Geneză
De parc-ar fi atunci, acum îmi amintesc,
Tăceri adânci rupând pustiitoare,
Bucăți de vreme când se rătăcesc,
În valuri negre, umbre trecătoare…
Venit-am printre voi plângând,
Cu pumnii strânși, neștiutor;
Să trag la sorți, să stau în rând,
Nerăbdător, nepăsător…
Zvâcnind dintr-un fior de estrogen,
Zălog unui destin de plastic,
Testosteron, amestecat cu cherosen,
Ascuns într-un poem, sarcastic.
Sunt iar aici, spunând printre cuvinte,
Frânturi de adevăruri care mor,
Citește! Taci și ia aminte,
Există răni care nu dor.
Dulci mângâieri în suflet strecurate,
Te sfâșie așa cum vor,
Și îndoieli scurmând înșurubate,
Și râzi, …nu dor., nu dor!
Doar focul ăsta care arde încă,
Sub solzii mei de-aramă înverzită,
E lava strecurată pe sub stâncă,
E șoapta vântului peste o mare adormită.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Iulian Grigore
Date of posting: 27 августа
Views: 135
Poems in the same category
O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
A fi
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.
Other poems by the author
Însigurare
De unde-mi vii singurătate,
Cu glasul tău de vifor ruginit?
Atâta vreme te-am crezut departe...
Văd limpede acum că zeii m-au mințit.
Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,
Iar, flăcări înghețate mă străpung,
Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,
Prin ochii tăi din mine mă alung.
Știam că ai plecat la vânătoare,
Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,
De unde te întorci însingurare,
Când străjile în turn au adormit?
...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,
În noaptea lungă ca o veșnicie,
Demoni absurzi cerând dovezi concrete,
Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.
Ah, ...sângele în apă mi-l preface,
Privirea ta sălbatică și rece,
În jurul nostru universul tace,
Că norii ăștia au uitat să plece.
Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,
Prin haosul turnat în sticlă,
Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,
Zidită-n solitudine și-n frică.
Furtuni
Trec eu, …un val însingurat,
Zăgăzuit în țărmuri strâmbe,
Visând cum ard, necugetat,
Vărsat întâmplător din umbre.
Și mă întreb din când în când,
Într-un gerunziu imperfect,
Spre care orizont mergând,
În mine însumi par, suspect?
Lăuntric glas ce mă îndeamnă,
Să mă opresc și să adorm,
În cânt înșelător, mă cheamă,
Înnegurat, meandriform.
Și obsesiv regret un pas,
De prizonier întârziat,
Prin timpul scurs, obscen din ceas,
Pierdut pe drum îndepărtat.
De parcă nu ar fi de-ajuns,
În fiecare așteptare,
Să-mi regăsesc un rost ascuns,
Surprins în orice căutare.
Din fiecare gând ciudat,
Mistuitor un foc aprins,
Un ideal înstrăinat,
Neînțeles și necuprins.
Căci uneori, ...doar uneori,
Din stele fără scânteiere,
Erup în mine-asurzitori,
Vulcani, când totul e tăcere.
Furtuni, uitate ce-ar putea,
Amăgitoare-nvăluite-n cețuri,
S-ascundă în privirea mea...
Talazuri, murmurând sub ghețuri.
Încearcă!
Încearcă să rămâi un pas în urmă,
Ai grijă unde calci și ce vorbești,
Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,
Uitând de drumul tău și cine ești.
Nu lua în seamă ce șoptește vântul,
Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,
Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,
Stăpânului, rostit cu supărare?
Amar de ani pierduți în pribegie,
Încătușat în frică și oroare...
Zbătându-te legat de glie,
Ca vita scoasă la vânzare.
Dator la plată pentru răsuflare,
Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,
Ești sclav din neam în neam, se pare,
Mai înainte de-a te fi născut.
Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,
Nehotărât a fi sau a nu fi,
Oprește-te măcar o clipă,
Gândind că rătăcești fără să știi.
Încearcă să rămâi puțin în urmă,
Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,
Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,
E visul somnului, pe care-l credem viață.
Iulian
Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,
Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,
Până și Cicero de dimineață la tribună,
Mă povestea, ...unor copii.
Ceva cuvinte, zise și uitate,
Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,
Veninul sinonim cu ,,vanitate",
Numele meu înfășurat în spini.
,,O Caesar! ... coborât din Venus!"
Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:
,,Ce soartă între Romulus și Remus..."
... și simt că vorba-i va fi lungă.
Dar gândurile mele sunt de mult departe,
Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,
Doar Brutus se strecoară mai aproape,
În colțul gurii mestecând o iarbă.
Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,
Se va sfârși cumva gregorian,
Singurul dor ce îl mai simt în mine,
E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!
Văd
Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,
Pe rând, purtând înșelătoare măști,
În horă prins, primejdios ca o hienă,
Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.
Ne învoim și sorții stau la pândă,
Comodus mușcă iar din zgura sângerie,
Urlă tribuna a cățea flămândă,
Cuprinsă de o oarbă isterie.
Gem hoarde cu biletele plătite,
Ecranul stins se năruie-n retină,
Și așteptările aleargă travestite,
Spre viața veacului ce va să vină.
E poate azi o zi ca toate celelalte,
Cu circ și pâine, pixuri și ulei...
Când trec pe-același drum, privind în altă parte,
Ne mai deosebind vikingii de pigmei.
Și ies din rând, căzând pe foaia albă,
Tot eu, mă știi de-acum un an...
Mă copiez în grabă de pe tablă,
Patetic personaj orwellian...
Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,
Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,
De unul singur pe o scenă goală,
Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.
Înapoi
Cârmaciul obosit de drum, clipește,
Itaca, iat-o la un pas de orizont,
De nicăieri în noi, într-una crește,
Același gând, ce ne-a adus în port.
Același dor sălbatic de acasă,
De brazda plugului și umbra de măslin,
Aceeași căutare dureroasă,
În ochii zeilor cu aripi de destin.
Prin noi neînțeles șoptește,
Același straniu simțământ de lut,
Același pas din zări trudește,
În chip pribeag, străin și crunt.
În omul frânt de frică și nevoie,
Sub zdrențe, supurâde răni deschise,
Și barba ne miroase-a fum de Troie,
A cal de lemn și praf de vise.
Acum îl văd căzut într-o oglindă,
Ulise, capul și-l întoarce,
Își strânge mâna, arcul să-l întindă,
Nebănuit, se depărtează, ...tace.
Și simt cum peste noi secunda trece,
Ca viespea ucigașă într-un roi,
E noaptea grea și ploaia rece,
Motiv să nu privim vreodată înapoi.
Dar tu copile nu gusta amarul,
Și toate astea să le crezi povești,
Să râzi când vei sorbi paharul,
Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.