Din depărtare

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Este-un turn neobișnuit, 

Turnul speranței,

Un turn foarte înalt, 

Turnul vrăjitoarei. 

Din afară ușa este, 

Dinăuntru ea dispare, 

Ia și uită mare veste,

Iar ieșirea nu apare. 

Se numește uite așa, 

Căci în turn e doar Speranță,

Mulți săteni rămas blocați, 

Și blocați și o alianță.

De ce oare-i trebuia,

Vrăjitoarea-i să-i închidă?

Dar ce planuri avea, 

Într un rând ca o omidă? 

Au plecat, vreo doi sau trei războinici, 

În rând cu ei vreo patru, cinci pitici, 

Dar ce făceau? 

În excursie plecau. 

Au intrat, 

Nu este ușa, 

Au strigat, 

Nimeni nu i auzi. 

Și un bărbat în căutare, 

Și găsi turnul cel Mare,

Și rămase el blocat, 

Și de-acasă n-a mâncat.

Înfometat el îi găsise, 

Își pierdu și appetitul, 

Hai cu toții la ieșire, 

Că mi-i foame de poftire.

Nu putem să mai ieșim, 

Căci ieșirea nu mai este, 

Ia ce groaznică-i o veste,

Aș mai vrea să gust un pește. 

Hai, măcar să încercăm, 

Și să nu ne mai certăm, 

Că mi-i foame foc și rău,

Vreau să-scult răspunsul tău.

Și-au pornit la drum,

Măi, eu timpul, mi-l consum,

Și, ce cu toba s-o dărâm,

Ce idei acum ai? 

Că mă sperii vai, vai, vai!

Și au dărâmat-o,

Ura, ura am reușit, 

Sunt acum mai fericit! 

Vrăjitoarea-i supărată, 

Nu i deloc chiar încântată, 

Și bărbații au învins o, 

Și de mătură au prins o.

Și eroi au devenit, 

Și e turn obișnuit. 

          Autor: Nicoleta Postovan 

Tăcerea asta neagră, spune multe,

Privesc secundele luptându-se-ntre ele,

Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,

Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.

Ascult cum gem în ziduri zeii,

Încercănați frâgându-se prin ceață,

De mii de ori sub răsucirea cheii,

Legați cu jurăminte dincolo de viață...

Milogi, târâți de univers la judecată,

Cu existențe insignifiante și meschine,

Între icoane și oglinzi jucată,

Aceeași piesă cu eroi și pațachine.

Și prea feroce timpul, trage de cătușe,

Eliberând într-un târziu fugarii,

Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,

Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.

Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,

Le toarnă picături, otravă în urechi,

La ochi legați cu jartiere roșii,

În guri căluș de fiare vechi.

Mereu m-am întrebat zadarnic:

De ce ne bântuie atâta nebunie,

Și vântul pustiind amarnic,

Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?

Tăcerea asta neagră, câteodată,

E mai presus de orice cântec sau cuvânt,

E dincolo de orice slovă moartă,

O așteptare într-un suflet de pământ.

E doar aşa... un vânt uşor,

Înfrigurat, ce-mi bate-n cuget,

Păreri sunt frunzele ce dor,

Căzându-mi... răsfirate-n sufet.

Nu-i nici o urmă presărată în noroi,

Trecând, prin cea mai neagră zi din viață,

Nici mama nu-i aici, ca să mă tragă înapoi,

Din haul care stă ascuns sub gheață.

Atâtea gânduri goale, în sfârşit s-au stins,

Mototolite, fumegând în scrumieră,

Acum le simt, cum iarăşi m-au cuprins,

Arzând mocnite, din cartuşieră.

Arcașii grabnic i-am trimis în turn,

La poartă, grenadierii stau de veghe,

De ce e oare tocmai astăzi, cerul taciturn,

Şi aripile îngerilor, au culori de zeghe?

Norii aceștia prefăcuți,

În stânci jilave,

Părând că azi au fost născuți,

Din pagini albe,

Ca într-un dans, neînvățați,

Grifoni arzând...

Curgând prin vene-mi speriați,

Demoni râzând.

Rup ariple fiecărui gând,

Extaziați,

Asemeni unor torțe, rând pe rând,

Incendiați,

Prin inimaginabile tăceri,

Trecând răniți,

Securi înfipte în străjeri,

Dormind trudiți.

Și astea toate, în zadar,

Îmi sunt aproape,

Fluturi uciși în felinar,

Îmi cad sub pleoape.

Cu visul meu de foc mocnit,

Mistuitor,

Prin flăcări uneori, subit,

Mă sting ușor.

Știu, niciodată-n urma mea,

Neiertătoare,

Alte secunde n-ar putea,

Clipind amare,

Nehotărâte-a fi sau a nu fi,

Mereu în mine,

În taină a deosebi,

Ce-i rău de bine.

Ca eu să îl ridic, de pot,

Dintr-o chemare,

Pe-Ahile doborât în cort,

De întristare.

Hei tu! …cel adormit, în mine,

Amestecat în somn de paie, cu pământ,

Poate că peste noapte, ploaia care vine,

Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…

Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,

Un murmur de furtună și uitare,

Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,

De rocă brună, scufundată-n mare.

Poate că glodul ăsta cu miros de ură,

Din care rânced câteodată te strecori,

Potrivnic amalgam de zgură,

E viu doar când îți dă fiori.

Când legiunile de îngeri zboară,

Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,

Și simți în tine fiecare gheară,

Mișcându-se prin tragere la sorți.

Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,

Cu lacrimi, ciumă și durere,

Săgeți de foc izbind din arcuri,

Întinse peste mine în tăcere.

Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,

Nu va spera zvâcnind spre infinit,

Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,

Din care sufletul mi-a fost cioplit.

Chemări sinistre răsunându-mi straniu,

Tăiate în scântei de diamant,

Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,

Alunecând întunecate în neant.

Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,

Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,

Privind înspre apus voi aștepta în pace,

Acvila să-mi lovească în obraz.

Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,

De timp, smulgându-mi din ficat,

Bucăți de plasmă picurând, hilare,

În veacul necuprins, însângerat.

Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,

De ce în oameni n-am găsit nimic,

Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,

Cununi de spini și ramuri de finic.

Doar mări secate, înecând orgolii,

Sub nesfârșite valuri de uitare...

Eoni înfrânți de ploaie și de molii,

Uscați de părăsire și de soare.

Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,

Tăcând absent cu ochii în pământ,

Sub mâl amestecat în frunze ude,

Cu lacrimi, câteva și restul vânt...

Dar poate toate astea, sunt un vis,

Și focul ...o iluzie eternă,

Zadarnic l-am adus și l-am aprins,

Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.

Cârmaciul obosit de drum, clipește,

Itaca, iat-o la un pas de orizont,

De nicăieri în noi, într-una crește,

Același gând, ce ne-a adus în port.

Același dor sălbatic de acasă,

De brazda plugului și umbra de măslin,

Aceeași căutare dureroasă,

În ochii zeilor cu aripi de destin.

Prin noi neînțeles șoptește,

Același straniu simțământ de lut,

Același pas din zări trudește,

În chip pribeag, străin și crunt.

În omul frânt de frică și nevoie,

Sub zdrențe, supurâde răni deschise,

Și barba ne miroase-a fum de Troie,

A cal de lemn și praf de vise.

Acum îl văd căzut într-o oglindă,

Ulise, capul și-l întoarce,

Își strânge mâna, arcul să-l întindă,

Nebănuit, se depărtează, ...tace.

Și simt cum peste noi secunda trece,

Ca viespea ucigașă într-un roi,

E noaptea grea și ploaia rece,

Motiv să nu privim vreodată înapoi.

Dar tu copile nu gusta amarul,

Și toate astea să le crezi povești,

Să râzi când vei sorbi paharul,

Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.