Timpule,dă-mi un răgaz

Ne naștem din fire

Din surâsul primăverii, 

Însetați de iubire 

Până n cerul gurii 

Și pornim la drum,

Râvnind o jumătate,

Purtați de zbucium 

Spre o zeitate...

Ne amorezăm în pripă, 

Cuprinși de amețeală 

Și fericirea se -nfiripă

Prin piele, senzuală.  .

Cu fiori de fierbințeală

Ne hrănim din iluzii,

Că făptura ideală 

E în spatele oglinzii.

Si din ploaia cu petale,

Și vise sfărâmate 

Cad sufletele goale

Cu aripile tăiate  ..

Din bolta cenușie 

Roiul fulgilor  de nea,

Pe -mbătranita glie,

Năframa și o cernea.

Scărtăia zăpada 

Sub pașii zgribuliti, 

Încremenise strada 

Clănțănind din dinți. 

Ochii reci de sticlă 

De frig se încleștară ,

Gerul care suflă,

Pișcă ca să doară  

Lacrimi de gheață 

Din privirea degerata

Șiroiau din scoarță 

Pe ramura-nfrigurată.

Amuți suflarea 

Cu omăt infofolită.

Căminul dogorea 

Pe fața ei albită.

În preajma ta, iubire 

Timpul a încremenit,

Pluteam in fericirea,

Visului ce s -a împlinit.

Te credeam un Zeu,

Respiram prin tine;

Erai doar tu și eu

Și zilele senine 

. adoram să te ascult,

Să te simt,sa te privesc.

Etern și de demult 

Ești dorul meu ceresc..

Norii s- au dezlănțuit,

Furtuna ne -a înstrăinat,

Ploaia ne-a învăluit,

Din rădăcini ne -am zdruncinat..

Prin beznă rătăcesc,

În zadar te strig!

Fără tine mă sfârșesc,

Răvășită de frig..

Un strigăt in noapte,

Strecurat printre șoapte;

Mă cuprinseră fiorii,

Se prăbușiră norii.

Vântul bate -n geam,

Visele se frâng de ram.

Năluci se-nvărt la ușă,

Împrăștiind cenușă.

Pereții zgârie n urechi 

Și scuipă praf in ochi.

Becul arde n piept;

Eu pe tine te aștept..

Somnul nu mă năucește,

Larma nu mai slăbește.

Mă sufoc În pernă 

Cu izul din tavernă.

Patul scârțâie sub mine;

Și mi-e rece fără tine.

Ceasu -n ochi se zbate,

Ticăitul lui răzbate 

SI mă trezi din morți 

În fața unor porți...

Cad trupuri pe -asfalt 

Din gura cerului înalt;

Suflete îngenuncheate 

De geana zării picurate.

Și curg șiroaie,

Descompuse de ploaie ,

Mistuite de vânt,

Alunecând pe pământ..

Negura se lasă 

Peste oaza de pucioasă;

Ochii triști stropesc 

Din stele sclipesc.

Tânguia -n surdină 

O cântare divină 

De dor și de jale,

Fremătănd vocale.

Luna dintre nori

Presăra scrisori 

Brațelor întinse 

In rugile aprinse.

Din cenușă plămădită 

Țâșnea făptura oglindită

În chip și asemănare

Din milă și iertare...

Cântă pasărea iubirii

La fereastra unei fete

In asfințitul serii,

Legând două suflete.

O vara-ntreaga ciripi

De pe ramura -nfllorata 

Fâlfâind ușor din aripi 

De a lor amor mișcata. 

Venise toamna ruginie,

Palise trilul ei divin,

Răgușise de la ploaie, 

Despartind a lor destin.

Purta idila lor in gânduri 

Printre frunzele uscate,

Ciugulea din ea frânturi 

Sub privirile tăcute.

Se cuibari de gerul iernii

In scorbura de Sub geam,

Râvnind blândețea vremii,

Noi la sobă ne chirceam.

Visam o nouă primăvară 

Cand glasul ei de mierla, 

Cândva cu flori ne cununara ,

Dăruind din ea o perlă...

Dincolo de șovăiala pașilor făcuți cu răbdare,
Înaintând cu greu pe-a sufletului meu cărare,
Dincolo de așteptări și dezamăgiri, deopotrivă,
M-am regăsit printre cuvinte aflate în derivă...

Căci râul lor nemuritor și înșelător de dulce,
M-au tot purtat pe-aceleași drumuri cu răscruce,
Și întotdeauna alegând pe cele care-s bune,
Mi-am tatuat pe trup aceste sfinte rune...

Dincolo de trăiri, de gesturi și alte priviri,
Purtat în larg de vălul vieții mele-n amintiri,
Dincolo de-albastre mări și al munților morminte,
Nimic nu se găsește mai presus de cuvinte...

Sunt singur

Aici,în acest labirint

Şi pare că doar un miracol

Mă poate pune pe acel drum,

Un drum neştiut...

Înconjurat de pereți înalți şi reci,

Încerc să găsesc ieşirea

Ghidat de vocile din exterior,

Voci îndrăznețe şi calde

Ce răpun pereţi înalţi şi reci.

Sunt temător, dar,

Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,

Un drum pe care am mai păşit.

Şi las în urmă

Doar nişte pereţi mici şi reci!

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Am mai pierdut o zi citind jurnale,

Găsindu-mă puțin în fiecare...

La fel de ticălos ca Iuda,

Păzesc măsura timpului cu punga.

Mă cheamă nemișcarea în tăcere

Spre cripta necunoașterii supreme.

Un Magelan al paradoxului finit

Prin infinitul universului contemplativ²

Din Darwin, descompus în râmă,

Momește-un undițar noaptea din semilună

În cicluri de Vivaldi, tonul masiv se zbate

În verzi ecosisteme conservate.

Newton mă strigă-n somn Hopa Mitică

Și dibăcește cidrul din butilcă

Să mi-l servească-n loc de apā sfântă

Cu mărturii de duh, unui sărac cu duhul, caterincă.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.