Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Poems in the same category
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
Fotografiile
Mi-se pare că-s închise,
Amintirile-n imagini,
Stau acolo ele prinse,
Nemișcate, amorțite.
Mi-se pare că-s lipite,
Din lumea ceia pe-un perete,
Oare e o lume, fără viață?
Înghețați, ca într-un cub de gheață...
Autor: Nicoleta Postovan
Descătușare
Ești prea înzestrată de Zei
Să dai valoarea pe slugărnicie,
Să schimbi virtutea-n viciu,
Sinceritatea gândului-n nemernicie
Și licuricii în negri gândăcei.
Gândirea, simțurile și voința
În mii de fărâme mărunțite,
Devin mici cioburi ale vieții
Ce vor croi îndreptățite
Obstacolul ce va-nfrunta dorința.
Strângând mereu tot firmituri,
Puterea fizică și a minții
Se vor împrăștia-n neant.
Și vei afla că bucuria vieții
Ți-apare palidă și în frânturi.
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
Fotografiile
Mi-se pare că-s închise,
Amintirile-n imagini,
Stau acolo ele prinse,
Nemișcate, amorțite.
Mi-se pare că-s lipite,
Din lumea ceia pe-un perete,
Oare e o lume, fără viață?
Înghețați, ca într-un cub de gheață...
Autor: Nicoleta Postovan
Descătușare
Ești prea înzestrată de Zei
Să dai valoarea pe slugărnicie,
Să schimbi virtutea-n viciu,
Sinceritatea gândului-n nemernicie
Și licuricii în negri gândăcei.
Gândirea, simțurile și voința
În mii de fărâme mărunțite,
Devin mici cioburi ale vieții
Ce vor croi îndreptățite
Obstacolul ce va-nfrunta dorința.
Strângând mereu tot firmituri,
Puterea fizică și a minții
Se vor împrăștia-n neant.
Și vei afla că bucuria vieții
Ți-apare palidă și în frânturi.
Other poems by the author
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Umbre vii ale codrilor senini
Umbre vii ale codrilor senini
Trilul florilor răsunătoare din priviri
Pământul ce mustește a viața
Curge lin și îmbietor
Liniștea ce o parcurg
Printre verdele senin
Un bondar ce caută
Nectarul și parfumul vieții sale,
În el se întrezărește
Frumusețea și liniștea naturii.
Adam si Eva
Pe umerii tai lin curg insomnii
As vrea sa plâng, dar ma închin
Patez cu roșu aprins obrajii tai blajini
Te înec in iubirea mea, totul ca un chin
Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin
Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape
Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.
Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte
Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie
Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.
Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,
A mortii ceremonie.
Inimile sunt torturate in agonie
Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.
A femeii viclenie?
A bărbatului vedenie?
A sfinților șiretenie?
A zeilor astenie?
A omenirii simfonie?
Ne modelam după a bărbatului fantezie
Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie
Ne aruncam între întodeauna și niciodată
Sa ajungem pe o foaie o poezie.
In fumul țigării,decedata,
In ochii lumii, degradata,
In paginile Bibliei, posedata
In mintea lor, substantivata.
Pierdut
Sunt singur
Aici,în acest labirint
Şi pare că doar un miracol
Mă poate pune pe acel drum,
Un drum neştiut...
Înconjurat de pereți înalți şi reci,
Încerc să găsesc ieşirea
Ghidat de vocile din exterior,
Voci îndrăznețe şi calde
Ce răpun pereţi înalţi şi reci.
Sunt temător, dar,
Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,
Un drum pe care am mai păşit.
Şi las în urmă
Doar nişte pereţi mici şi reci!
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
Poate in alta viata
Te-am iubit
Dar poate nu a fost destul
Chiar credeam ca îți sunt menit
Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit
Ti-am dat tot ce am avut
Si am făcut tot ce am putut
Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine
Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine
Mi-ai arătat ca pot iubi
Ca ma pot deschide fără dubii
Dar cu ce folos ai făcut-o
Daca dragostea tot tu ai omorât-o
Vindecarea nu exista
Exista doar o viața trista
Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine
Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine
Poate in alta viata ne vom putea iubi
Acum pot doar inceta din a trai
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Umbre vii ale codrilor senini
Umbre vii ale codrilor senini
Trilul florilor răsunătoare din priviri
Pământul ce mustește a viața
Curge lin și îmbietor
Liniștea ce o parcurg
Printre verdele senin
Un bondar ce caută
Nectarul și parfumul vieții sale,
În el se întrezărește
Frumusețea și liniștea naturii.
Adam si Eva
Pe umerii tai lin curg insomnii
As vrea sa plâng, dar ma închin
Patez cu roșu aprins obrajii tai blajini
Te înec in iubirea mea, totul ca un chin
Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin
Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape
Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.
Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte
Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie
Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.
Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,
A mortii ceremonie.
Inimile sunt torturate in agonie
Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.
A femeii viclenie?
A bărbatului vedenie?
A sfinților șiretenie?
A zeilor astenie?
A omenirii simfonie?
Ne modelam după a bărbatului fantezie
Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie
Ne aruncam între întodeauna și niciodată
Sa ajungem pe o foaie o poezie.
In fumul țigării,decedata,
In ochii lumii, degradata,
In paginile Bibliei, posedata
In mintea lor, substantivata.
Pierdut
Sunt singur
Aici,în acest labirint
Şi pare că doar un miracol
Mă poate pune pe acel drum,
Un drum neştiut...
Înconjurat de pereți înalți şi reci,
Încerc să găsesc ieşirea
Ghidat de vocile din exterior,
Voci îndrăznețe şi calde
Ce răpun pereţi înalţi şi reci.
Sunt temător, dar,
Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,
Un drum pe care am mai păşit.
Şi las în urmă
Doar nişte pereţi mici şi reci!
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
Poate in alta viata
Te-am iubit
Dar poate nu a fost destul
Chiar credeam ca îți sunt menit
Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit
Ti-am dat tot ce am avut
Si am făcut tot ce am putut
Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine
Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine
Mi-ai arătat ca pot iubi
Ca ma pot deschide fără dubii
Dar cu ce folos ai făcut-o
Daca dragostea tot tu ai omorât-o
Vindecarea nu exista
Exista doar o viața trista
Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine
Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine
Poate in alta viata ne vom putea iubi
Acum pot doar inceta din a trai