Într-un loc

Sunt recunoscătoare ca pot vedea pădurea,

Că pot vedea frunzele cum pică toamna dansând,

Că pot vedea cum păsările călătoare,

Trec peste cerul albastru cântând.

Sunt recunoscătoare că pot atinge cu privirea o floare,

Că pot atinge cu privirea un fir de iarbă înalt,

Că pot vedea cum norii se joacă cu ploaia,

Și cum din joaca lor se naște un curcubeu animat.

Sunt fericită că pot vedea munți și oceane,

Ca pot atinge cu privirea puțin din infinit, dar mai ales,

Sunt fericită că deși nu pot vedea dincolo de toate acestea,

Te voi vedea mai des.

 E noapte și observ mai bine în jur

cum funcționează pământul,

Se pornește de la ceva mic

și se termină acolo unde ne ajunge doar gândul.

Se începe de la ce-i nevăzut

De la ființe mărunte,

în continuare la ce e văzut,

dar tot așa vietăți mici și multe.

După care încep să se înalțe

fire de iarbă, copaci, oameni, porumbei mesager,

cu scopul de a ajunge

cât mai aproape de cer.

Nu ajungem la cer,

dar tindem spre el,

si mai mult de atât

la ce-i mai departe într-un fel.

Poate te întrebi unde vreau să ajung,

ideea este că cei care au ajuns dincolo de cerul albăstriu,

au descoperit cu alte cuvinte ca noi locuim de fapt pe…

O ROCĂ PLUTITOARE ÎN SPAȚIU!

Îmi repet argumentul ăsta cu roca în minte,

când mi-e teamă să fac ceva… și la mine să știi, uneori funcționează,

trăim într-o lume așa instabilă

că exact in acest moment am putea fi într-o gaură neagră.

Deci în aceste condiții de viață limitată,

frica de orice altceva…

e nejustificată.

Și nu vreau să ajungem într-o gaură neagră,

să ajungem să locuim în spațiul greu…

înainte să știi cât de mult

locuiești deja în lumea din sufletul meu.

Uneori mai văd și eu

soarele cum se revarsă

în părul tău, pe umerii tăi…

doar pentru că ești așa de frumoasă.

Nu-l condamn, aș face la fel

dacă aș fi soare și aș avea ca el fața brună…

te-aș căuta pe pământ să te văd în fiecare zi,

nu mă aștept să te văd și azi

pentru ca te-am văzut și ieri și cred că mi-am folosit tot norocul din această lună.

(Oricum, în dimineața asta nu prea văd soare,

deci cred că o să fie o zi bestială)

(Oh, nu mai contează,

e acolo, ne privim pe fereastră)

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Până încăpățânatele
cuvinte se adună
într-o plină de dor înserare,
Mă gândeam să vorbim despre viitor
Ca de-o stare.

Ore, minute mirate
Ne țin astăzi departe,
Dar, spre deosebire de altele,
Ale noastre
Poartă contururi albastre.

Privirea lumii nu mă încântă,
Iar inima mea, bătând ușor,
Trimitea unde nesfârșite
Către tine, prințesă, pline de dor.

Dar să vorbim din nou de dor
Ca de-o stare în sine…
Mă hotărâsem ce să fac mai departe,
Aveam chiar și-un plan,
Dar acum… hmm…
Nu știu… m-am răzgândit…
Cred că am nevoie de puțină îndrumare…
(Doar de la tine.)

Știi că glumesc.
Orele, minutele poate că trec greu,
Dar tot ele mă îndeamnă
Să am răbdare
Și să-mi port dorul în suflet
Până la toamnă.

Eu,

în mintea mea, tu

(și-n inimă, și-n suflet, și-n piele, și-n păr, și pe gene, și în ochi, și pe vârful urechilor, și pe frunte, peste tot)

Afară noapte,

Gândindu-mă la ce să-ți scriu,

am urmărit niște șoapte

(acum știu, regula numărul unu, dacă auzi șoapte, nu le urmări)

care se îndepărtau tot mai mult,

până când m-am dezis,

și-am comis

de dragul lor,

un vis.

(care nici nu mi-a plăcut)

Cred că ți-ai dat seama că astăzi,

(adică ieri…)

Dorul mi-a fost de nestăpânit,

Și mi-ai lipsit…

Pe puțin un infinit,

mititica mea 🥺,

N-am nicio îndoială

că și astăzi va fi așa,

poate chiar și mai mult,

ahhh, ajutor,

deja a început.

Știu că probabil m-ai așteptat aseară,

Îmi pare rău dacă te-am ținut trează 🥺

Ca să fim chit, o să-ți scriu diseară în timp ce dormi și îți odihnești ochișorii…

Și poți să citești ce-ți scriu, dimineață🥺

prințesa mea frumoasă.

Sper să ai o zi extraordinară,

Cu întâmplări frumoase, multe, multe,

Și ai grijă să nu te întâlnești astăzi

prea mult cu soarele,

Că o să devii și mai dulce.

Și nu cred că o să pot face față,

la și mai multă dulceață.

(Nu știu ce o să mă mai pună azi,

dorul să fac,

dar fii pregătită,

că nici eu nu știu ce-mi mai trece prin cap 😈)

Când oi muri
Sub o salcie mormântul să-mi fi
Corpul nu-mi va putrezi
Căci ea mă va păzi.

Dar să nu uitați
Când pe mine,
O să mă vizitați
Și pe salcie, să o udați.

O, draga mea inima!

Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,

Flori daruite de tine.

Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,

Flori alese.

De cine?

De tine.

De tine, iubitul meu drag.

Mi-e dor de glasul tau,

De energia ta.

Mi-e dor de fiinta ta

Ce se unea cu a mea,

Devenind numai una.

Si era al naibii de frumos!

Ne intrepatrundeam venele,

Arterele, capilarele,

Inimile.

Se nastea o altfel de inima,

 Una alcatuita din flori proaspete,

Colorate si inmiresmate.

Ai plecat.

Sau, poate, viata ne-a despartit.

Din nou.

Nu e prima data cand pleci,

Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.

Dar de ce?

De ce nu stai cu mine?

De ce trebuie sa pleci?

Sa faci ca florile incoltite sa moara

Inlauntrul meu?

Ma doare.

Inima ma doare.

Si pe ea o doare.

Toate florile alea moarte o acapareaza

Si piere.

De fiecare data cand pleci.

Nu a mai ramas nimic.

Nici vene, nici artere,

 Nici capilare si nici sange.

Se usuca.

O, draga mea inima, se usuca!

Si, daca ea se usuca,

Eu mai traiesc?!

Te rog să te uiți în urmă,

Să-mi vezi ale mele lacrimi lucii ,

Ai mei ochi purpurii,

Să simți cum se dărâmă,

A mea inimă, fărâmă.

Și dacă nu găsesc leac împotriva ta ?

Ce-ar trebui să fac , ce s-ar întâmpla?

Privesc cum pleci , dar unde ?

De ce mai lăsa ?

Răspunde-mi..

Dacă te întorci,

Ți-aș pune o întrebare.

Vei avea răspuns tu oare ?

De ce-ai plecat ?

Ai crezut că nu te merit , ai crezut

că te-am trădat?

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

De ceva timp, am trecut dorul pe numele tău 

Uneori mă înfrânge... alteori e-al iubirii ecou

Și chiar de-l port în taină, cu o aripă frântă

Vreau frumos să mi-l duc, să nu mă dau bătută!

Sa-l duc în șoaptă... aripi noi sa-i crească din dureri,

Să mă poarte la rându-i din ierni spre primăveri 

Să nu-mi mai pese de cum uitată tu m-ai vrut

Azi sunt așa!...din bucurii, speranțe, dezamagiri am renăscut!

Vreau dorul să-mi rămână, o lumină ce te așteaptă 

Să vii, să bei un vin cu poezie, lângă o femeie deșteaptă

Să vezi că între timp am învățat... iubirea și durerea

Lecție scrisă de tine de ceva timp... cu tăcerea... 

dacă ma iubești, de ce ma minți?

sau poate doar vrei sa mi simți buzele fierbinți

poate nu vrei sa simți când sunt reci și amare

când veninul curge scufundându si demonii-n a mea suflare

poate cât râuri însângerate șiroiesc din ochii mei,

o sa ți amintești de cand se vedea verdele din ei.

atâtea amintiri și sentimente in suflet gravate

poate pentru tine tușul a fost doar din nopțile agitate

dorința, chinul cel mai dulce, ce te poseda și te seduce

e un drum pavat cu atâta placere doar ca sa te aducă la mai multă durere

suflete goale- n pahare de vin ce încet se îneacă și in brațe se țin,

nu vreau sa fim suflete moarte îngropate n trupuri vii cu mâini reci și inele cu care ne mințim in fiecare zi

pielea mea subtire e descusuta, suna sumbru.

secretele oricum ne mănâncă pe dinăuntru

moliile ne rod organele pe care cu lacrimi le umplu

au fost odată fluturi in stomac, ce au slăbit și speranța au lăsat

umbre din fum de tigari, ce ne sugruma și adânc pătrund in noi

caut cu mâini înghețate in trupuri vii sufletele moarte

zâmbete îmbătate n trecut arse de tigari,

gândul ca îmi dai culoare dar totuși ma omori

dar tot tu ma ridici cu aripi de cenușă,

când aerul ma sufoca, și vocea mi e dusa

el vrea ca ea sa îl consume,

o hrănește cu el însuși

îi mănâncă inima, iubindu-l, dar iubitul vrandu- și

și știi ca înăuntru sunt o pata de culoare

chiar dacă in afara arat ca un cadavru ce tot moare

si stiu ca după valurile astea pe hârtie, pare ca asta e o scrisoare de despărțire

poate pentru ca nu scriu ca un sarut dulce si roșu închis,

poate ca totuși nebunia mea e o fărâma de paradis

poate pentru ca scriu când vreau sa ma eliberez de un monstru

dar e doar un mod de a spune te iubesc,

ce probabil va fi pierdut in iluzia in care halucinez ca o sa am curaj sa ți o citesc.