5  

Ave!

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Iulian Grigore poezii.online Ave!

Data postării: 28 iulie

Comentarii: 1

Vizualizări: 142

Loghează-te si comentează!

Comentarii

,, Vă mulțumesc domnule Iulian Grigore pentru apreciere. Cu plăcere,am citit și versurile dumneavoastra și le voi citi...AVE domnule Iulian Grigore.
Comentat pe 29 iulie

Poezii din aceiaşi categorie

Miercuri seară

Pe salteaua ce dormeam

Adesea ma gândeam

De ce viata e așa

Așa rece și rea. 

Trecutul copleșitor ma apuca și 

Brațele destinului ma înconjoară, 

Și ma trage înspre ea

Sa simt din nou căldura vieții

Sa simt din nou ceva. 

Din umbre sumbre, ce adâncesc

Tristeți și supărări, de care nu pot sa evadez

Sa fiu liber din nou.

Gândul îmi fuge jucăuș la mii și mii

de lucrui, dar nici un lucru nu va putea

aduce-n suflet gândul cu care 

Cu drag revăd momente tandre,

ale trecutului destin și

Ma gândesc cu groaza 

La zile ce-au fost, 

Cele care s-au pierdut, 

Și cele ce v-or fii. 

Mai bine mor tânăr și trist 

Într-o seară de aprilie 

Decât sa simt cum zilele 

Se duc fără efort, într-un ciclu 

Infinit al cărei mecanism 

Nu se încheie niciodată 

Nici dacă aș fi mort. 

Dar mai bine mort de-aș fii, 

Decât bătrân și trist 

Într-o lume rece unde 

Te simți bătrân și mic. 

Mai mult...

Cugetînd

Mă  simt  decapitata
Dintr-o lume de  vânt purtată
Pe unde mi-o  fi ţeasta
Gâde  conștiința  ia-o   plată .

Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…

Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați  curmat.

Adunătură  ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.

Auz nu  am , nici  văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un  greu mormânt
Și lumea lui își pierde  crezul.

Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.

Mai mult...

Se naște prin moarte

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.


Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.


Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.


Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Mai mult...

Ochi de pelican

-Ochi de pelican-, era un indian,

Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.

Pe mal admirand, sub cerul senin,

Își căuta visul, un drum spre divin.

 

Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,

Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.

Era in zori de zi, când soarele răsare,

Si îsi deschise inima, în fața călătoare.

 

Apoi. deschide ochii si privind spre apus,

Un drum ce unduieste, este frumos nespus.

Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,

Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.

 

Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,

Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,

Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,

Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.

 

Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,

Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,

Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,

Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.

 

Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,

Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,

Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,

Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.

Mai mult...

Degeaba

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

 

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

 

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

 

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

 

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

 

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

 

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

 

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Mai mult...

Păpușarul și marioneta

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

…dar niciodată frânți

Paianjenii, pe arcuri pânza să-și întindă...

Vâsliți, cât somnul străjilor e dulce!

Cât timpul stă, cu fruntea în oglindă,

Și noaptea s-a găsit, cu ziua la răscruce.

 

În taină, să ne depărtăm de maluri,

Înfășurați în picăturile de ploi,

Mușcând din noi, ascunse-n valuri,

Cârlige ascuțite, cată să ne tragă înapoi.

 

Cuvinte goale, să ne smulgă clipe,

Din aripi, cioburi picurând incandescente,

Obsesii fumegând din pipe,

Sfărmate-n dinți de scorpii inocente.

 

Prin viața noastră, carte fără pagini,

Aleargă-n umbre alungat pustiul,

Ospiciul fără gratii, fără margini,

Paradoxal în oase, răsucindu-ne burghiul.

 

În fiecare urlet și în orice fibră,

Ca o hienă, sfåșiindu-ne minciuna,

Și teama naște capete de hidră,

În urma luptelor pierdute pentru totdeauna.

 

Cu siguranță, știm de-o vreme, care-i treaba,

Am înțeles că dintre noi căzuți,

Se-nalță iar, cum din cenușă crește iarba,

Salcâmii îndoiți dar niciodată frânți.

Mai mult...

Luptând

Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,

Potecile acelea șterse și uitate,

Să mă feresc de noapte și de valuri,

De mări întunecate și sărate...

 

Cum vântul rece care suflă-n mine,

Tăcut să se oprească doar o clipă,

Sălbatic tresărind în rime,

Însângerat legându-și o aripă...

 

Rostește-n simțuri, adormite,

De mult pierdutele chemări,

În rânduri printre pagini prăfuite,

De veacuri, ucigașe renunțări...

 

S-alerg eliberat de nori și frică,

Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,

Neomenescul adevăr să-mi zică,

Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.

 

Că totul împrejur e doar cădere,

Un haos viu luptând cu timpul crunt,

Simt umbrele crucificate de durere,

Între ce par și cine sunt.

Mai mult...

Pământ

Tăcerea asta neagră, spune multe,

Privesc secundele luptându-se-ntre ele,

Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,

Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.

 

Ascult cum gem în ziduri zeii,

Încercănați frâgându-se prin ceață,

De mii de ori sub răsucirea cheii,

Legați cu jurăminte dincolo de viață...

 

Milogi, târâți de univers la judecată,

Cu existențe insignifiante și meschine,

Între icoane și oglinzi jucată,

Aceeași piesă cu eroi și pațachine.

 

Și prea feroce timpul, trage de cătușe,

Eliberând într-un târziu fugarii,

Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,

Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.

 

Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,

Le toarnă picături, otravă în urechi,

La ochi legați cu jartiere roșii,

În guri căluș de fiare vechi.

 

Mereu m-am întrebat zadarnic:

De ce ne bântuie atâta nebunie,

Și vântul pustiind amarnic,

Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?

 

Tăcerea asta neagră, câteodată,

E mai presus de orice cântec sau cuvânt,

E dincolo de orice slovă moartă,

O așteptare într-un suflet de pământ.

Mai mult...

Trecere

Drumul acesta, nimeni încă,

Nu l-a urmat.

Nici corbilor izbindu-se de stâncă,

Orbiți de ploi, nu le-a păsat.

Spre nicăieri părând întors,

Ca un cârlig,

Drumeții rătciți pe jos,

Mereu flămânzi, piereau de frig.

Înghesuiți în trupuri mici,

Agonizând,

Striviți de frică și de bici,

Nepricepând.

Prin ochii mei, rănit curgând,

Un râu amar,

Învolburat parcă arzând,

Tot în zadar.

Aprins în taină, răzvrătit,

Urlând turbat,

Ca un cutremur huruit,

Neîncetat.

Pe drumu-acesta nimeni încă,

N-a apucat,

Pe frânghie peste prăpastia adâncă,

Nu s-a urcat.

Doar eu privind asemeni unui orb,

Întunecat,

Scriu versuri puilor de corb,

Nevindecat.

Mai mult...

Gregaritate

Îți vor striga să te ascunzi în umbră,

Când refelectoarele vor răscoli pământul,

Să fugi cât poți, făr-a privi în urmă,

Sirenele urlând, când vor aprinde vântul.

 

Cătușa, de la-ncheietura mâinii,

Să nu te doară, când te trage înapoi,

Să taci, dacă-s aproape câinii,

Cât mai adânc, să te acoperi cu noroi.

 

Te vor chema cu glasuri de departe,

Trecând prin gratii și pereți,

De mii de ori, aceleași gânduri moarte,

Să te întorci înfrânt la ele, să regreți.

 

Orice secundă oarbă, netrăită,

Și orice vorbă nerostită, ...grea,

Ca o reptilă, evitând neauzită,

Viclenele săgeți, înfipte în podea.

 

Îți vor șopti, mușcând din sârmele ghimpate,

Zbătându-se cumva să se adune,

Aceiași îngeri triști cu-aripile tăiate,

Stropiți cu var, întinși în gropi comune.

 

Într-un târziu vei înțelege, negreșit,

Cutremurându-te învins și derutat,

Ce larg și lunecos e drumul spre sfârșit,

Cu gust străin și mirosind ciudat.

Mai mult...

Povești

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

 

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

 

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

 

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

 

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Mai mult...