O pasăre de -aș fi..

Bătrânețe haină grea,

Te-ai agațăt de ușa mea,

Să -mi fii manta de vreme rea .

Eu te sfidez, pe loc, păzea!..

Chiar nu ești binevenită,

Am ceva treabă,sunt grăbită;

Nu -mi doresc să fiu zbârcitä,

Să mă vait, ramolită,

Că mă doare -cot,ori coastă,

Nu mă simt atât în vârstă.

Copil în suflet am rămas,

Nu te mai uita la ceas;

Sunt destinația greșită,

Eu nu sunt pregătită,

Să te găzduiesc în mine;

Portul tău nu -mi șade bine..

Ori păsuiește -mă oleacă;

Dă-mi un răgaz să -mi placă 

Ideea să fiu bătrână 

Cu capul nins, dinții de lână..

Știu că nu mă scap de tine,

Nu te încrunta la mine;

Faci riduri timpuriu,

Hai , că ne -auzim mai târziu..

Sfâșii haina de pe mine,

M-arunci de pe stâncă înaltă,

Mă înghite marea învolburată.

M-agăț din răsputeri de tine,

Să pot ieși la suprafață.

Cu plânsul vânăt pe față,

Tremur cu numele tău pe buze,

Mi acopăr nudul cu frunze.

Mă prînzi de braț și mă strângi,

Apoi mă trântești la pământ.

Fără să scuipi un cuvânt,

Mă tulburi, mă fulgeri, mă frângi.

Mă mânjești cu alge și mâzgă,

Îmi pui coroană de spini,

Asmuți haita de câini -

Eu o iau prin mărăcini la fugă.

Ajung la pădurea întunecată 

Și mă afund in ea, orbește;

Năluca ta mă urmărește 

Și mă străpunge cu săgeată.

M-ai prins din nou în nadă,

Mă zvârcolesc fără puteri,

Mă supui la veșnice tăceri,

Transformându mă in pradă.

Ești o fiară sălbatică, plină de patimi,

Mă stropești cu lacrimi...

Dar te-aș iubi, seară de seară.

Ticăitul unui ceas

Din suflul tăcerii 

Fredona la pas

Clipocitul vremii..

Picaturile de apă,

Scurgăndu-se -n ison,

În liniștea ce țipă 

Pe același ton..

Scârțâie din balamale 

Suflată de vânt,

În cadență de vocale 

Tihna din cuvânt.

Mută negura,se lasă 

Pe-a pleoapelor clipeală 

Și pacea unduioasă 

Alunecă pe pardoseală..

Calmul cerului -nstelat,

De răsunet năbușit,

Fu subit străfulgerat

De un strigăt amorțit..

Fata mea, simt că mă duc,

Mă ofilesc și mă usuc;

Eu te rog, să nu mă plângi,

Inima să nu mi o frângi ,

Să pot pleca zâmbind 

Cu chipul tău în gând ...

Poți să mi -aduci o floare 

În zi de sărbătoare ,

Să stai cu mine la taifas 

În loc de bun rămas ;

Oriunde aș fi,voi fi cu tine,

Ești Iubirea mea știi bine.

N-am fost cea mai bună mamă;

Este a mea profundă teamă..

Că nu ți -am oferit mai mult 

Mă frământă de demult..

Tu îmi spui comoara mea,

Să bem o gură de cafea,

Amintiri să depănăm 

Și cât de tare semănăm,

Îmi spui gingaș la ureche,

Că sunt fără de pereche ,

Că sunt unică în al meu fel,

Al tău sprijin și model;

Copila mea, îți mulțumesc,

Ești tot ce simt și ce-mi doresc ;

Ești darul meu pământesc ,

Te port în mine,te iubesc ;

Eu te veghez,mergi înainte 

Și rogu -te , să fii cuminte..

Mă scufund în noapte 

Printre umbre și șoapte;

Somnul tot pe fugă 

Zăbovea pe lângă..

Număr în neștire 

Să nu -mi ies din fire;

De gânduri să mă rup,

Să mă dezbrac de trup..

Îmi surâdea șăgalnic,

Din negură, năvalnic 

A bolții strălucire,

Ce farmecă -n privire,

Mă mângâie pe frunte 

Printre riduri cărunte,

Pe obraz mă sărută,

Moleșindu-mä -n derută..

Viața e o luptă,

De păcate suptă,

Cinstită de virtuți,

Prețuită de cei muți.

Cei orbi o venerează,

Topiți după o rază.

Cei surzi o fredonează ,

Impulsiv o urmează.

Cei țintuiți in cărucioare,

Se ascund în ea,sub soare.

Cei proscriși o chinuie,

Negând a ei linie.

Cei bătuți de necaz,

Fac de valoarea ei haz.

Cei rămași goi subit,

O suportă doar silit.

Cei ce respiră huzur,

Se poartă cu ea dur,

Cerându-i chiar tribut 

Cu o grimasă de temut.

Cei uitați,a nimănui 

Bat in peretele ei cui.

Cei înzestrați cu har 

Ii ridică un altar.

Cei suferinzi o imploră,

O sună din oră În oră.

Cei născuți o leagănă,

Cei bătrâni o deapănă.

Iar moartea ii râde n nas 

Și o pândește pas cu pas..

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Viața unui om este ca un film

De groază, de romanță,

De comedie, de tragedie,

Însă viața bate filmul.

Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film

Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?

Dacă da, e un semn bun

Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.

Întreabă pe oricine vezi pe stradă

Şi-ai să vezi că umbra lui

Duce-n spate o povară anume,

Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.

Viața bate filmul

Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,

Chiar dacă ai suferit,

Pentru că orice film are şi un sfârşit!

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

Ești tot mai aproape de mal,

Dar te lași dus de val.

În al sortii declin,

Prin ape adânci,

Te scufunzi ca un gând.

Și când furtuna bate cu putere,

Învolburată,

Marea cu-a sa întindere albastră

Îți dezvăluie misterul.

Iar spre seară,

Când liniștea te doboară,

Să te afunzi adânc,

cu fiecare gând,

în abisul necuprins de întunericul mării.

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.