Văd

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

În timpul vieții ce-o trăiesc,

Pe care încerc s-o construiesc,

Mă tot întreb, Cine sunt eu?

Și oare ce vrea Dumnezeu?

Nimeni din această lume

Nu poate să însume,

Dând răspunsuri evidente

Întrebărilor ce le voi pune.

"Câți de Eu pot fi oare?"

"Și câți îi pot pune-n valoare?

Că de-ar fi să știu acest fapt

Aș fi foarte consacrat.

Cunoașterea de sine

Nimeni n-o poate susține.

Căci ea nu este mărginită,

Ci este una infinită.

Tot farmecul e sa te cufunzi

In timpul in care traiesti,

Sa inoti din rasputeri in amonte

Sau sa faci pluta in aval.

Noaptea trebuie sa iesi la mal,

Sa faci un foc zdravan,

Sa spui povesti si sa cauti in stele

Drumul spre mare,

Chiar daca stii din auzite

Ca toti care inoata

Ajung acolo,

Nu ai timp sa asculti orice zvon,

Noaptea e scurta,

Dilema aceeiasi,

Si tot ce ai invatat

Trebuie sa stii, pentru ca

Inveti pentru viata,

Asa ca inoti in amonte,

Sau faci pluta in aval,

Fara sa stii cand va fi

Ultima noapte petrecuta pe mal.

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Să fie circ! …din nou prostimii în delir,

Să-i dăm miros, de coji de mămăligă…

Prin botniță să-i strecurăm un fir,

De amnezie când de foame strigă.

Priviți cum gloata-ntunecată, se grăbește,

Din zori în pași de dans, spre abatoare,

Cât întunericul prin fiecare crește,

Făcând din noaptea minții sărbătoare.

Că doar s-a spus mereu: așa e scris!

E soarta robului să stea cu ochii în pământ,

Visând absent, obedient un cer închis,

Împiedicat pe drumul spre mormânt.

Să fie beznă rece, frică și durere,

Mulțimi de demoni histrionici cu umor,

Sa toarne peste noi oțet și fiere,

Dintr-un potir kitschos, otrăvitor.

Dar vine, …sigur va veni o vreme,

Când toate cele rele se vor îndrepta,

Când praful care suntem se va cerne,

Și lumea asta strâmbă va-nceta.

Adu-mi aminte când uimit,

M-ascund tăcut, în mine,

Ca un dragon înlănțuit,

Căzând printre ruine.

Însingurat trecând în ani,

Lovindu-mă de stele,

Neant, mușcând din bolovani,

Sfărmându-i în măsele.

Când uit pierdute-n urma mea,

Frânturi de timp, deșarte,

Și mii de gânduri ce-ar putea,

Prelung, să urle-n noapte.

Și mii de flăcări ce-ți pândesc,

Surâsul și visarea,

Adu-mi aminte să-mi trăiesc,

Din mine, revărsarea,

Precum un râu involburat,

Avan curgând sălbatic,

Spre un abis întunecat,

Vopsit în ton pragmatic.

Să râd când înțelepții plâng,

Bolnavi de bătrânețe,,

Orbiți de pumnii ce ii strâng,

Cu frică și tristețe.

Și amintește-mi, dacă știi,

Atunci când pleacă norii,

În zbor spre zările pustii,

Ce rost mai au cocorii...

Încearcă să rămâi un pas în urmă,

Ai grijă unde calci și ce vorbești,

Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,

Uitând de drumul tău și cine ești.

Nu lua în seamă ce șoptește vântul,

Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,

Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,

Stăpânului, rostit cu supărare?

Amar de ani pierduți în pribegie,

Încătușat în frică și oroare...

Zbătându-te legat de glie,

Ca vita scoasă la vânzare.

Dator la plată pentru răsuflare,

Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,

Ești sclav din neam în neam, se pare,

Mai înainte de-a te fi născut.

Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,

Nehotărât a fi sau a nu fi,

Oprește-te măcar o clipă,

Gândind că rătăcești fără să știi.

Încearcă să rămâi puțin în urmă,

Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,

Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,

E visul somnului, pe care-l credem viață.

Vezi stânca asta atârnând peste abis?

Stând nemișcată-n ceață și furtună...?

Vine o vreme când, parcă-n adins,

Adoarme făr-a spune ,,noapte bună".

O simți îndepărtându-se încet,

De timp, și așteptarea altei dimineți,

Și ce-a fost rău și strâmb, acum e drept,

Cei care n-au știut, acum sunt înțelepți.

E piatra asta lacrimă și cântec...

De leagăn atârnând peste abis,

Ca un copil dormind în pântec,

Râzând, plângând, trăind în vis.

Și poate dincolo de șoapte,

De vorbe omenești rostite la durere,

Tu mamă știi cât sunt de-aproape,

Acele clipe smulse din tăcere...

Când ne vom regăsi cumva în zori,

Senini, zâmbind... căci noaptea a trecut,

Pe stânci va crește iarbă, flori,

Orice sfârșit e doar un început.

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

Răvășitoare tăcere,

Îmi scurmă rărunchii,

Ca o haită de lupi,

Zgâriind pe sub prag.

Carnivora durere,

Săgetându-mi genunchii,

Peste valuri stinghere,

Zămislite în larg.

Ochii ei, crivăț cald,

Printre bucle de aur,

Știu blesteme cumplite,

În suflet ...cum ard.

Adevăruri mocnite,

Niciodată rostite,

Mai presus de cuvinte,

În sclipiri de smarald.

Vrea destinul sa-i fure,

Un sărut din visare,

Zeii toți o așteaptă,

Criminal să zămbească,

Vrea poetul cu-n vers,

Muritor, s-o îndure,

Să o-ntoarcă la sine,

Înapoi, să-l privească.

Și zorii se tem uneori,

S-o întrebe,

Iar nopțile tac,

Dacă doarme tăcută,

Nu-i pasă că trece,

Cum nu-i pasă că pierde,

Și-n urma ei timpul,

Mă preschimbă în stâncă.