Mama știe

Tic-tac, tic-tac

Ceasul ce era odată semnal de atac

De când lumea si pământul

Este unicul în fața căruia oamenii tac.

Fiecare minut, secundă și oră

Dispar în anotimpuri de grindină și rouă

Oamenii martori la o mare dezolă

De-ar ști ei...

Că o clipă poate face cât nouă.

Prezentul suntem chiar noi,

Un suflet slab și o creație divină

Las timpul să se scurgă prin rimă

Golindu-mi inima de cerneală fină.

Tic-tac, tic-tac

O bătaie în piept urmată apoi de o liniște de veac...

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

 ' Plăpând și plin de tandrețe '

Mă cuprinde stare de veghe,

                       în fiecare dimineață.

Vigilență în scopul prezervării eficienței [presărată cu anxios] - mă arunc (ă) în fluxul manifestării;

• Mă arunc (ă) -ul • să fie doar o simplistă computare înspre vivant a incapacității*?

                       * simbioza temporalității cu spațialitatea nu reflectă sustenabilitate la criticul! contact cu flerul individualității:

                       *~ conștient fiind, ce-mi rămâne de a lua la cunoștință și a încerca de soluționat: sau malign, sau benign?  

...

| copleșit? și resemnat? | ... îmi însușeam și aceptam experiența sub imbold fractalic și nuanțat fantastic*:

                         *individualul deduce și își integrează noul caracter de nălucă (pe care-l poate intui doar sub formă de quale) în fața predispoziției la generare, adică în fața intenționalității manifestării.   

Plini de filtre {contextualizate, generalizate} și de nevoie de noimă; supraviețuirea face apel la segmentarea pârghiilor temporale

 | sensul se metamorfozează, prin pretext istoric, devenind astfel doar o interfață întru justificare.

Ai simțit vreodată "esența prezenței unei individualități" care să nu fii tu? Ai simțit vreodată cum e să fii tu supus unui colaps cuantic?, marco și ambiguu vorbind ~

Percuțiile țambalului îmi cutremură interiorul cărnii; deduc despre spațialitate ca nefiind necesară

[Simt percuțiile și proiectez aceasta 

                    • temporalitatea, sub acțiunea intruziunii individului, se și devine efervescentă •

Pârghiile sfârtecă spațialitatea 

                 ...astfel corpul manifestă delimitare; 

nevoia de sens dispare cu aceasta; totul devine dezinteresat 

Paradoxal, dar îndestulător. 

"Chiar și așa, tot delimitat să fie?"

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

In plin miez de noapte cu forte lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picaturi amare, din ceasurile trecute
Incercand sa așeze in suflet zenital , regretul.

Execrabil incercand din rasputeri cu patos
In adancul sufletului meu tumultos
Reies desfiguratii de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picaturile amare

Constiinta imi dicteaza note pe portative
Ce ma poartă tridimesional in porti ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fară sa-l critice

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii ma pierzi, cu fibrilație negativă,
Fara a mai ști unde-mi este judacata relativă
Ce trage linie stovainic peste cadrave in taină

Dar memoria neelucidat, imi provoacă dependentă
Si muribund strabat colinile de lumină
Poate exprimandu-mi limbajul vremea o sa devină
Picaturile amare dupa care mintea mea suspină

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

E ca atunci, când focul arde încă,

Sub valuri verzi, adânci de mare,

Învolburate chipuri de aripi și stâncă,

Fierbând neîmblânzite și amare.

Cum lava neagră, sângerie,

Se varsă în abisuri de uitare,

Și ramele izbind în apa cenușie,

Împing spre țărm, din larg și depărtare.

Când mii de demoni calcinați pe ruguri,

Gigantice gemând mistuitoare,

Din cânturi vechi se-amestecă în cruguri,

De aștri neștiuți, pierduți în zare...

Nu-ți fie teamă, vara trece...

Și codrii arși spre seară se vor stinge,

Vor fumega o vreme-n vântul rece,

Prin veacul alb din care cerul ninge.

Tu vei zâmbi, tăcută și străină,

O altă noapte peste mine vei trimite,

În urma ta lipsită de lumină,

Să-mi fie calea pată de rugină.

Și flăcări oarbe-n frământări sterile,

Prin gânduri emigrând cu pasul greu,

Mă vor chema cu glasuri inutile,

Din așteptări ce vor dura mereu.

Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,

Visând, în dune să se-ngroape,

Cum uraganul urcă pe recifuri,

Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.

E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,

Tăcerea unor umbre căzătoare,

În cercul lor de flăcări mistuindu-i,

Aprinse patimi între stele muritoare.

De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,

E vina mea de rob dormind în lanț,

Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,

Departe de lumină, mai adânc în șanț.

Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,

Complice uneori, în grabă le zâmbesc...

Știu, timpul câteodată doare,

Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.

Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,

De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,

Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,

Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.

Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,

Cu vers ciudat, perfid și mutilat,

Poetului nebun suspect de crimă,

C-a adormit și călimara și-a vărsat.

Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,

Copil râzând de-un rege dezbrăcat.

Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,

Dar regele e gol și foarte supărat.

Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,

Potecile acelea șterse și uitate,

Să mă feresc de noapte și de valuri,

De mări întunecate și sărate...

Cum vântul rece care suflă-n mine,

Tăcut să se oprească doar o clipă,

Sălbatic tresărind în rime,

Însângerat legându-și o aripă...

Rostește-n simțuri, adormite,

De mult pierdutele chemări,

În rânduri printre pagini prăfuite,

De veacuri, ucigașe renunțări...

S-alerg eliberat de nori și frică,

Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,

Neomenescul adevăr să-mi zică,

Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.

Că totul împrejur e doar cădere,

Un haos viu luptând cu timpul crunt,

Simt umbrele crucificate de durere,

Între ce par și cine sunt.

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Întristează-mă, cu tăcerea ta,

Spuneai: ,,avem timp pentru toate.

De această trecere, lungă și grea,

Și chiar pentru moarte".

Niciodată învins de iluzii, lăsam,

Versul meu în uitare,

Fără tine, o umbră eram,

În nonsens, rătăcită pe mare.

Mistuit, într-o flacără verde,

Ce dulce e visul,

Celui ce nu știe, că pierde,

Zâmbetul, sărutul, abisul...

Ce frumoasă cădere,

Prin îndoială și recele vânt

Spre marea tăcere,

,,Cea de dinaintea întâiului Cuvânt!”

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.