Dreptatea, libertatea, adevărul

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.  

Cealalta fata a lucrurilor,

Neschimbata,

Alfabetul gandurilor,

Mereu inchis in misterul

Penumbrelor.

Apa e altceva decat albastrul marii,

Cristalul izvoarelor, perlele ploii,

Albul zapezii, norii.

Focul e altceva decat lumina serii,

Caldura iernii,

Lava vulcanilor

Prelinsa in miezul verii.

Aerul e altceva decat inaltul zarii,

Austrul, Crivatul,

Zborul, cocorii.

Pamantul e cu totul altceva

Decat tarmul, muntii, campiile,

Desertul Saharei.

Toate la un loc si fiecare in parte

Sunt pagini desprinse

Din aceeiasi Carte.

Spirale pe scoici si pe flori,

Piramide si cuburi in cristale,

Hexagoane in stupi,

Simetric multiplicate,

Sa ascunda adevarata fata a lucrurilor,

Privirii si gandurilor,

Lasand loc minunilor,

Iubirii, cuvintelor.

Niciodata sa nu te opresti

Cand lumea iti spune

Ca esti

Prea tanar sau prea batran.

Sa nu zabovesti

Pe tarmuri, pe culmi,

Niciodata sa nu obosesti

In somnul prea dulce

Al unei genuni.

Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,

Spre orizontul din tine,

Spre zorii altei minuni,

Implinindu-ti chemarea de a fi

Aici si acum,

Povestea nescrisa

A altei lumi.

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.

Voi trece singur mai departe,

Cum neștiut o fac mereu,

Prăpastia ascunsă-n noapte,

Tăiat-adânc în pieptul meu.

Tăcând cu ochii în pământ,

Asemeni unui prizonier,

Legat de glie și cuvânt,

Cu umbre cenușii de fier.

Voi arde podurile iar,

Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,

Vărsând amestecat prin jar,

Otravă neagră în fântâni.

Vei crede poate că-s pierdut,

Cum rătăcesc așa pustiu,

Prin lume surd, orbit și mut,

Pe căi pe care nu le știu.

Vei spune altora că ieri,

Pe când zburai prin visul tău,

Ne-am întâlnit între căderi,

Că eram trist pășind în hāu.

Nici nu vei bănui măcar,

Ce foc nebun în mine urlă,

Și nici cum timpul în zadar,

Rămâne tot mai mult în urmă.

Ce răni ascunse încă dor,

Curgând șuvoi, nevindecate,

Sau câte clipe goale mor,

În reci priviri întunecate.

Căscate surd în pieptul meu,

Prăpăstii cu miros de noapte,

Cum neștiut o fac mereu,

Purtate dincolo de moarte.

Întoarce pagina, acum să treacă,

Prin timp și ziua asta-nnegurată,

Și chiar dacă durerea te îneacă,

Din rană smulge-ți vârful de săgeată.

Cu tot cu carne-n intestine răsucită,

Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,

O altă blasfemie încă nerostită,

La ceas de bătălie lungă și pierdută.

Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,

Falanga și-a trimis-o către Babilon,

Prundișul sub privirea lor se surpă,

Și homo sapiens încearcă să rămână om.

Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,

Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,

Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,

Prin zbor înalt de picături și fluturi.

Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,

Să treacă noaptea asta neagră peste lume,

Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,

Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.

Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,

Cenușa lor mai fumegă uitarea,

Și se întorc din când în când prin vreme,

Să se răzbune ori să-și caute iertarea.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Auzi? ... oceanul iar ne cheamă,

Cu glasul lui, adus din larg,

În zori când noaptea se destramă,

De-un vânt șoptind ciudat, ...pribeag.

Te-ai întrebat vreodată de ce strigă,

Atât de straniu peste stâncile albastre...

Furtunile născute să se-nfigă,

Adânc și monstruos în sufletele noastre?

Atâta teamă rece, cum în vintre sapă,

Amestecată-n urlete de fiară,

Cât într-o viață n-ar putea să-ncapă,

Nedreaptă, dureroasă și amară?

Ascunsă printre runele ciobite,

Sub ude aripi, nemișcate în pământ,

Mușcând din buze, încă nerostite,

Făgăduințele ucise în cuvânt?

Cândva pe țărmul ăsta, pașii altor umbre,

Pe rând se vor înfiora în treacăt,

Năluci prin valuri vrând să umble,

Fugind de sub al vremii lacăt.

Cândva aici vor crește iarăși arbori,

Înfrânți, și cu securea lângă trunchi,

Războinici ai tăcerilor și martori,

Împinși de vânt să cadă în genunchi…

Citește! …rândurile astea, iar miros a sânge,

A lacrimi fierte, decupate din noroi,

Și zboară dacă simți că lanțul strânge,

Să stingă focul negru, care încă arde-n noi.

Vor arde spulberând cenușa,

Priviri de lupi, tăcerilor de miei.

Curând va geme vântul, rezemat de ușa,

...sub care se prelinge sângele de zei.

Din secole de noapte nesfârșită,

Vor bate clopote chemând prin ceață,

Rătăcitorii fii să simtă,

Pe suflete cum cresc aripi de gheață.

Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,

Abia lucind zvâcnirile de fiară?

Dureri care din urmă vor să prindă,

Meteoriții ce-au căzut să moară?

Vor înțelege poate mai spre dimineață,

Din rănile adânci dormind sub smoală,

Copiii cei obraznici, supărați pe viață,

Lungimea nefirească-a drumului spre școală...

Din flăcări mistuind întunecate,

Iluzii aruncate spre vitralii,

Și gânduri, așteptând încolonate,

Să șteargă erezia din detalii.

E încă noapte și ce ploi amare,

Cu picături de lacrimi mă vor pustii,

Lovind terifiant, din depărtare,

Cum numai adevărul poate fi.