Povești

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Ingeri deghizati cathehizeaza in limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalta în departare 

Invaluidu-ne intr-un giulgiu al noptii,

Iar in umbrele lui cumtremuram, in bezna minții...

Clopote ce suna-n limba de sarpe,

Ne ademenesc intr-o falsă comuniune

Sufocand sufletul cu minciuni veninoase

Cu soapta disperarii, o adiere infioratoare.

Ca sarutul mortii si mangaierii de harapce

Sorb si pan' la ultim' strop de sange

Sa punem genunchi in fata la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

De parc-ar fi atunci, acum îmi amintesc,

Tăceri adânci rupând pustiitoare,

Bucăți de vreme când se rătăcesc,

În valuri negre, umbre trecătoare…

Venit-am printre voi plângând,

Cu pumnii strânși, neștiutor;

Să trag la sorți, să stau în rând,

Nerăbdător, nepăsător…

Zvâcnind dintr-un fior de estrogen,

Zălog unui destin de plastic,

Testosteron, amestecat cu cherosen,

Ascuns într-un poem, sarcastic.

 Sunt iar aici, spunând printre cuvinte,

Frânturi de adevăruri care mor,

Citește! Taci și ia aminte,

Există răni care nu dor.

Dulci mângâieri în suflet strecurate,

Te sfâșie așa cum vor,

Și îndoieli scurmând înșurubate,

Și râzi, …nu dor., nu dor!

Doar focul ăsta care arde încă,

Sub solzii mei de-aramă înverzită,

E lava strecurată pe sub stâncă,

E șoapta vântului peste o mare adormită.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Norii aceștia prefăcuți,

În stânci jilave,

Părând că azi au fost născuți,

Din pagini albe,

Ca într-un dans, neînvățați,

Grifoni arzând...

Curgând prin vene-mi speriați,

Demoni râzând.

Rup ariple fiecărui gând,

Extaziați,

Asemeni unor torțe, rând pe rând,

Incendiați,

Prin inimaginabile tăceri,

Trecând răniți,

Securi înfipte în străjeri,

Dormind trudiți.

Și astea toate, în zadar,

Îmi sunt aproape,

Fluturi uciși în felinar,

Îmi cad sub pleoape.

Cu visul meu de foc mocnit,

Mistuitor,

Prin flăcări uneori, subit,

Mă sting ușor.

Știu, niciodată-n urma mea,

Neiertătoare,

Alte secunde n-ar putea,

Clipind amare,

Nehotărâte-a fi sau a nu fi,

Mereu în mine,

În taină a deosebi,

Ce-i rău de bine.

Ca eu să îl ridic, de pot,

Dintr-o chemare,

Pe-Ahile doborât în cort,

De întristare.

E ca atunci, când focul arde încă,

Sub valuri verzi, adânci de mare,

Învolburate chipuri de aripi și stâncă,

Fierbând neîmblânzite și amare.

Cum lava neagră, sângerie,

Se varsă în abisuri de uitare,

Și ramele izbind în apa cenușie,

Împing spre țărm, din larg și depărtare.

Când mii de demoni calcinați pe ruguri,

Gigantice gemând mistuitoare,

Din cânturi vechi se-amestecă în cruguri,

De aștri neștiuți, pierduți în zare...

Nu-ți fie teamă, vara trece...

Și codrii arși spre seară se vor stinge,

Vor fumega o vreme-n vântul rece,

Prin veacul alb din care cerul ninge.

Tu vei zâmbi, tăcută și străină,

O altă noapte peste mine vei trimite,

În urma ta lipsită de lumină,

Să-mi fie calea pată de rugină.

Și flăcări oarbe-n frământări sterile,

Prin gânduri emigrând cu pasul greu,

Mă vor chema cu glasuri inutile,

Din așteptări ce vor dura mereu.

De ce tăcerea ta mă arde,

Atât de grea în noaptea asta?

În mii de clipe reci și fade...

Sfărmând cu-aripa lor fereastra.

Privind în gol, din urma ta,

Pierdut în mine printre cioburi,

Sunt sigur c-am ales cândva,

Prăpăstii adormind sub poduri.

Genuni gemând întunecate,

Prin ochi de corb mușcând din tine,

Trăgând din pumnul strâns, o carte,

Rescrisă parcă pentru mine.

E un nonsens în orice așteptare,

În vise goale și făcute ghem,

E vina mea că lipsa ta mă doare,

De fiecare dată când te chem.

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.

De multe luni și doar câteva zile,

Te-aud pășind aici, prin ploaie lângă mine,

Copil sărind șotronul în tranșee,

Captivă–n labirintul ăsta de clișee.

Deasupra noastră milioane de obuze,

Se-aruncă oarecum peste ideile obtuze,

Printre cuvinte nerostite și confuze,

Într-un sărut albastru, scrijelit pe buze.

Nu e de glumă, uneori aproape...

Că mă trezesc, îngreunat de șoapte,

Cu tine priveghindu-mi peste pleoape,

Mereu mai singur, devorat în noapte.

Știu bine, simt ascunse între toate,

Din lupta stranie a dimineților cu seara,

Nicând doritele secunde-n care, poate,

Trecând voi spune: ,,sayonara”!

Voi trece singur mai departe,

Cum neștiut o fac mereu,

Prăpastia ascunsă-n noapte,

Tăiat-adânc în pieptul meu.

Tăcând cu ochii în pământ,

Asemeni unui prizonier,

Legat de glie și cuvânt,

Cu umbre cenușii de fier.

Voi arde podurile iar,

Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,

Vărsând amestecat prin jar,

Otravă neagră în fântâni.

Vei crede poate că-s pierdut,

Cum rătăcesc așa pustiu,

Prin lume surd, orbit și mut,

Pe căi pe care nu le știu.

Vei spune altora că ieri,

Pe când zburai prin visul tău,

Ne-am întâlnit între căderi,

Că eram trist pășind în hāu.

Nici nu vei bănui măcar,

Ce foc nebun în mine urlă,

Și nici cum timpul în zadar,

Rămâne tot mai mult în urmă.

Ce răni ascunse încă dor,

Curgând șuvoi, nevindecate,

Sau câte clipe goale mor,

În reci priviri întunecate.

Căscate surd în pieptul meu,

Prăpăstii cu miros de noapte,

Cum neștiut o fac mereu,

Purtate dincolo de moarte.