Așteptări

Mademoiselle, la ce te mai gandești?

Încă în lume iubirea încerci să o răspândești?

Îmi amintesc de nopțile alea calde de vară,

Când pe lângă parcul Izvor ochii noștri dansară.

Cum lumina din felinare îmi bătea pe spate,

Cum râsetele tale gentile repetate, erau singurul lucru care să întrerupă liniștea în acea noapte.

Așteptam împreună un 385...dar eu vroiam să îți sărut buzele fierbinți...

Acum, după atâta timp, strâng din dinți știind că acel sărut făcea parte și din ale tale rugăminți...

Tot speram ca visele mele să devină reale,

Brațele mele în jurul taliei tale.

Lumina lunii care să ne ghideze,

Pasiunea noastră să o ilumineze.

Te mai vezi în acele seri petrecute în doi?

Când povestindu-ți despre Bulgakov, Pushkin și Tolstoi,

Când vorbindu-ți despre politică, artă și literatură.

Ți-ai dat seama că suntem făcuți din aceeași țesătură.

Știu că ai dreptate, în întregime.

Dragostea are o anumită cruzime.

Dar știu că împreună am fi reușit...

Și poate că ne-am fi iubit la nesfârșit...

Chiar dacă acum inima mea singură lumea trebuie să străbată...

...Nu te învinuiesc pentru decizia luată,

Totuși, vreau să știu, în zile gri și fără rost,

Te mai întrebi, în șoaptă, "oare ce ar fi fost...?"

Când mi-este dor de tine,

De simt că-nnebunesc,

Şi-un drum minat îmi vine

Să bat, să te-ntâlnesc.

Şi de-i lovit de obuze

Sau bombele ce cad,

Să te sărut pe buze,

Al morţii drum îl bat.

Ştiu, poate sună aiurea

Şi poate par nebun,

Dar să-ntâlnesc iubirea,

Aş bate al morţii drum.

Vezi, draga mea, iubirea

În ce hal m-a sedus,

S-ajung ca peste viaţă,

Să cred că-i mai presus.

Iubeste fie ca versi lacrimi, fie ca nu

Iubeste din toata inima si cu tot sufletul

Pana iubirea aia te face sa te simti sub infulenta unu drog

Cand omul de tine e cel ce provoaca dependent

IUBESTE, doar o viata avem

Maine si poimaine pot fi doar un mic poem..

Doar presupuneri si nimic mai mult

In care eu am iubit si tu nici atat...

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

Nu-i vorba de noroc, de basme sau fragmente,

Să nu mai zic de vrăji sau de blesteme.

Ci de iubiri la șemineu, privirile prezente.

De brațele ce fac să uiți de tot și de probleme.

De ochii pentru care ai așteptat o viață,

Și buzele ce îți hrănesc fluturii din stomac.

Parfumul pielii impregnat în suflet și pe față,

Și pieptul ce vindecă pulsul cardiac.

De cel ce te-nvelește când se face seară,

Și cel ce te iubește și cu 10 cojoace.

Cel ce îți face viața mai ușoară,

De cel pe care-l simți prin piele și-n torace.

De cel de care te-ai îndrăgostit ieșind la o plimbare,

Și cel cu care ți ai băut cafeaua.

Cel ce a reușit să te scoată din stare,

Și ați ajuns să împărțiți până și podeaua.

Iar spre final când liniștea se apropie,

Și nu știi care din voi va trage cortina.

Lași doar stările să îți bântuie retina,

Căci doar iubind poți face din toate utopie.

Când nu mai e nimic de spus,

Bufonul tace, în sfârșit...

Călăul prin decor ascuns,

De mult a adormit.

De mila timpului pierdut,

Câțiva copii au râs,

La urmă chiar și-un surdo-mut,

Înțelegând a plâns.

Of, piesa asta, prost circar,

S-a apucat s-o scrie,

Pe cerul cenușiu, cu var,

Să mi-o dedice mie.

Să-mi toarne-n sufletul pustiu,

Scânteie și benzină,

Aprinde-mă acum să fiu,

O clipă de lumină.

Arzând să cad într-un abis,

Prin hăuri fără nume,

Visând că zbor într-un alt vis,

Zâmbind din altă lume.

De cand mă ştiu, am aşteptat răspuns,

Neînțeles, îngreunat şi fără rost,

La întrebări, pe care niciodată nu le-am pus,

Pierdut în locuri unde am mai fost.

Şi-am auzit în mine, zornăit de lanțuri, grele,

Şoptind înşelator sub slove, printre pagini,

Mi-aş fi dorit cumva să mă ascund de ele,

Prin sârmele ghimpate ce-nfloreau pe margini.

Nătângi, stăpânii se grăbeau să-mi amintească,

Prin şfichiuiri de bici, fiindu-le povața,

Supunerea şi legea, zisă părintească,

Amenințări prosteşti, cu moartea şi cu viața.

E vina mea şi-a altora, aşa ca mine,

Că prea adânc şi ruşinos de umbre ne-am temut,

Atâtea vorbe goale, am lăsat să ne dezbine,

E vina lor şi-a mea copile, c-am tăcut.

Auzi? ... oceanul iar ne cheamă,

Cu glasul lui, adus din larg,

În zori când noaptea se destramă,

De-un vânt șoptind ciudat, ...pribeag.

Te-ai întrebat vreodată de ce strigă,

Atât de straniu peste stâncile albastre...

Furtunile născute să se-nfigă,

Adânc și monstruos în sufletele noastre?

Atâta teamă rece, cum în vintre sapă,

Amestecată-n urlete de fiară,

Cât într-o viață n-ar putea să-ncapă,

Nedreaptă, dureroasă și amară?

Ascunsă printre runele ciobite,

Sub ude aripi, nemișcate în pământ,

Mușcând din buze, încă nerostite,

Făgăduințele ucise în cuvânt?

Cândva pe țărmul ăsta, pașii altor umbre,

Pe rând se vor înfiora în treacăt,

Năluci prin valuri vrând să umble,

Fugind de sub al vremii lacăt.

Cândva aici vor crește iarăși arbori,

Înfrânți, și cu securea lângă trunchi,

Războinici ai tăcerilor și martori,

Împinși de vânt să cadă în genunchi…

Citește! …rândurile astea, iar miros a sânge,

A lacrimi fierte, decupate din noroi,

Și zboară dacă simți că lanțul strânge,

Să stingă focul negru, care încă arde-n noi.

Treci clipă, aievea ți-e pasul,

Mușcând din bazaltul,

Cernitelor ploi.

Cazi lacrimă, laolaltă cu glasul,

Picurând din înaltul,

Prăbușit în noroi.

Fără urmă prin vremea,

Îndoielnicei zodii,

Măsluită-n abis...

Ruginind în mulțimea,

De eterne discordii,

Incinerate în vis.

De ar ști înțelepții,

Ce amară-i căderea,

Printre stihii de ceară,

Răsculate tardiv,

S-ar feri de inepții,

Ce le fură vederea,

Ca o umbră de gheară,

Fluturând rogvaiv.

Sub cupole meschine,

Câteodată uitate,

Tresărind sistematic,

Stoarsă-n halba de bere,

Tu oprește-te clipă,

Mistuindu-te-n tine,

Prinsă-n cercul cromatic,

Numărând ghilotine,

...căci totu-i părere.

Trec eu, …un val însingurat,

Zăgăzuit în țărmuri strâmbe,

Visând cum ard, necugetat,

Vărsat întâmplător din umbre.

Și mă întreb din când în când,

Într-un gerunziu imperfect,

Spre care orizont mergând,

În mine însumi par, suspect?

Lăuntric glas ce mă îndeamnă,

Să mă opresc și să adorm,

În cânt înșelător, mă cheamă,

Înnegurat, meandriform.

Și obsesiv regret un pas,

De prizonier întârziat,

Prin timpul scurs, obscen din ceas,

Pierdut pe drum îndepărtat.

De parcă nu ar fi de-ajuns,

În fiecare așteptare,

Să-mi regăsesc un rost ascuns,

Surprins în orice căutare.

Din fiecare gând ciudat,

Mistuitor un foc aprins,

Un ideal înstrăinat,

Neînțeles și necuprins.

Căci uneori, ...doar uneori,

Din stele fără scânteiere,

Erup în mine-asurzitori,

Vulcani, când totul e tăcere.

Furtuni, uitate ce-ar putea,

Amăgitoare-nvăluite-n cețuri,

S-ascundă în privirea mea...

Talazuri, murmurând sub ghețuri.

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.