Văd

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Societatea, scumpă societate

Tot mereu ești mai în spate

Tremurând sub rugăciune

Poate apuci să-o spui și mâine

De dormi, speri că poate,

Mâine nu mai dai din coate,

Sau nu prea mai dormi deloc

Umbli buimac să ai foc

Tremuri atunci când îți-e rău

Dar să te schimbi nu vrei, zău

Te uimești cin’ te conduce

Și te plângi că nu-ți ajunge

Nici să mori nor’ să te lase

Și-ți vor pune peste tot plase

Iar la final îți poți spune

Subjugat, o rugăciune

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,

Resortul intim de real se rupe,

Frânturi de imagini mă spulberă năvală,

Iar neantul încearcă să m-astupe.

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …

Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,

Iar ochii din orbite se alungă.

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,

Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,

E redus la iluzii, muşc discordanţa …

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,

Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,

Ce nu mai pot să-l memorez.

Gata … sunt înecat de relaxare,

Râd şi plâng totodată,

Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,

Îmi simt inima curată.

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,

Nu poate nimic să mă mai oprească,

Nu mai am formă, margini ori materie.

Tot farmecul e sa te cufunzi

In timpul in care traiesti,

Sa inoti din rasputeri in amonte

Sau sa faci pluta in aval.

Noaptea trebuie sa iesi la mal,

Sa faci un foc zdravan,

Sa spui povesti si sa cauti in stele

Drumul spre mare,

Chiar daca stii din auzite

Ca toti care inoata

Ajung acolo,

Nu ai timp sa asculti orice zvon,

Noaptea e scurta,

Dilema aceeiasi,

Si tot ce ai invatat

Trebuie sa stii, pentru ca

Inveti pentru viata,

Asa ca inoti in amonte,

Sau faci pluta in aval,

Fara sa stii cand va fi

Ultima noapte petrecuta pe mal.

De parc-ar fi atunci, acum îmi amintesc,

Tăceri adânci rupând pustiitoare,

Bucăți de vreme când se rătăcesc,

În valuri negre, umbre trecătoare…

Venit-am printre voi plângând,

Cu pumnii strânși, neștiutor;

Să trag la sorți, să stau în rând,

Nerăbdător, nepăsător…

Zvâcnind dintr-un fior de estrogen,

Zălog unui destin de plastic,

Testosteron, amestecat cu cherosen,

Ascuns într-un poem, sarcastic.

 Sunt iar aici, spunând printre cuvinte,

Frânturi de adevăruri care mor,

Citește! Taci și ia aminte,

Există răni care nu dor.

Dulci mângâieri în suflet strecurate,

Te sfâșie așa cum vor,

Și îndoieli scurmând înșurubate,

Și râzi, …nu dor., nu dor!

Doar focul ăsta care arde încă,

Sub solzii mei de-aramă înverzită,

E lava strecurată pe sub stâncă,

E șoapta vântului peste o mare adormită.

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

Nimeni, e numele meu, rob al uitării,

Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!

Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,

Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.

Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,

Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,

Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,

Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.

Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,

Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,

Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,

Ucide-va vechile vise ascunse în gene.

De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,

Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,

Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,

Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.

Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,

Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,

Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,

Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Vezi tu? ...așa venim pe-aici,

Urlând cu lumea strânsă-n pumni,

Gemând sub cruce și sub bici,

În horă ca la nuntă de nebuni.

Mai știi? Cândva credeai că ai ales,

Pe drumul cel mai greu să calci;

Dar ai uitat firesc, ...mai des,

Vrei doar să dormi și să te-mbraci.

Vrei băutură bună și nutreț...

Un staul cald și luminos,

Dar ... ai uitat să fii semeț,

Acum ești om, trăind frumos.

Și ploaia te privește-n silă,

Pământul tremură de scârbă,

Nici cerul nu mai are milă,

Totul e drept dacă ajungi la urmă.

Și mâine-i ziua cea dintâi,

Din restul tău, rămas din timp,

Ești gol cumva? ...așa rămâi?

E prea abruptă calea spre Olimp?

În ochii tăi se pierde biruința,

Potecile sunt toate înfundate...

Și demoni râd, ..ce falsă ți-e credința!

Hai dormi de-acum, visează mai departe.