circ și pâine, pixuri și ulei...

Când trec pe-același drum, privind în altă parte,

Ne mai deosebind vikingii de pigmei.

Și ies din rând, căzând pe foaia albă,

Tot eu, mă știi de-acum un an...

Mă copiez în grabă de pe tablă,

Patetic personaj orwellian...

Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,

Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,

De unul singur pe o scenă goală,

Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.

Vezi stânca asta atârnând peste abis?

Stând nemișcată-n ceață și furtună...?

Vine o vreme când, parcă-n adins,

Adoarme făr-a spune ,,noapte bună".

O simți îndepărtându-se încet,

De timp, și așteptarea altei dimineți,

Și ce-a fost rău și strâmb, acum e drept,

Cei care n-au știut, acum sunt înțelepți.

E piatra asta lacrimă și cântec...

De leagăn atârnând peste abis,

Ca un copil dormind în pântec,

Râzând, plângând, trăind în vis.

Și poate dincolo de șoapte,

De vorbe omenești rostite la durere,

Tu mamă știi cât sunt de-aproape,

Acele clipe smulse din tăcere...

Când ne vom regăsi cumva în zori,

Senini, zâmbind... căci noaptea a trecut,

Pe stânci va crește iarbă, flori,

Orice sfârșit e doar un început.

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Ce ev ciudat acum, când orbii,

Se pleacă celor fără minte,

Când soarta numărându-și corbii,

Împinge vremea înainte...

Chiar dacă noaptea rece curge,

Ca o reptilă neagră și vicleană,

Străjerul lângă mine plânge,

Și Marte-și bate scutul de aramă.

Încă un pas în pulberea de stele,

Zâmbesc, ...să fie ce va fi să fie,

Pustiu-și strânge pumnii pe zăbrele,

Și vântul poartă stropi de bătălie.

De data asta, totul e pe bune,

Mi-aduc aminte prima lor scânteie,

Furtuni de foc pe cerul de cărbune,

Și marea cu miros de piele de femeie...

Abia acum, când totul e uitare,

Și ploaia resetează fiecare tunet,

Îmi amintesc de fulgerul din care,

M-am reîntors aici să cuget.

La rost și timp, iluzii și durere,

La demonii ascunși în fiecare dintre noi,

Și trecerea, ...în umbră și tăcere,

Și karma unei vieți, cu fruntea în noroi.

Norii aceștia prefăcuți,

În stânci jilave,

Părând că azi au fost născuți,

Din pagini albe,

Ca într-un dans, neînvățați,

Grifoni arzând...

Curgând prin vene-mi speriați,

Demoni râzând.

Rup ariple fiecărui gând,

Extaziați,

Asemeni unor torțe, rând pe rând,

Incendiați,

Prin inimaginabile tăceri,

Trecând răniți,

Securi înfipte în străjeri,

Dormind trudiți.

Și astea toate, în zadar,

Îmi sunt aproape,

Fluturi uciși în felinar,

Îmi cad sub pleoape.

Cu visul meu de foc mocnit,

Mistuitor,

Prin flăcări uneori, subit,

Mă sting ușor.

Știu, niciodată-n urma mea,

Neiertătoare,

Alte secunde n-ar putea,

Clipind amare,

Nehotărâte-a fi sau a nu fi,

Mereu în mine,

În taină a deosebi,

Ce-i rău de bine.

Ca eu să îl ridic, de pot,

Dintr-o chemare,

Pe-Ahile doborât în cort,

De întristare.

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.