Taciturn

Pe cărarea noastră azi,

Trec pași din alte vremuri,

Ce ridică praful misterului din brazi,

Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.

Pasi noi în prietenia timpului,

Reflecții de gând, de zbor și de iubire,

Sunt strecurate azi în adierea vântului,

Dând aripi și putere de visare.

La fel, clipa vie se desprinde

Din lumina artificiilor nocturne,

Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,

Concretul timpului să curme.

Într-un trecut ca într-o casă milenară,

Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,

Atent la exponate, și gândesc,

Ce minunată imagine, ce clară!

Stau vechi icoane pe pereți

Alături de podoabe în lumină gravă

Precum apa de gheață timpul separă vieți

Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.

Astfel, privind fragmente de eternități,

Văd măreția ce mă înconjoară:

Înzăpezite vârfuri către munți,

O rază strălucitoare și o apă pură.

Cu fiecare clipă azi impletim eternul

Un labirint de căi ce au comun doar drumul,

Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt

Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.

Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește

Deslușim vechi căi ce labirintul întregește

Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat

Și în căutările noastre a sperat.

În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,

Dorind să legăm iubiri atemporale,

Înscrise în zări, în puritatea muntelui,

A ploii, a gheții și a luminii soarelui.

Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau

Poate în alt context al timpului ce-a fost,

Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau

O bucurie, o casă sau un rost.

Ca dizolvând prezentul în elementele sublime

Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.

Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine

Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.

In plin miez de noapte cu forte lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picaturi amare, din ceasurile trecute
Incercand sa așeze in suflet zenital , regretul.

Execrabil incercand din rasputeri cu patos
In adancul sufletului meu tumultos
Reies desfiguratii de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picaturile amare

Constiinta imi dicteaza note pe portative
Ce ma poartă tridimesional in porti ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fară sa-l critice

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii ma pierzi, cu fibrilație negativă,
Fara a mai ști unde-mi este judacata relativă
Ce trage linie stovainic peste cadrave in taină

Dar memoria neelucidat, imi provoacă dependentă
Si muribund strabat colinile de lumină
Poate exprimandu-mi limbajul vremea o sa devină
Picaturile amare dupa care mintea mea suspină

Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,

Pe rând, purtând înșelătoare măști,

În horă prins, primejdios ca o hienă,

Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.

Ne învoim și sorții stau la pândă,

Comodus mușcă iar din zgura sângerie,

Urlă tribuna a cățea flămândă,

Cuprinsă de o oarbă isterie.

Gem hoarde cu biletele plătite,

Ecranul stins se năruie-n retină,

Și așteptările aleargă travestite,

Spre viața veacului ce va să vină.

E poate azi o zi ca toate celelalte,

Cu circ și pâine, pixuri și ulei...

Când trec pe-același drum, privind în altă parte,

Ne mai deosebind vikingii de pigmei.

Și ies din rând, căzând pe foaia albă,

Tot eu, mă știi de-acum un an...

Mă copiez în grabă de pe tablă,

Patetic personaj orwellian...

Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,

Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,

De unul singur pe o scenă goală,

Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.

Râdeți voi sfincși, învăluiți în pagini,

Din vechi scripturi cobind nemulțumite,

Aprindeți torțe-n veacuri fără margini,

Când se întorc la țărm corăbii rătăcite.

Atunci când stâncile își clocotesc mânia,

Încinse magme, revărsându-se spre mare,

Aripi pietrificate scuturându-și agonia,

Etern prin fiecare dintre noi, se pare.

Atunci atâtea clipe trec în van, pierdute,

Sub mii de pași împiedicați în vânt,

Noian de gânduri sângerând înfrânte,

Neprețuind nici cât o frunză, moartă în pământ.

Ce-i oare peste lume nebunia asta?

Curgând amestecată-n vin și-n scârnă,

De unde-n noi orbirea, truda și năpasta,

Atâtor zei ciudați care pe cruci atârnă?

Mocnind pe undeva adânc în orice tresărire,

Sălbatic sfâșiindu-ne asurzitor, vreo boală,

Stăpână peste karme, dureroasa amăgire,

Fierbându-le pe toate în aceași oală.

Așa absurd, e poate datul chinuit al sorții,

Cum îndoielnică aceiași parte ne arată Luna,

An după an, zi după zi de teama nopții,

Dintr-un amar potir să ne sorbim minciuna.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,

Pe rând, purtând înșelătoare măști,

În horă prins, primejdios ca o hienă,

Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.

Ne învoim și sorții stau la pândă,

Comodus mușcă iar din zgura sângerie,

Urlă tribuna a cățea flămândă,

Cuprinsă de o oarbă isterie.

Gem hoarde cu biletele plătite,

Ecranul stins se năruie-n retină,

Și așteptările aleargă travestite,

Spre viața veacului ce va să vină.

E poate azi o zi ca toate celelalte,

Cu circ și pâine, pixuri și ulei...

Când trec pe-același drum, privind în altă parte,

Ne mai deosebind vikingii de pigmei.

Și ies din rând, căzând pe foaia albă,

Tot eu, mă știi de-acum un an...

Mă copiez în grabă de pe tablă,

Patetic personaj orwellian...

Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,

Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,

De unul singur pe o scenă goală,

Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Vor arde spulberând cenușa,

Priviri de lupi, tăcerilor de miei.

Curând va geme vântul, rezemat de ușa,

...sub care se prelinge sângele de zei.

Din secole de noapte nesfârșită,

Vor bate clopote chemând prin ceață,

Rătăcitorii fii să simtă,

Pe suflete cum cresc aripi de gheață.

Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,

Abia lucind zvâcnirile de fiară?

Dureri care din urmă vor să prindă,

Meteoriții ce-au căzut să moară?

Vor înțelege poate mai spre dimineață,

Din rănile adânci dormind sub smoală,

Copiii cei obraznici, supărați pe viață,

Lungimea nefirească-a drumului spre școală...

Din flăcări mistuind întunecate,

Iluzii aruncate spre vitralii,

Și gânduri, așteptând încolonate,

Să șteargă erezia din detalii.

E încă noapte și ce ploi amare,

Cu picături de lacrimi mă vor pustii,

Lovind terifiant, din depărtare,

Cum numai adevărul poate fi.