Am să te chem in vis

Dorul de-acea îmbrățișare neîntâmplată 

Nu cred să stiu cum sa-mi treacă vreodată... 

Am sperat-o în versuri... printre rânduri 

Noaptea în vise, ziua în stomac cu fluturi.

Dorul de al tău vin .... rămas promis

Oricât l-am scris, a rămas nestins...

I-am simțit parfumul în rânduri, printre ele

În orice pahar ce-a-ncercat să-mi atingă buzele.

Dorul de tine.... un amalgam de doruri

Îl plâng în nopți fierbinți de poezie,

Când vântul visele-mi trimite-n zboruri

Și versul nu-mi descrie decât o... fantezie.

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

.....................................................................................................

LECTURA UNUI GOL

N-ai să citești, dar las să cadă-n cuvinte,

O seară grea ce peste mine coboară,

O tăcere ce nu mai cere și nu mai minte,

Despre o umbră ce-a învățat să nu mai moară.

☆

Ți-am dus dorul în atâtea feluri și stări,

Că a devenit respirație, pas și rutină,

Te strig în gând printre nenumărate întrebări,

În liniști grele, unde nu-i strop de lumină.

☆

N-ai idee câte nopți te-am lăsat să mă dori,

Câte răspunsuri mi-ai dat în tăceri deșarte,

Te-am ținut pe un soclu de atâtea ori,

Deși n-ai rămas nici de un „rămas-bun” de-o clipă, în noapte.

☆

Mi-am pus sufletul într-o poveste neterminată,

Sperând în cine puteai fi, nu în cine ai fost,

O iluzie pe care inima, oarbă și curată,

O desena în noapte, căutându-i un rost.

☆

Dar am învățat, în timp, printre ploi și ceață,

Că unii oameni sunt făcuți doar ca să treacă,

Să lase urme, să simuleze o viață,

Și-apoi, atât de nedrept, în neant să se piardă.

☆

Nu mai cer nimic azi, nu mai am așteptare,

Te-am gândit mult mai mult decât te-am trăit,

Dincolo de promisiuni și de rănile amare,

Am învățat să mă aleg pe mine, în sfârșit.

☆

Rămâi un gol pe care am învățat să-l duc,

O amintire și grea și frumoasă, ce încă tresare,

Când un glas asemănător pe străzi mă face să mă-ntorc,

Și se aprinde-n mine acea veche și mută întrebare.

☆

N-a fost să fie aici. Poate-n alt timp, altundeva,

Ai fi avut curaj, și spațiu, și răbdare...

Rămâne doar dorul ce poartă eticheta ta,

O tăcere ce scrie, în loc de un vin și-o ultimă îmbrățișare.

Mi-ai spus: "pleacă! Pentru mine nu mai existi!"... și cerul s-a stins,

Cuvinte rostite prea sec, prea fără-un motiv, fără-un gest de rămas,

Doar un ecou rece ce nopțile mi le-a cuprins

Și liniștea... și zâmbetul zile la rând mi-a furat. 

Te vedeam ca un suflet căzut dintr-o stea ce se înclină

O caldă lumină ce-mi mângâia părul ușor

Pe tine, da!...Cel ce mi-ai sărutat fruntea, alinându-mi zborul,

Apoi ai devenit călăul meu tăcut, neîndurător...

Fără sabie, dar cuvântul, "block-ul" ți-a fost ucigător 

Mi-ai condamnat sufletul la o viață de chin,

Cu tăcerea l-ai tratat, știind că de tine era plin

Lăsându-mă să te port în mine, tăcut și ascuns...

Căci mi-ai rămas un dor ce arde mocnit, un vin promis...

M-ai făcut să mă pun la îndoială cu totul...

Cine eram, ce îmi doream... de ce n-am fost de-ajuns

De ce-ai ales să mă lași cu răni...cu dorul!

...și nici azi după atâta timp... nu am găsit cu-adevărat un răspuns...

...să te mai țin în suflet, să-ți mulțumesc pentru schimbare?.. 

Sau disprețul meu să ți-l daruiesc pentru rana ce-ai lăsat-o să doară!...

............................................................. 

Sunt întrebări ce nopți la rând gândul mi-au frământat 

Până am acceptat c-așa ești tu... și eu, înc-o femeie.. cu care-ai eșuat.

E mult prea târziu..

E prea târziu să nu mai scriu

Îmi curg cuvintele-n aval,

Când doar aș vrea să-ti fiu

Într-o îmbrățișare de final.

E mult prea trist..

Cum ai plecat din viața mea grăbit

De parcă alergai să prinzi ultimul tren,

Să-mi dai o-mbrățisare nu ai reușit

Să nu-mi rămâi în suflet dor etern.

E prea târziu, prea trist și e adevărat. ..

Dar mă gåndesc că nu a fost intenţionat

Că poate doar soarta a fost de vină.

De aceea să te-ntorci am tot așteptat

Să nu-mi rămâi doar...o umbră străină.

Iartă-mă... iar imi e dor...

Ochii iar mi-i stăpânesc cu greu 

Iar îți scriu...Știu! Sunt o proastă...

Poate-așa am fost mereu...!?

Știu că tu mi-ai interzis

Să te caut...să te sun...

Însă am un dor nestins,

De parfumul tău de vin...

Fără vise... numai gânduri...

Doar ele mă-mbrățișează

Când prins între zeci de rânduri 

Sufletu-mi se-atrofiază...

Oare-ți mai aduci aminte

Cum zâmbeam unul la altul?...

Oare-o clipă-ți trec prin minte

C-am împărțit vinul și patul?...

Ne-am privit...ne-am întâmplat 

La final ai contemplat...

Cum tăcerea mă doboară 

Și teama cum mă omoară...

M-ai tratat ca pe un monstru

...cică îți eram frumoasă...

Te comporți ca și c-un "stalker"

Mă vezi și faci cale-ntoarsă....

Te-ai gândit oare ce faci?...

Felul tău de "bun rămas"?...

Nu ți-a fost c-am deplasat

De la "premium", la acuzat!?...

N-am băut de mult se pare,

La tine gându-mi scapă mereu

Mi-e dor... și nu-i doar o-ntâmplare 

E-un dor din ce în ce mai greu...

...Speranțe tind să mă pătrundă

Să te aștept cu nerăbdare...

Vinul tău buzele-mi să simtă,

Poezia ta să curgă în pahare...

Nu știu dacă durerea-mi va trece cu timpul,

Știu doar că azi, timpul îmi trece cu durere

Când doar aș vrea să-ți mai simt vinul

Și-o ultimă îmbrățișare pe piele...

Nu știu de dorul mă va lăsa vreodată,

Să sting flacăra ce în suflet se aprinde

Căci tu ești visul meu, o lume neuitată,

În care timpul nu îmi mai aparține.

Nu știu de am să pot uita cândva 

Cum zâmbetu-ți mă îmbăta ca vinul

Negândind că de tot vei pleca,

Strivind tot ce-mi dăruise destinul...

Nu știu nimic...și-ți scriu plină de gânduri 

Și printre rânduri ascund câte-un fior,

Căci al meu dor nu are margini 

Și doar așa pot umple paharul rămas gol.

Îmi plânge ceru-n palmă
și inima nu mi dă pace
să-i ofer o mângâiere,
o rază să-i dea putere.

Varsă lacrimi ceru meu
și strigă vântu zgomotos
să nu plec, să nu-l las
să n-ajungem la necaz.

Zice-mi la ureche cerul:
„Curcubeul va zâmbi,
dar să te treci peste înc-o ploaie,
mai așteaptă înca o zi„.

Ceru-mi zice să-l aștept
da' lumina mi se-neacă,
s-o iau încontro spre a mea parte,
să nu mai stau încă o data.

„Pământu-i ud neîncetat,
nori tot continuu ne despart,
nu mai pot fi al tău soare,
asta-i ultima mea plecare„.

S-ar părea că cer prea mult,

Și Dumnezeu nu mă aude,

Și îmi dă puțin.

Însăși, sunt mulțumită de ceia ce am,

Nu am nevoie de mai mult,

Doresc , doar un lucru să se împlinească,

Să fie sănătoși părinții, fratele meu să crească mare,

Să-i văd mereu alături de mine pe cei dragi.

Pe prietena mea scumpă, să o privesc cu mândrie.

Sunt mândră pentru ceia ce am,

Îți sunt recunoscătoare, Dumnezeu!

Îți spun astăzi mulțumesc,

Ca mâine, să nu fie prea târziu.

Doamne îți mulțumesc încă odată,

Pentru ceia ce am.

Îți spun mulțumesc! 

Pentru zile oferite,nopți oferite,

Tot,pentru tot mulțumesc!

Pentru soare astru,roșu dis-de-dimineață,

Pentru nouri și cer albastru aprins!

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

O clipa... si privirea ma-ntepat

priveam in ochii lui cu disperare,

eu una tot credeam ca am uitat,

Incit nici amintirea sanse na-re.

Dar nu,Eu na-m uitat,il mai Iubesc..

Si-as vrea sa trec prin viata din-nainte.

Sa pot ca in trecut sa ii zimbesc,

Sa-l simt ,si el la fel sa ma mai simte.

Dar s-a pierdut tot ceea ce tineam

Cu pumnii strinsi de teama de-a nu pierde,

Noi am strivit tot ceea ce aveam

si pina azi nu cred ca-si putea crede.

Ei fie-asa eu nu dau capu-n jos,

Eu merg asa cum pot dar inainte,

si chiar de totul na-r avea folos,

Si chiar de nu-l mai simt si nu ma simte..

Inseamna ca n-a fost cu-adevarat,

Inseamna ca n-a fost al meu sa fie.

As vrea sa uit cu sufletul curat,

Caci Dragostea la mine-o sa mai vie!

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Lasă mă să visez despre tine. Să simt ca exiști,să simt ca exist. Vreau să cad în iubire și obsesie iar,dar tu deja m ai ridicat. Vreau să țip și să urlu,dar în gol mă afund iar. Durerea mea se exprimă intr un cer roșu de sânge,iar ploaia ce cade mă arde tot mai tare. Am jurat ca nu voi mai iubi,dar inima mea a căzut în recidiva. Mă gândesc la tine iar și iar si nu pot dormi  noaptea din cauza ta iar. Îmi lipsești mai mult decât orice,iar dacă aș putea,ți aș dărui inima mea înainte să ne luăm rămas bun. Nu știu ce să fac fără tine,nu știu unde să îmi pun mâinile. Am încercat să uit,dar acum alerg la 3 dimineața pe străzi,cu gândul la tine. Unii ar spune ca sunt nebună,dar obsesia e prea mare. Vreau sa te prind de mână și să fugim împreună spre lună. Acum mă uit la tine și iubirea mă orbește. Acum mă uit la tine,și nu văd nimic. Mă pierd iar în întuneric,mă pierd iar în ceață. Fiindcă durerea se exprimă în țipete,eu am ales să râd. Acum plâng iar,în mijlocul nopții mă uit la stele și îmi doresc să fiu una dintre ele. Mă uit la lună iar,și două linii de lumină o străbat. Una este sclipirea mea,cealaltă întunericul tău. Ce a fost invizibil odată acum pot vedea. Și iar la 3 dimineața îți spun ca te vreau acum,nu mai târziu. Te iubesc și dincolo de moarte,nu poate. Acum însă e greu să trăiesc când nimic nu e clar,când în capul meu explodează artificii. Să mor sau să trăiesc? Dar tu ești viața mea și moartea mea,deci m am pierdut iar…Râd și plâng,respir și ma sufoc,trăiesc și mor.Te urăsc,dar te ador. Ești obsesia mea și am încercat să îți dau drumul,dar știu ca daca voi face asta voi muri mai mult ca niciodată. Si am încercat să îți scriu numele în nori,dar sunt prea departe,așa ca ți l am scris in ocean. Îmi amintesc de nopțile în care eram în flăcări,în care ne certam si ne adoram,în care ne uram și ne iubeam,dar puneam dragostea cel mai sus,peste soare. Acum lasă mă  te rog să te visez,să te mai văd o singură dată. Să te privesc în ochi și să îți spun ca tu ești visul meu și ca te voi iubi și când voi fi moartă. Te voi iubi în toate Universurile,în toate lumile,în toate viețile. Te voi iubi cum nici nu este posibil. Atât de mult,încât voi încerca iar să îți scriu numele în nori,acolo unde voi ajunge imediat.

Când o să piară din speranță ‘Te Iubesc’’

N-o să mai bată inimi calde pentru nimeni

Golind pământul de tot neamul omenesc

Desprindem sufletul crezându-ne mai liberi

În astă viaț-am așteptat să plece nori

Și au plecat lăsând în urmă flori uscate

Nu mi-au rămas decât distanțele-ntre noi

Tot așteptând se vor topi zilele toate

Căzut din ceasuri timpul freamătă-n decor

M-aruncă-n gol strivindu-mi inima uitată

Călătorind spre așteptare mă strecor

Lăsând un stol de amintiri spre altă dată

Uitând durerile de dor să plec în zbor

Nopțile scurse fără tine-au să nu ardă

Rămase-n urmă așteptările nu dor

Plutind ușor m-or însoți norii de vată

Să-mi crească iarbă după ploi și-n mână flori

S-ajung copac cu umbră deasă lângă casă

Stropii de apă să-mi dea hrană storși din nori

Pe crengi cântând să șadă păsări, cuib să-și facă

Timpul nu iartă, mă apleacă la pământ

Urmând lumina către locul cel de taină

Lăsând povestea așteptării ce m-a frânt

Aștept din nou îngerul blând în albă haină