Din depărtare

Suferința mă sugrumă 

În valuri de spumă,

Pereții mă apasă 

Sub o ceață deasă. 

Ploaia mă răzbate,

La geam,gândul bate,

Noaptea mă inundă 

Dorul să l ascundă  

Luna lăcrimează 

Pe a pleoapei rază, 

Stele căzătoare 

Mă aruncă n mare.

Tăcerea se prelinge 

Din poza care plânge 

Și un bocănit în ușă 

Mă scoase din cenușă..

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat. 

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?

Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,

Străinul care-mi trece dinainte,

Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,

Precum un gând pierdut printre cuvinte.

Din ochii lui firav alunecă, un fulger,

Însigurat clipind în albia secată,

A unui râu poluat, sorbit de-un înger,

Șoptind înveninat cu limba despicată.

Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,

Neauzită, …nerostită încă pe pământ,

Din care tot ce-a fost și nu mai este,

Să prindă rost din leagăn în mormânt.

Răspunsuri la-ntrebările nebune,

Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,

Pe zgura-mară fumegând din urne,

A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.

Ne spunem oameni, de o vreme,

Ademeniți de-o boală fără vindecare,

Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,

Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.

În jurul nostru mări de sânge,

Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,

Și-n viața noastră frânghia se strânge,

Ca apa de potop sub Turnul Babel.

Și puii noștri zămisliți în beznă,

Întâmpinați cu lacrimi și suspine,

Cu lațuri grele, apucați de gleznă,

Aduc în ei aceleași ancestrale crime.

Însângerate flori sădite pe morminte,

Oarbe săgeți înșurubate în uitare,

Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,

Nu vom găsi nicicând o altă cale.

Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,

Aripa lui de plumb voind să o întindă,

Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,

Călcând străin, în cioburi de oglindă.

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

Îți vor striga să te ascunzi în umbră,

Când refelectoarele vor răscoli pământul,

Să fugi cât poți, făr-a privi în urmă,

Sirenele urlând, când vor aprinde vântul.

Cătușa, de la-ncheietura mâinii,

Să nu te doară, când te trage înapoi,

Să taci, dacă-s aproape câinii,

Cât mai adânc, să te acoperi cu noroi.

Te vor chema cu glasuri de departe,

Trecând prin gratii și pereți,

De mii de ori, aceleași gânduri moarte,

Să te întorci înfrânt la ele, să regreți.

Orice secundă oarbă, netrăită,

Și orice vorbă nerostită, ...grea,

Ca o reptilă, evitând neauzită,

Viclenele săgeți, înfipte în podea.

Îți vor șopti, mușcând din sârmele ghimpate,

Zbătându-se cumva să se adune,

Aceiași îngeri triști cu-aripile tăiate,

Stropiți cu var, întinși în gropi comune.

Într-un târziu vei înțelege, negreșit,

Cutremurându-te învins și derutat,

Ce larg și lunecos e drumul spre sfârșit,

Cu gust străin și mirosind ciudat.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,

Potecile acelea șterse și uitate,

Să mă feresc de noapte și de valuri,

De mări întunecate și sărate...

Cum vântul rece care suflă-n mine,

Tăcut să se oprească doar o clipă,

Sălbatic tresărind în rime,

Însângerat legându-și o aripă...

Rostește-n simțuri, adormite,

De mult pierdutele chemări,

În rânduri printre pagini prăfuite,

De veacuri, ucigașe renunțări...

S-alerg eliberat de nori și frică,

Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,

Neomenescul adevăr să-mi zică,

Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.

Că totul împrejur e doar cădere,

Un haos viu luptând cu timpul crunt,

Simt umbrele crucificate de durere,

Între ce par și cine sunt.

În timp ce dormi adânc, netulburat,

Tragându-ți de pe cuget vălul,

Ai tremura în vis, gemând înfiorat,

Dacă ți-aș spune ce e adevărul.

Cu ochi răniți spre tubul de neon,

Sub pleoapele lipite de retină,

Ai plânge ...sfâșiat în somn,

De de raze dureroase și lumină.

Atât de grea ți-ar fi trezirea,

Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,

Terifiantă risipndu-ți amăgirea,

Ca tunetul izbindu-se de șoapte.

Privește! ...somnul tău e moarte,

Neadevăr e aerul pe care îl respiri,

Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,

Speranțe prefăcute-n amintiri.

Dacă ți-aș spune ce e adevărul,

Atât de inuman, amar, pustiitor...

Nesuferit arzând cum arde clorul,

Ai ști de ce secundele te dor.

Întunecate, de ce trec prin tine,

Atâtea spaime înnegrite și comune,

Cohorte de minciuni scurmând meschine,

Chemările de dincolo de lume.

Limbaj binar, codat din frică și durere,

Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,

E jocul derizoriu și părere,

Al unui demiurg dement, bătând în taste.