8  

Amintește-mi!

Adu-mi aminte când uimit,

M-ascund tăcut, în mine,

Ca un dragon înlănțuit,

Căzând printre ruine.

Însingurat trecând în ani,

Lovindu-mă de stele,

Neant, mușcând din bolovani,

Sfărmându-i în măsele.

Când uit pierdute-n urma mea,

Frânturi de timp, deșarte,

Și mii de gânduri ce-ar putea,

Prelung, să urle-n noapte.

Și mii de flăcări ce-ți pândesc,

Surâsul și visarea,

Adu-mi aminte să-mi trăiesc,

Din mine, revărsarea,

Precum un râu involburat,

Avan curgând sălbatic,

Spre un abis întunecat,

Vopsit în ton pragmatic.

Să râd când înțelepții plâng,

Bolnavi de bătrânețe,,

Orbiți de pumnii ce ii strâng,

Cu frică și tristețe.

Și amintește-mi, dacă știi,

Atunci când pleacă norii,

În zbor spre zările pustii,

Ce rost mai au cocorii...


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Iulian Grigore poezii.online Amintește-mi!

Data postării: 12 septembrie

Vizualizări: 94

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Pasarea Maiastra

Zbura pasarea maiastra,

Purta pe aripi doar lumină.

S-o aduca la fereastra

Noii vieți fără de vină.

 

Și toți o-ntâmpinau cu dor

Si-o așteptau pe prispa,

Fântâni cu apă și cu flori

Ca sa mai stea si ea o clipa

 

În râuri apă cristalină,

Poieni de fragi și mure,

Un cioban pe o colină,

Aer proaspat de padure.

 

Dar a fost ce-a fost sa fie

Și brusc totul s-a schimbat,

Nu mai e vis si feerie

Ceru-i albastru-intunecat.

 

Oamenii au luat lumina

Vroiau atunci sa aiba tot

Și pe pasarea umilă

Au zidito intr-un bloc

 

Si nici om fara de vină

Nici fiinta mai divina

De-atunci nu s-a mai văzut

Si s-a stins si-acea lumină …

Mai mult...

Carne, sânge, suflet

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

Mai mult...

Eterna secundă

Suflet drag, 

Mintea ma minte 

Impulsuri neuronale 

Izor in a mea gandire 

Iluzie de obidie

In fantana de traire 

Nesecate de nemurire 

Vise spre visare 

Trimise si asteptate

Spre intrupare 

Legate in fir de alinare 

Prin rasuflare vie 

Ce cordului putere confera 

Spre bataie de putere

Insufleteste si respira 

Al omului grai viu

Iubire sa transmita 

Creatia sa spre lume 

Lin sa zboare 

In a universului nesfarsire 

Caci a trecut o eterna secunda 

De viata efemera...

Mai mult...

Cugetări asupra timpului

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

 

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

 

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

 

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Mai mult...

Deriva căderii

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Mai mult...

Ochiul

Un ochi cosmic omnipotent

m-a deschis în interior

pentru o logică epistemică. Picăturile

de ploaie se prelingeau pe sticla ovală

a ferestrei; umiditate. Acel ochi

se albăstrea ca și cum

ar fi căpătat nuanța stelelor

care nu se mai pot forma și

încep să se evapore

din miezul lor ; embrioni avortați.

Am tăcut o vreme până când

cuvintele ce exprimă suferința

au reușit să răzbată

supraîncărcarea senzorială

a limbii. Sensul lor

s-a pierdut în melancolia ploii ;

tânguire, jeluire, boceală.

Blues-ul stelelor a fost absorbit

de această tristețe crescândă;

a avea senzația

că ești orb atunci când ,de fapt,

poți vedea;

senzorial, stimuli, perceptiv ;

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

 

Poezie de Marieta Maglas

 

Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Dreptatea, libertatea, adevărul

N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,

Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,

Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,

N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.

 

Nimic, din toată tulburarea omenească,

Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,

Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,

Curgânde râuri spre departe, în pustiu...

 

Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,

Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,

Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,

De am căzut însingurat, m-am ridicat.

 

Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,

V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,

Mirosul greu al ghiarelor de monştri,

L-am presimțit, atunci când vă mișcați.

 

De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,

Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,

Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,

Lovindu-se în stânci de neclintit.

 

Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,

Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,

Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,

Gunoaie multe şi ceva oțel.

 

Sub cerul fals, înnegurat devreme,

Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,

Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,

Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.

Mai mult...

Cobor

Nu râdeți! ...e vreun doctor pe aici?

Să sune cineva la 112,

Mi-e rău de-atâta fericire cu sclipici,

Și beznă cât încape-n noi.

 

Să vină cine vrea să vină,

Să spună orice-ar vrea să spună,

Degeaba-afară e lumină...

Dacă în noi e noapte, fără lună.

 

Și roiuri nesfărșite de himere,

Trecând prin timp, purtate de uitare,

Asemeni unor de haite de hiene,

Pândind orice moment de ezitare...

 

Să vină cu cisterne pompierii!

Cu ei, furtun și-o scară să aducă,

Să spele lumea de bacterii,

Cu mult săpun, și cu un ghem de cârpă.

 

Ca oamenii să vadă adevărul,

Din urmă așteptându-l să trăiască,

Pe-Adam senin, mâncându-și mărul,

Curaj de vor avea în ochi să îl privească.

 

Ce greu miroase cerul a ospiciu,

Oare să vin, ...sau să mă duc?

Martor întâmplător la un etern supliciu,

În colț, pe drum spre balamuc.

 

Să sune careva la prefectură!

M-aude cineva în univers?

M-am rătăcit cu cei ce mint și fură!

Opriți planeta! ...sau cobor din mers...

Mai mult...

În urma ta...

De ce tăcerea ta mă arde,

Atât de grea în noaptea asta?

În mii de clipe reci și fade...

Sfărmând cu-aripa lor fereastra.

 

Privind în gol, din urma ta,

Pierdut în mine printre cioburi,

Sunt sigur c-am ales cândva,

Prăpăstii adormind sub poduri.

 

Genuni gemând întunecate,

Prin ochi de corb mușcând din tine,

Trăgând din pumnul strâns, o carte,

Rescrisă parcă pentru mine.

 

E un nonsens în orice așteptare,

În vise goale și făcute ghem,

E vina mea că lipsa ta mă doare,

De fiecare dată când te chem.

Mai mult...

Mamei, la plecare

Vezi stânca asta atârnând peste abis?

Stând nemișcată-n ceață și furtună...?

Vine o vreme când, parcă-n adins,

Adoarme făr-a spune ,,noapte bună".

O simți îndepărtându-se încet,

De timp, și așteptarea altei dimineți,

Și ce-a fost rău și strâmb, acum e drept,

Cei care n-au știut, acum sunt înțelepți.

E piatra asta lacrimă și cântec...

De leagăn atârnând peste abis,

Ca un copil dormind în pântec,

Râzând, plângând, trăind în vis.

Și poate dincolo de șoapte,

De vorbe omenești rostite la durere,

Tu mamă știi cât sunt de-aproape,

Acele clipe smulse din tăcere...

Când ne vom regăsi cumva în zori,

Senini, zâmbind... căci noaptea a trecut,

Pe stânci va crește iarbă, flori,

Orice sfârșit e doar un început.

Mai mult...

Uitare

Vezi tu? ...așa venim pe-aici,

Urlând cu lumea strânsă-n pumni,

Gemând sub cruce și sub bici,

În horă ca la nuntă de nebuni.

 

Mai știi? Cândva credeai că ai ales,

Pe drumul cel mai greu să calci;

Dar ai uitat firesc, ...mai des,

Vrei doar să dormi și să te-mbraci.

 

Vrei băutură bună și nutreț...

Un staul cald și luminos,

Dar ... ai uitat să fii semeț,

Acum ești om, trăind frumos.

 

Și ploaia te privește-n silă,

Pământul tremură de scârbă,

Nici cerul nu mai are milă,

Totul e drept dacă ajungi la urmă.

 

Și mâine-i ziua cea dintâi,

Din restul tău, rămas din timp,

Ești gol cumva? ...așa rămâi?

E prea abruptă calea spre Olimp?

 

În ochii tăi se pierde biruința,

Potecile sunt toate înfundate...

Și demoni râd, ..ce falsă ți-e credința!

Hai dormi de-acum, visează mai departe.

Mai mult...

Mama știe

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

 

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

 

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

 

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

 

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

 

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.

Mai mult...