în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

Într-o țară cu legi scrise în nisip,

Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,

Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,

Un drept sfințit, un venit garantat.

Unii primesc, cu bucurie-n suflet,

O pensie măruntă, un dar de la stat.

Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,

Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.

Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,

 Între cei bogați și cei săraci, departe.

Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,

Se fură ani, se-adaugă noi praguri.

Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,

Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.

O nedreptate crudă, o rană adâncă,

În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

În inima mea răsare un dor,

Ca o stea strălucind în amurgul ușor.

Un cântec subtil, un freamăt de vânt,

Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.

Prin văile sufletului meu, el plutește,

Ca un râu lin, în care visul se ivește.

În adâncul privirii, în zâmbetul tău,

Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.

În amintiri se țese firul dorului,

Ca o pânză fină, plină de misterul tău.

Așteptarea devine un dans al gândurilor,

Dorul vibrează în mine, ca un ecou.

Prin pădurea amintirilor pierdute,

Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.

În lumina lunii, în noaptea senină,

Îmi răsare dorul, ca o floare divină.

În fiecare stea ce strălucește sus,

În fiecare răsărit al soarelui adus,

Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,

Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.

Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,

Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.

În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,

Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

Martie, luna capricioasă,

Ne-a adus o vară năstrușnică,

Soarele arde ca un foc,

Păsările ciripesc cu foc.

Florile s-au grăbit să înflorească,

Copacii s-au trezit din hibernare,

Miroase a iarbă verde și proaspătă,

Natura e o explozie de viață.

Dar parcă e prea devreme,

Inima mea nu e pregătită,

Vreau primăvara blândă și gingașă,

Cu ploi mărunte și flori delicate.

Vara asta bruscă mă sperie,

Mă face să mă simt pierdută,

E ca un vis care se desfașoară prea repede,

Și nu pot să-l prind din urmă.

Doamne, dă-ne o primăvară adevărată,

Cu tot ce are ea mai frumos,

Lasă vara să vină la timpul ei,

Să ne bucurăm de fiecare anotimp.

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.