Taciturn
E doar aşa... un vânt uşor,
Înfrigurat, ce-mi bate-n cuget,
Păreri sunt frunzele ce dor,
Căzându-mi... răsfirate-n sufet.
Nu-i nici o urmă presărată în noroi,
Trecând, prin cea mai neagră zi din viață,
Nici mama nu-i aici, ca să mă tragă înapoi,
Din haul care stă ascuns sub gheață.
Atâtea gânduri goale, în sfârşit s-au stins,
Mototolite, fumegând în scrumieră,
Acum le simt, cum iarăşi m-au cuprins,
Arzând mocnite, din cartuşieră.
Arcașii grabnic i-am trimis în turn,
La poartă, grenadierii stau de veghe,
De ce e oare tocmai astăzi, cerul taciturn,
Şi aripile îngerilor, au culori de zeghe?
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 29 сентября
Просмотры: 70
Стихи из этой категории
Alterabilitați
Pasarile triste tot cantă
In timp ce soarele-mi prezintă
O prezentă inmormăntată
Intr-o transparență infrantă
Si-mi lumineaza colinile des-florite
Dar dupa tot durere se-ascunde
Rasar sperantele muribunde
Din pamantul secat de suferinte
Da il ud eu, cu lacrimile mele
In timp ce rubiconzii stau la pande
Cautant sa se sature din ele….
Da cine sa-i opreasca, jude?
Masor milimetru cu ecosonde
Sa vad adancimea oceanelor mele
Da-s ramas ca un lude
Inconjurat de acvilide
Mai adaug addente:
Greselile se iarta
In timp ce pacatele se ranbună,
Nu te lasa pacalit de oreade.
Sunt aici
Sunt aici, înnot pământul...
Doamne, care-i adevărul
Ce sunt toate, toate astea
Cum există existența
De ce sunt aici, acum
Cum mă recreez din scrum
Ce e negrul și lumina
Ce e cerul și gândirea
Cum mă uit și pot să văd
Cum de merg, și pot s-aud
Ce-i tot, prețuitule
Why me, negăsitule
De ce am fix forma asta
De ce e fix asta planeta
Cum de e posibil totul
Cum de-ncerc să știu ce-i gândul
Ce urmează să trăiesc
Cum să fac să mă trezesc
Cum să simt și să m-opresc
Să simt și ce ocolesc
Cum poate fi o floare
Așa vine și dispare
Cum e așa și mândră
Rezistentă și plăpândă
Cum de se-nvârte globul
Cum poți potoli vântul
Ce e respirația
Ce este vibrația?
"Oare cum exist ca totul
Oare care mi-este scopul
Să recreez la nesfârșit
Iar să pierd ce-am regăsit
Să trăiesc tot ce există
Destinul și soarta tristă
Baschetul și jucătorul
Să integrez exteriorul
Cum de pot atât de multe?
Sunt ele și le fac rapid
Nici nu știu ce-o să rezulte
Poate un fluid solid
Nimic nu se risipește
Infinit se răspândește
Crește, crește și se scade
Se înalță și iar cade
Tot ce știu e tot ce vezi
Fac posibil tot ce crezi
Eu îi dau vieții viață
Iar eu sunt a lumii speranță
Sunt moartea-n jocul de-a trăi
Sunt înaintea oricărei creări
Sunt infinit în infinite căi
Sunt sosiri care sunt plecări
Sunt cel ce dă sensurile
Sunt să fiu vremurile
E totul doar ca să fie
Fără o direcție"
Mereu doar eu cu mine
Încep să se termine
Cenușa și bătăile
Inimii dorurile
Cum să fac să-mi amintesc
Adevărul sufletesc
Când se-ntâmplă ce-mi doresc
Libertatea să trăiesc
De ce mi-e greu să te văd
Vreau numai să te revăd
Unde este locul meu
E la tine, Dumnezeu?
Simt că suntem aproape
Și știu că simți de departe
"Încât sigur suntem uniți
Domnul și ai săi iubiți..."
Noroi
Ce ev ciudat acum, când orbii,
Se pleacă celor fără minte,
Când soarta numărându-și corbii,
Împinge vremea înainte...
Chiar dacă noaptea rece curge,
Ca o reptilă neagră și vicleană,
Străjerul lângă mine plânge,
Și Marte-și bate scutul de aramă.
Încă un pas în pulberea de stele,
Zâmbesc, ...să fie ce va fi să fie,
Pustiu-și strânge pumnii pe zăbrele,
Și vântul poartă stropi de bătălie.
De data asta, totul e pe bune,
Mi-aduc aminte prima lor scânteie,
Furtuni de foc pe cerul de cărbune,
Și marea cu miros de piele de femeie...
Abia acum, când totul e uitare,
Și ploaia resetează fiecare tunet,
Îmi amintesc de fulgerul din care,
M-am reîntors aici să cuget.
La rost și timp, iluzii și durere,
La demonii ascunși în fiecare dintre noi,
Și trecerea, ...în umbră și tăcere,
Și karma unei vieți, cu fruntea în noroi.
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Другие стихотворения автора
Visul
Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,
În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,
Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,
Decât să rătăcească fără sens în vânt.
Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,
Cu vite moarte, ciumă și furtuni,
Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,
A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.
Ce foc avan, aprins din întâmplare,
Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...
Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,
Rupând bucăți și ani din timpul ciung.
Nu știe faraonul cântecele noastre,
Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,
Și au dreptate, ...zările albastre,
Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?
E locul robului să tremure în lanțuri,
Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,
Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,
Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.
Am alergat atunci, mânați de frică,
Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,
Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,
Înfrânți de drumul lung și de holeră.
Temându-ne, am vrut să fim exemplu,
Un rost să dăm uitării, ...agoniei,
Și foc am pus icoanelor din templu,
Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.
Încearcă!
Încearcă să rămâi un pas în urmă,
Ai grijă unde calci și ce vorbești,
Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,
Uitând de drumul tău și cine ești.
Nu lua în seamă ce șoptește vântul,
Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,
Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,
Stăpânului, rostit cu supărare?
Amar de ani pierduți în pribegie,
Încătușat în frică și oroare...
Zbătându-te legat de glie,
Ca vita scoasă la vânzare.
Dator la plată pentru răsuflare,
Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,
Ești sclav din neam în neam, se pare,
Mai înainte de-a te fi născut.
Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,
Nehotărât a fi sau a nu fi,
Oprește-te măcar o clipă,
Gândind că rătăcești fără să știi.
Încearcă să rămâi puțin în urmă,
Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,
Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,
E visul somnului, pe care-l credem viață.
Poate că...
Hei tu! …cel adormit, în mine,
Amestecat în somn de paie, cu pământ,
Poate că peste noapte, ploaia care vine,
Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…
Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,
Un murmur de furtună și uitare,
Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,
De rocă brună, scufundată-n mare.
Poate că glodul ăsta cu miros de ură,
Din care rânced câteodată te strecori,
Potrivnic amalgam de zgură,
E viu doar când îți dă fiori.
Când legiunile de îngeri zboară,
Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,
Și simți în tine fiecare gheară,
Mișcându-se prin tragere la sorți.
Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,
Cu lacrimi, ciumă și durere,
Săgeți de foc izbind din arcuri,
Întinse peste mine în tăcere.
Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,
Nu va spera zvâcnind spre infinit,
Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,
Din care sufletul mi-a fost cioplit.
Chemări sinistre răsunându-mi straniu,
Tăiate în scântei de diamant,
Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,
Alunecând întunecate în neant.
Zaruri
Pentru că timpul uneori,
Plutește în derivă,
Firav, abia născut în zori,
Din carne de ogivă...
Într-un acvariu fisurat,
Lăsat pe țărmul mării,
Ca un regret nemăsurat,
Bastard al resemnării;
Din ochii ei, însingurat,
Mă sfâșii în uitare,
Sub pasul mic, neîndurat,
Prin vorbele-i amare.
Mă șterg din mine, ca în vis,
Cu gânduri și tăcere,
Gladiator gemând învins,
De propria cădere...
Pentru că ochii ei acum,
Privesc în altă parte,
În urmă-i doar pustiu și scrum,
Sub frunze negre, moarte.
E timpul poate un fugar,
Jucând perfid cu focul,
Copil naiv, călcând pe jar,
Pierzând la zaruri totul.
Taina lor
,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,
Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:
,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,
Bătrânii voștri să luați aminte?
Căci tulburați, de-atâtea ori,
Privind în gol, ciudați,
Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,
Ca de strigoi, Vă ridicați.
Și vorbe fără noimă de rostiți,
Pierduți, îngândurați priviți,
Că-ndată amuțiți.”
Atunci...aș fi putut cumva,
Semeț să râd,
De zeci de ori,
Cum am făcut, ...șiret,
Din Tora recitând absent,
Vreun rând,
Clepsidra s-o răstorn, încet.
Dar i-am simțit cumva,
În glas, durerea,
Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.
Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:
,,Ne spun: Mesia a venit!”
Târziu
Și timpul ăsta pământiu,
Credea că te-a învins,
Atunci când obosit, tărziu,
De margini te-ai desprins.
Pășind în gol, pe urma ta,
Un stol de serafimi,
Se întrebau cum ar putea,
Să urce-n înălțimi,
Abisul cenușiu închis,
Vibrând amețitor,
Ocean de gânduri, necuprins,
Ascuns, înșelător.
Acolo unde resemnat,
Cândva te-ai clătinat,
Și cât ai ars înveninat,
Nicicând nu au aflat.
Nu știu copii-n somnul lor,
Ce-i greutatea crucii,
Și mulți se nasc, se zbat și mor,
Trăind ca guguștiucii,
Visând, nu vor simți vreodată,
Ce gust are căderea,
Și cât de mult e vinovată,
Minciuna și tăcerea.
E ca un dans în ritm ciudat,
Pe cântec de sirene,
Nebuni în lifturi s-au blocat,
Și-acum se bat cu perne.
Nu te-amăgi, ca în trecut,
În urmă să privești,
De zeci de ori într-un minut,
Arată cine ești...
Doar timpul ăsta nesfârșit,
Credea că te-a atins,
Ca un arcaș, de vânt orbit,
Cu-n treacăt într-adins.
Nimic, din toate câte-or fi,
Pierdute printre rânduri,
Nu vor putea nici nu vor ști,
Să-ți tulbure prin gânduri,
Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,
Adulmecânnd vreo rană,
Cum stropi din valuri se supun,
Când sunt împinși de ramă.
Atâtea glasuri ce te cheamă,
Atunci când zbori sau cazi,
De cât de inutil se sfarmă,
Ascunsul ieri, în azi.