Geneză

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus

Sau triști ne mângâie obrazul, 

Sunt acele speranțe ce-ncet au apus

Sub plânsul nostru...amarul... și necazul... 

Sunt aripi frânte sub poveri prea grele

Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie... 

Duc serenade, bătăi de inimi spre stele

Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie. 

Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă, 

Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc, 

Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă 

Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc. 

Sunt ape secate prin văi, lângă ochi, 

Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu... 

Par urme lăsate de-a râsului stropi

Când ele sunt semne de plâns și de greu. 

Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet

Ce taie adânc, dureros, în cadere

Reflectă-n lumina un cântec, un urlet

Și scot la iveală - în ochi - o durere. 

Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet

Ce-n cețuri de toamnă răsună profund

Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet

Ce-și cauta ecou-n al marii străfund. 

Sunt valuri ce surpă credințe înalte, 

Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos, 

Răcesc inimi ce păreau a fi calde 

Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios. 

Sunt oameni... 

Sunt fețe ce ies din tipare, 

Dar pierd din vedere sublim curcubeu 

Zdrobesc sub picioare momente amare

Se pierd sub văpaie de foc violaceu... 

Sunt oameni... 

Sunt inimi topite în prafuri de stele

Ce vor nemurire, iubire...

Vor cer...

Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere, 

Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.

,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,

Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:

,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,

Bătrânii voștri să luați aminte?

Căci tulburați, de-atâtea ori,

Privind în gol, ciudați,

Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,

Ca de strigoi, Vă ridicați.

Și vorbe fără noimă de rostiți,

Pierduți, îngândurați priviți,

Că-ndată amuțiți.”

Atunci...aș fi putut cumva,

Semeț să râd,

De zeci de ori,

Cum am făcut, ...șiret,

Din Tora recitând absent,

Vreun rând,

Clepsidra s-o răstorn, încet.

Dar i-am simțit cumva,

În glas, durerea,

Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.

Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:

,,Ne spun: Mesia a venit!”

Treci clipă, aievea ți-e pasul,

Mușcând din bazaltul,

Cernitelor ploi.

Cazi lacrimă, laolaltă cu glasul,

Picurând din înaltul,

Prăbușit în noroi.

Fără urmă prin vremea,

Îndoielnicei zodii,

Măsluită-n abis...

Ruginind în mulțimea,

De eterne discordii,

Incinerate în vis.

De ar ști înțelepții,

Ce amară-i căderea,

Printre stihii de ceară,

Răsculate tardiv,

S-ar feri de inepții,

Ce le fură vederea,

Ca o umbră de gheară,

Fluturând rogvaiv.

Sub cupole meschine,

Câteodată uitate,

Tresărind sistematic,

Stoarsă-n halba de bere,

Tu oprește-te clipă,

Mistuindu-te-n tine,

Prinsă-n cercul cromatic,

Numărând ghilotine,

...căci totu-i părere.

N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,

Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,

Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,

N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.

Nimic, din toată tulburarea omenească,

Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,

Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,

Curgânde râuri spre departe, în pustiu...

Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,

Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,

Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,

De am căzut însingurat, m-am ridicat.

Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,

V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,

Mirosul greu al ghiarelor de monştri,

L-am presimțit, atunci când vă mișcați.

De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,

Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,

Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,

Lovindu-se în stânci de neclintit.

Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,

Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,

Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,

Gunoaie multe şi ceva oțel.

Sub cerul fals, înnegurat devreme,

Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,

Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,

Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.

Întoarce pagina, acum să treacă,

Prin timp și ziua asta-nnegurată,

Și chiar dacă durerea te îneacă,

Din rană smulge-ți vârful de săgeată.

Cu tot cu carne-n intestine răsucită,

Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,

O altă blasfemie încă nerostită,

La ceas de bătălie lungă și pierdută.

Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,

Falanga și-a trimis-o către Babilon,

Prundișul sub privirea lor se surpă,

Și homo sapiens încearcă să rămână om.

Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,

Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,

Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,

Prin zbor înalt de picături și fluturi.

Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,

Să treacă noaptea asta neagră peste lume,

Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,

Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.

Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,

Cenușa lor mai fumegă uitarea,

Și se întorc din când în când prin vreme,

Să se răzbune ori să-și caute iertarea.

Hei tu! …cel adormit, în mine,

Amestecat în somn de paie, cu pământ,

Poate că peste noapte, ploaia care vine,

Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…

Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,

Un murmur de furtună și uitare,

Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,

De rocă brună, scufundată-n mare.

Poate că glodul ăsta cu miros de ură,

Din care rânced câteodată te strecori,

Potrivnic amalgam de zgură,

E viu doar când îți dă fiori.

Când legiunile de îngeri zboară,

Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,

Și simți în tine fiecare gheară,

Mișcându-se prin tragere la sorți.

Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,

Cu lacrimi, ciumă și durere,

Săgeți de foc izbind din arcuri,

Întinse peste mine în tăcere.

Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,

Nu va spera zvâcnind spre infinit,

Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,

Din care sufletul mi-a fost cioplit.

Chemări sinistre răsunându-mi straniu,

Tăiate în scântei de diamant,

Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,

Alunecând întunecate în neant.

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.