Amintește-mi!

Tic-tac, tic-tac

Ceasul ce era odată semnal de atac

De când lumea si pământul

Este unicul în fața căruia oamenii tac.

Fiecare minut, secundă și oră

Dispar în anotimpuri de grindină și rouă

Oamenii martori la o mare dezolă

De-ar ști ei...

Că o clipă poate face cât nouă.

Prezentul suntem chiar noi,

Un suflet slab și o creație divină

Las timpul să se scurgă prin rimă

Golindu-mi inima de cerneală fină.

Tic-tac, tic-tac

O bătaie în piept urmată apoi de o liniște de veac...

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Vreau sa aflu odata cine am fost candva

Care mi-e istoria, o voi repeta?

Mi-am vazut prostia ce ma tine aici

Mi-am carat povara izbavindu-mi rostul

Ce l-am avut in noaptea untainted so  vieti mele....

In noaptea -ngandurare in care

Am simtit cei bine ai si cei rau in soare

Ce te creste- suflet cand esti lumunat de soare

Mi-am gasit cararea in padurea trista

Unde ego-ul meu era odata

Raza calatoare in briza de mare la apus de soare

Iar sufletu-l radea cu miros de floare...

Dar m-am ajuns din urma 

Am ajuns la azi

Unde vreau sa stiu

Cine este ea...este alta fata ce se uita mandra in oglinda sparta

M--am pierdut pe drum...m-am pierdut pe mine s-au m- am ratacit

Tot ce vreau sa atiu 

Cine sant acum?

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

E ca atunci, când focul arde încă,

Sub valuri verzi, adânci de mare,

Învolburate chipuri de aripi și stâncă,

Fierbând neîmblânzite și amare.

Cum lava neagră, sângerie,

Se varsă în abisuri de uitare,

Și ramele izbind în apa cenușie,

Împing spre țărm, din larg și depărtare.

Când mii de demoni calcinați pe ruguri,

Gigantice gemând mistuitoare,

Din cânturi vechi se-amestecă în cruguri,

De aștri neștiuți, pierduți în zare...

Nu-ți fie teamă, vara trece...

Și codrii arși spre seară se vor stinge,

Vor fumega o vreme-n vântul rece,

Prin veacul alb din care cerul ninge.

Tu vei zâmbi, tăcută și străină,

O altă noapte peste mine vei trimite,

În urma ta lipsită de lumină,

Să-mi fie calea pată de rugină.

Și flăcări oarbe-n frământări sterile,

Prin gânduri emigrând cu pasul greu,

Mă vor chema cu glasuri inutile,

Din așteptări ce vor dura mereu.

Voi trece singur mai departe,

Cum neștiut o fac mereu,

Prăpastia ascunsă-n noapte,

Tăiat-adânc în pieptul meu.

Tăcând cu ochii în pământ,

Asemeni unui prizonier,

Legat de glie și cuvânt,

Cu umbre cenușii de fier.

Voi arde podurile iar,

Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,

Vărsând amestecat prin jar,

Otravă neagră în fântâni.

Vei crede poate că-s pierdut,

Cum rătăcesc așa pustiu,

Prin lume surd, orbit și mut,

Pe căi pe care nu le știu.

Vei spune altora că ieri,

Pe când zburai prin visul tău,

Ne-am întâlnit între căderi,

Că eram trist pășind în hāu.

Nici nu vei bănui măcar,

Ce foc nebun în mine urlă,

Și nici cum timpul în zadar,

Rămâne tot mai mult în urmă.

Ce răni ascunse încă dor,

Curgând șuvoi, nevindecate,

Sau câte clipe goale mor,

În reci priviri întunecate.

Căscate surd în pieptul meu,

Prăpăstii cu miros de noapte,

Cum neștiut o fac mereu,

Purtate dincolo de moarte.

Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,

Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,

Până și Cicero de dimineață la tribună,

Mă povestea, ...unor copii.

Ceva cuvinte, zise și uitate,

Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,

Veninul sinonim cu ,,vanitate",

Numele meu înfășurat în spini.

,,O Caesar! ... coborât din Venus!"

Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:

,,Ce soartă între Romulus și Remus..."

... și simt că vorba-i va fi lungă.

Dar gândurile mele sunt de mult departe,

Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,

Doar Brutus se strecoară mai aproape,

În colțul gurii mestecând o iarbă.

Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,

Se va sfârși cumva gregorian,

Singurul dor ce îl mai simt în mine,

E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.

Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,

În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,

Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,

Decât să rătăcească fără sens în vânt.

Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,

Cu vite moarte, ciumă și furtuni,

Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,

A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.

Ce foc avan, aprins din întâmplare,

Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...

Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,

Rupând bucăți și ani din timpul ciung.

Nu știe faraonul cântecele noastre,

Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,

Și au dreptate, ...zările albastre,

Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?

E locul robului să tremure în lanțuri,

Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,

Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,

Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.

Am alergat atunci, mânați de frică,

Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,

Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,

Înfrânți de drumul lung și de holeră.

Temându-ne, am vrut să fim exemplu,

Un rost să dăm uitării, ...agoniei,

Și foc am pus icoanelor din templu,

Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.

Nimeni, e numele meu, rob al uitării,

Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!

Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,

Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.

Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,

Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,

Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,

Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.

Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,

Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,

Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,

Ucide-va vechile vise ascunse în gene.

De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,

Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,

Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,

Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.

Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,

Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,

Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,

Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.