Ave!

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

i read the one book,

And you her now look,

Who is the Pink and the green,

Is why say, day, today, and seen.

Autor: Nicoleta Postovan

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

Din ochii negrii

Îmbălsămați,

Purtând pecetea

Însetată,

Tot prezentu-i o visare

A tristei mele amintiri.

Trezește-te din viața aceasta

Etern coșmar al cărui suflet

O, tu om

Născut din lumea

Degradată de prezent.

Să incercăm să fim mai buni,

Poate chiar puțin nebuni

Putrezind lângă altarul

Timpului de zi cu zi.

Să încercăm dacă se poate

Ca prin traiul ce-l avem

Și-a luminii insulare

Crezul nostru de-acum să fie

Împărțit în agonie,

Teamă

Și extaz.

Asculta-ți și luați aminte

Pe planeta ce-o ruinați   

Nu-i cadou,

Nu e nici premiu

Că tu exiști și ești vei fi

Tu ești doar viața efemeră

A cărei cântec și chemare

Din întâmplare

S-a născut pe acest Pământ.

Precum greșeala strecurată

În mod voit și arbitrar

Pe planul vieții

Secundar

Mânjind cu sare

Mâzgâlind în mare

Tabloul vieții ce n-a fost să fie

Însă tu l-ai continuat

L-ai subjugat,

După chipul tău

Tu l-ai pictat,

Între pensula  și culoare

Mai e ceva ce n-ai să știi

Tu  niciodată,

Este clipa reîntregită

A unei rame al cărei vis

E să fie, să rămână

Nepictată

Neatinsă, netulburată

Ce poate fi, tu l-ai pictat

Și ai uitat,

Ce n-a fost dar putea să fie.

Peste timp și peste ani

Când nici unul nu vom mai fi

Din geneză se va naște

Același zeu ce prin credință

Va mai spune încă o dată

Să fie lumină

Sau poate doar noapte

Din nou

Pe acest Pamânt.

Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.

Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.

Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?

Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,

Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:

,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,

Bătrânii voștri să luați aminte?

Căci tulburați, de-atâtea ori,

Privind în gol, ciudați,

Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,

Ca de strigoi, Vă ridicați.

Și vorbe fără noimă de rostiți,

Pierduți, îngândurați priviți,

Că-ndată amuțiți.”

Atunci...aș fi putut cumva,

Semeț să râd,

De zeci de ori,

Cum am făcut, ...șiret,

Din Tora recitând absent,

Vreun rând,

Clepsidra s-o răstorn, încet.

Dar i-am simțit cumva,

În glas, durerea,

Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.

Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:

,,Ne spun: Mesia a venit!”

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

De multe luni și doar câteva zile,

Te-aud pășind aici, prin ploaie lângă mine,

Copil sărind șotronul în tranșee,

Captivă–n labirintul ăsta de clișee.

Deasupra noastră milioane de obuze,

Se-aruncă oarecum peste ideile obtuze,

Printre cuvinte nerostite și confuze,

Într-un sărut albastru, scrijelit pe buze.

Nu e de glumă, uneori aproape...

Că mă trezesc, îngreunat de șoapte,

Cu tine priveghindu-mi peste pleoape,

Mereu mai singur, devorat în noapte.

Știu bine, simt ascunse între toate,

Din lupta stranie a dimineților cu seara,

Nicând doritele secunde-n care, poate,

Trecând voi spune: ,,sayonara”!

Tu timp, de-ai trece mai în grabă,

Luntraș zănatec, pe ascuns plătit,

Cine-ar mai vrea din cupa ta să soarbă,

Otrava lumii, de vreun gând umbrit?

Cine-ar mai ști când tu, pierdut de-aiurea,

Curgând ca ploaia, peste scuturi rupte,

Prin întuneric îți înfigi securea,

În umerii secundelor ce-ar vrea să lupte.

S-adune-n strigăt toată pilda tinereții,

Și anii grei, ai cruntelor căderi,

Tu timp, potrivnic pe cărarea vieții,

Nu știi păstra nimic, din câte ceri.

Și-n drumul ăsta, înapoi spre casă,

La fiecare pas e-o rătăcire,

Ca un delfin zbătându-se în plasă,

E timp în orice amăgire.

Pierdut, trecut, ...uitat, îndepărtat,

Ce vremuri tulburi și străine ne aduci,

Atâtea spaime ce-au venit pe-nserat,

Ascunse-n semnul unei cruci,

Precum atât de-ntunecat, în om,

Vibrezi ca un violoncel bizar,

Tu timp, atunci când suni în corn,

Rostogolindu-te asemeni unui zar.

Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,

Străinul care-mi trece dinainte,

Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,

Precum un gând pierdut printre cuvinte.

Din ochii lui firav alunecă, un fulger,

Însigurat clipind în albia secată,

A unui râu poluat, sorbit de-un înger,

Șoptind înveninat cu limba despicată.

Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,

Neauzită, …nerostită încă pe pământ,

Din care tot ce-a fost și nu mai este,

Să prindă rost din leagăn în mormânt.

Răspunsuri la-ntrebările nebune,

Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,

Pe zgura-mară fumegând din urne,

A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.

Ne spunem oameni, de o vreme,

Ademeniți de-o boală fără vindecare,

Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,

Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.

În jurul nostru mări de sânge,

Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,

Și-n viața noastră frânghia se strânge,

Ca apa de potop sub Turnul Babel.

Și puii noștri zămisliți în beznă,

Întâmpinați cu lacrimi și suspine,

Cu lațuri grele, apucați de gleznă,

Aduc în ei aceleași ancestrale crime.

Însângerate flori sădite pe morminte,

Oarbe săgeți înșurubate în uitare,

Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,

Nu vom găsi nicicând o altă cale.

Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,

Aripa lui de plumb voind să o întindă,

Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,

Călcând străin, în cioburi de oglindă.