Frumusețea plaiului natal
O distruge-o țară-ntreagă
Gustul și mirosul de metal
Rămâne totul o pârloagă

Creștinul se preschimbă în ateu
Când cerul nu se vede
Omenirea are cât mai mult tupeu
Și cel mai păcătos începe-a crede

Dar totul în zadar
Propria voce n-o-nțelegem
Scăparea va fi un dar
Se va risipi acest blestem

Păcăliți de libertate
Un suflet de doi bani
Plin de durere și păcate
Trec zile, ani

Omul a fost este si va fi
Greșeala universului pe veci
Poți aduce mii de jertfi
Dar în rai n-ai cum sa pleci

Rezolvă oare o problemă?
Frânghia legată de gutui
Evadarea din sistem
Patru scânduri și un cui

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,

Potecile acelea șterse și uitate,

Să mă feresc de noapte și de valuri,

De mări întunecate și sărate...

Cum vântul rece care suflă-n mine,

Tăcut să se oprească doar o clipă,

Sălbatic tresărind în rime,

Însângerat legându-și o aripă...

Rostește-n simțuri, adormite,

De mult pierdutele chemări,

În rânduri printre pagini prăfuite,

De veacuri, ucigașe renunțări...

S-alerg eliberat de nori și frică,

Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,

Neomenescul adevăr să-mi zică,

Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.

Că totul împrejur e doar cădere,

Un haos viu luptând cu timpul crunt,

Simt umbrele crucificate de durere,

Între ce par și cine sunt.

Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,

Visând, în dune să se-ngroape,

Cum uraganul urcă pe recifuri,

Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.

E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,

Tăcerea unor umbre căzătoare,

În cercul lor de flăcări mistuindu-i,

Aprinse patimi între stele muritoare.

De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,

E vina mea de rob dormind în lanț,

Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,

Departe de lumină, mai adânc în șanț.

Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,

Complice uneori, în grabă le zâmbesc...

Știu, timpul câteodată doare,

Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.

Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,

De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,

Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,

Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.

Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,

Cu vers ciudat, perfid și mutilat,

Poetului nebun suspect de crimă,

C-a adormit și călimara și-a vărsat.

Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,

Copil râzând de-un rege dezbrăcat.

Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,

Dar regele e gol și foarte supărat.

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Tăcerea asta neagră, spune multe,

Privesc secundele luptându-se-ntre ele,

Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,

Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.

Ascult cum gem în ziduri zeii,

Încercănați frâgându-se prin ceață,

De mii de ori sub răsucirea cheii,

Legați cu jurăminte dincolo de viață...

Milogi, târâți de univers la judecată,

Cu existențe insignifiante și meschine,

Între icoane și oglinzi jucată,

Aceeași piesă cu eroi și pațachine.

Și prea feroce timpul, trage de cătușe,

Eliberând într-un târziu fugarii,

Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,

Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.

Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,

Le toarnă picături, otravă în urechi,

La ochi legați cu jartiere roșii,

În guri căluș de fiare vechi.

Mereu m-am întrebat zadarnic:

De ce ne bântuie atâta nebunie,

Și vântul pustiind amarnic,

Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?

Tăcerea asta neagră, câteodată,

E mai presus de orice cântec sau cuvânt,

E dincolo de orice slovă moartă,

O așteptare într-un suflet de pământ.

Drumul acesta, nimeni încă,

Nu l-a urmat.

Nici corbilor izbindu-se de stâncă,

Orbiți de ploi, nu le-a păsat.

Spre nicăieri părând întors,

Ca un cârlig,

Drumeții rătciți pe jos,

Mereu flămânzi, piereau de frig.

Înghesuiți în trupuri mici,

Agonizând,

Striviți de frică și de bici,

Nepricepând.

Prin ochii mei, rănit curgând,

Un râu amar,

Învolburat parcă arzând,

Tot în zadar.

Aprins în taină, răzvrătit,

Urlând turbat,

Ca un cutremur huruit,

Neîncetat.

Pe drumu-acesta nimeni încă,

N-a apucat,

Pe frânghie peste prăpastia adâncă,

Nu s-a urcat.

Doar eu privind asemeni unui orb,

Întunecat,

Scriu versuri puilor de corb,

Nevindecat.

În timp ce dormi adânc, netulburat,

Tragându-ți de pe cuget vălul,

Ai tremura în vis, gemând înfiorat,

Dacă ți-aș spune ce e adevărul.

Cu ochi răniți spre tubul de neon,

Sub pleoapele lipite de retină,

Ai plânge ...sfâșiat în somn,

De de raze dureroase și lumină.

Atât de grea ți-ar fi trezirea,

Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,

Terifiantă risipndu-ți amăgirea,

Ca tunetul izbindu-se de șoapte.

Privește! ...somnul tău e moarte,

Neadevăr e aerul pe care îl respiri,

Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,

Speranțe prefăcute-n amintiri.

Dacă ți-aș spune ce e adevărul,

Atât de inuman, amar, pustiitor...

Nesuferit arzând cum arde clorul,

Ai ști de ce secundele te dor.

Întunecate, de ce trec prin tine,

Atâtea spaime înnegrite și comune,

Cohorte de minciuni scurmând meschine,

Chemările de dincolo de lume.

Limbaj binar, codat din frică și durere,

Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,

E jocul derizoriu și părere,

Al unui demiurg dement, bătând în taste.