Speranța

Legat de un apus de soare,

Într-un colț de armonie,

Plutind, parcă încă visez,

La micile flori de cireș,

Ce pașnic ele îmi vestesc,

Un început de primăvară.

Totul e cald și învăluit,

De o dulce mireasmă,

Iar vântul adie ușor,

Peste câmpul vesel de lavandă,

Ce incântător e prezentat,

Prin dansul veșnicilor fluturi.

Euforicul cântec al mării,

E auzit din depărtare,

De pescărușii ce se îndreaptă,

Spre drumul sigur cu speranțe,

Fiind ocrotiți de raze calde.

Acum doar un gând colorat,

Știut de chipuri blânde,

Trăiește, înflorind treptat,

Intr-o pace din suflet,

Cât timp florile de cires,

Nu sunt încă pierdute.

un drum lung eu te-am căutat,

și am sperat că n-am uitat,

să îți aduc în dar,

scrisorile promise de un veac.

visezi cu ochii mari spre lună

iar eu mă las purtat de vină 

căci tu nu cânți și pari neutră 

dar când mă atingi, te ard pe mână 

spune-mi cum e să ai corpul rece?

cel oferit de nopți pierdute

doar prezentat lunii bătrâne

cum poți visa chiar și acum 

cât timp ei cred că nu ești om

iar tu nu crezi că-s visător.

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

o putere asupra mea

imi incolteste frica 

pielea pământie tremura ca vremea,

hoinareala facea din doi copii un scut,

ceașca de cafea amara uitata in dormitor,

senzația de vomă mă schimbă instantaneu,

marea e tot albastră,

eu nu știu cine sunt eu

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

și aș face palate

doar să ți văd fericirea cum sclipește,

puterea convingerii 

se străduia adesea,

acum totul e altfel,

tu faci parte din aer,

tu mi ești aer.

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

în noaptea aceasta albă și neliniștită

ca un zbor de lebădă

mai lungă decât toate nopțile anului

care își dă sufletul

am uitat colivia cu păsări măiestre

deschisă

mă întorsesem o clipă în timp

nu mai mult de o clipă

însă destul ca să rămân fără nicio pasăre

înconjurat de liniște

de sloiuri reci de liniște

singur

de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre

frumos colorate

nu pot lăsa colivia goală

cele mai multe au plecat spre alte meleaguri

răsfățate de Soare

cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi

din calea frigului

nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră

în mijlocul iernii

îmi spune Dolores

mai ușor găsești o femeie

care să-ți mângâie fruntea

în liniște

să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise

cât o mie de păsări măiestre

haide

mai bine

să ne resetăm inimile

la zero și un minut

să desfacem ultima sticlă de șampanie

și s-o luăm de la capăt...

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

Scălat în ploaia de petale ,

Mă ascund în nisipul toamnei ,

Ca sub o plapumă moale 

Și în urmă înfloresc mici stropi de lumină ,

În care sufletul îș va usca trupul ,

Eu sau poate altcineva , sau poate noi toți 

Vom scrie povestea adevărată a universului .

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”