Taciturn

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/

Oh suflet drag,

Idee n ai 

Cugetare nu gasesti

Spre a alinia tot ce gandesti

Un rost sa gasesti 

In evenimentele insirate in viata ta

Spre a nu accepta ca este

Un simplu joc fara sens

Si ca toate sint coincidente 

Principii se surpa

Obosit te simti 

Sa mai cari acelasi bagaj greoi

Cu flori ale trecutului 

Si ghipi dureorisi

Care te strapung 

Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva 

Caci si durerea este un sentiment ....

Atunci cand altceva nu mai poate domni

Si accepti caldura sangelui care se prelinge 

Cand totul este rece 

Si strangi mai tare 

Spre a te incalzi 

Dar nu mai simti nimic ... 

Plutesti fata gravitatie 

Intr un vid al fiintei 

Spectator al unui duel 

Dintre un hyde si altul

Care se lupta 

Chiar in tine 

Dar in parfum deznadejdiei 

Si al incaiereri

Nu mai poti sta 

Renunti ...

Lasi totul jos 

Mergi inainte 

In adierea increderii

Cu iz de cratie 

Si suflu de inspiratie 

Cu incredere 

Ca ai un scop si un rost 

Bine alese 

Care te asteapta 

Sa ajungi cu pasi marunti

Spre visul tau 

Ce iti face inima sa ti bata 

Un om cinstit va fi de multe ori luat de prost

Un om mințind va vrea să-ți spună exact pe unde-a fost

Un om trezit va fi de multe ori nedormit

Iar un om voind va ajunge de multe ori pe-un drum greșit

Omul ce tace are cele mai de preț cuvinte

Omul care zace pe sine e cel ce minte

Omul ce creează are o suferință-n viață

Omul ce visează îl vede pe sine-n față

Cel ce cară greutățile vieții va zbura când va vedea ochii morții

Cel ce gustă suferințele va recunoaște darurile bunătății

Cel ce știe să vadă și prin ceață va descoperi tainele lumii

Iar cel ce poartă o mască pe față va simți aromele durerii

Acela ce aleargă constant după plăceri va fugi mereu de dureri

Acela ce constată traseul nesfârșit va sta în pas neclintit de păreri 

Acela ce e prins în jocul de noroc al universului va retrăi focul

Acela ce e liber în dansul etern al cosmosului va cuceri pasul

El ce va găsi rost în toate va trăi binele ca la carte 

El ce va simți adevărurile va descoperi tot ce poate

El ce va distruge limitele impuse va renaște din nimic absolut

Iar el ce va da tot din el va regăsi totul ce a fost pierdut

Nimeni, e numele meu, rob al uitării,

Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!

Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,

Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.

Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,

Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,

Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,

Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.

Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,

Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,

Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,

Ucide-va vechile vise ascunse în gene.

De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,

Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,

Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,

Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.

Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,

Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,

Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,

Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Treci clipă, aievea ți-e pasul,

Mușcând din bazaltul,

Cernitelor ploi.

Cazi lacrimă, laolaltă cu glasul,

Picurând din înaltul,

Prăbușit în noroi.

Fără urmă prin vremea,

Îndoielnicei zodii,

Măsluită-n abis...

Ruginind în mulțimea,

De eterne discordii,

Incinerate în vis.

De ar ști înțelepții,

Ce amară-i căderea,

Printre stihii de ceară,

Răsculate tardiv,

S-ar feri de inepții,

Ce le fură vederea,

Ca o umbră de gheară,

Fluturând rogvaiv.

Sub cupole meschine,

Câteodată uitate,

Tresărind sistematic,

Stoarsă-n halba de bere,

Tu oprește-te clipă,

Mistuindu-te-n tine,

Prinsă-n cercul cromatic,

Numărând ghilotine,

...căci totu-i părere.

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

Răvășitoare tăcere,

Îmi scurmă rărunchii,

Ca o haită de lupi,

Zgâriind pe sub prag.

Carnivora durere,

Săgetându-mi genunchii,

Peste valuri stinghere,

Zămislite în larg.

Ochii ei, crivăț cald,

Printre bucle de aur,

Știu blesteme cumplite,

În suflet ...cum ard.

Adevăruri mocnite,

Niciodată rostite,

Mai presus de cuvinte,

În sclipiri de smarald.

Vrea destinul sa-i fure,

Un sărut din visare,

Zeii toți o așteaptă,

Criminal să zămbească,

Vrea poetul cu-n vers,

Muritor, s-o îndure,

Să o-ntoarcă la sine,

Înapoi, să-l privească.

Și zorii se tem uneori,

S-o întrebe,

Iar nopțile tac,

Dacă doarme tăcută,

Nu-i pasă că trece,

Cum nu-i pasă că pierde,

Și-n urma ei timpul,

Mă preschimbă în stâncă.

În timp ce dormi adânc, netulburat,

Tragându-ți de pe cuget vălul,

Ai tremura în vis, gemând înfiorat,

Dacă ți-aș spune ce e adevărul.

Cu ochi răniți spre tubul de neon,

Sub pleoapele lipite de retină,

Ai plânge ...sfâșiat în somn,

De de raze dureroase și lumină.

Atât de grea ți-ar fi trezirea,

Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,

Terifiantă risipndu-ți amăgirea,

Ca tunetul izbindu-se de șoapte.

Privește! ...somnul tău e moarte,

Neadevăr e aerul pe care îl respiri,

Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,

Speranțe prefăcute-n amintiri.

Dacă ți-aș spune ce e adevărul,

Atât de inuman, amar, pustiitor...

Nesuferit arzând cum arde clorul,

Ai ști de ce secundele te dor.

Întunecate, de ce trec prin tine,

Atâtea spaime înnegrite și comune,

Cohorte de minciuni scurmând meschine,

Chemările de dincolo de lume.

Limbaj binar, codat din frică și durere,

Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,

E jocul derizoriu și părere,

Al unui demiurg dement, bătând în taste.

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Îți vor striga să te ascunzi în umbră,

Când refelectoarele vor răscoli pământul,

Să fugi cât poți, făr-a privi în urmă,

Sirenele urlând, când vor aprinde vântul.

Cătușa, de la-ncheietura mâinii,

Să nu te doară, când te trage înapoi,

Să taci, dacă-s aproape câinii,

Cât mai adânc, să te acoperi cu noroi.

Te vor chema cu glasuri de departe,

Trecând prin gratii și pereți,

De mii de ori, aceleași gânduri moarte,

Să te întorci înfrânt la ele, să regreți.

Orice secundă oarbă, netrăită,

Și orice vorbă nerostită, ...grea,

Ca o reptilă, evitând neauzită,

Viclenele săgeți, înfipte în podea.

Îți vor șopti, mușcând din sârmele ghimpate,

Zbătându-se cumva să se adune,

Aceiași îngeri triști cu-aripile tăiate,

Stropiți cu var, întinși în gropi comune.

Într-un târziu vei înțelege, negreșit,

Cutremurându-te învins și derutat,

Ce larg și lunecos e drumul spre sfârșit,

Cu gust străin și mirosind ciudat.