Prometeu

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Prin tot ceea ce am făcut,

Niciodată nu am regretat.

Dar recent în viața-mi apăruse

Tristul gând, ce mi-l readuse.

Eu fiind din alte tărâmuri,

De-o altă părere făcut-o am

Pe singura viețate,

Care mă suporta.

Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.

Mare greșeală.

Acum e totul în zadar.

Cu speranța renașterii sufletești

Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,

Cu un singur scop, cel al mântuirii.

Promisesem o schimbare,

Pentru bine, pentru noi,

Ca să mă pot numii si eu, om.

Ea merita totul…

Eu nu…

Am fost in Rai acum o zi.

Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,

iar eu nu am putut să-L refuz.

Am luat trenul de la ora 5,

în speranța de a sta cât mai mult acolo,

poate de a face și niște fotografii.

Dar mi-am uitat telefonul.

Tot drumul m-am gândit la această invitație,

și cum de El m-a ales pe mine.

Când am ajuns,

mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.

Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,

pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.

M-a poftit înăuntru,

și am băut ceai, stând turcește,

pe un nor.

“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.

“Rea.”, i-am răspuns.

Ore în șir, ziceam eu,  i-am argumentat de ce,

și când l-am întrebat cât este ceasul,

mi-a spus că au trecut milenii.

De ce ochiu-mi plange

Cand in suflet e pustiu?

De ce trupul mi se frange

Intr-un morman pamantiu?

De ce luna de pe cer

Noaptea nu-mi mai lumineaza?

De ce eternul temnicer

Inima nu mi-o elibereaza?

De ce vocea mea tremuratoare

E acum prizonier al tacerii?

De ce lumina protectoare

M-a lasat prada durerii?

Si de ce timpul imi trece,

Fara ca sa mai simt vantul?

De ce zac in noaptea rece

Fara ca sa aud cantul..

Fiintei mele, de ce oare?

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,

Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,

Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,

N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.

Nimic, din toată tulburarea omenească,

Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,

Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,

Curgânde râuri spre departe, în pustiu...

Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,

Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,

Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,

De am căzut însingurat, m-am ridicat.

Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,

V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,

Mirosul greu al ghiarelor de monştri,

L-am presimțit, atunci când vă mișcați.

De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,

Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,

Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,

Lovindu-se în stânci de neclintit.

Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,

Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,

Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,

Gunoaie multe şi ceva oțel.

Sub cerul fals, înnegurat devreme,

Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,

Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,

Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.

E ca atunci, când focul arde încă,

Sub valuri verzi, adânci de mare,

Învolburate chipuri de aripi și stâncă,

Fierbând neîmblânzite și amare.

Cum lava neagră, sângerie,

Se varsă în abisuri de uitare,

Și ramele izbind în apa cenușie,

Împing spre țărm, din larg și depărtare.

Când mii de demoni calcinați pe ruguri,

Gigantice gemând mistuitoare,

Din cânturi vechi se-amestecă în cruguri,

De aștri neștiuți, pierduți în zare...

Nu-ți fie teamă, vara trece...

Și codrii arși spre seară se vor stinge,

Vor fumega o vreme-n vântul rece,

Prin veacul alb din care cerul ninge.

Tu vei zâmbi, tăcută și străină,

O altă noapte peste mine vei trimite,

În urma ta lipsită de lumină,

Să-mi fie calea pată de rugină.

Și flăcări oarbe-n frământări sterile,

Prin gânduri emigrând cu pasul greu,

Mă vor chema cu glasuri inutile,

Din așteptări ce vor dura mereu.

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Încearcă să rămâi un pas în urmă,

Ai grijă unde calci și ce vorbești,

Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,

Uitând de drumul tău și cine ești.

Nu lua în seamă ce șoptește vântul,

Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,

Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,

Stăpânului, rostit cu supărare?

Amar de ani pierduți în pribegie,

Încătușat în frică și oroare...

Zbătându-te legat de glie,

Ca vita scoasă la vânzare.

Dator la plată pentru răsuflare,

Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,

Ești sclav din neam în neam, se pare,

Mai înainte de-a te fi născut.

Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,

Nehotărât a fi sau a nu fi,

Oprește-te măcar o clipă,

Gândind că rătăcești fără să știi.

Încearcă să rămâi puțin în urmă,

Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,

Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,

E visul somnului, pe care-l credem viață.

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?

Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,

Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,

Până și Cicero de dimineață la tribună,

Mă povestea, ...unor copii.

Ceva cuvinte, zise și uitate,

Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,

Veninul sinonim cu ,,vanitate",

Numele meu înfășurat în spini.

,,O Caesar! ... coborât din Venus!"

Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:

,,Ce soartă între Romulus și Remus..."

... și simt că vorba-i va fi lungă.

Dar gândurile mele sunt de mult departe,

Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,

Doar Brutus se strecoară mai aproape,

În colțul gurii mestecând o iarbă.

Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,

Se va sfârși cumva gregorian,

Singurul dor ce îl mai simt în mine,

E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!