Poem

nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…

Ți -aduc o floare, azi, când nu mai știi
Cum ochii mei te caută, pustii
Si-n palme strâng comori de suferință
Ce-mi scapă, printre gene-n, neștiință.

Ți -aduc o floare, azi, când frunza zboară
În toamna care bântuie afară
Si-n sunetele ce le-aud mă port cu gândul
E amintirea mea, ori bate vântul?

Ți -aduc o floare, azi, când curge neaua,
Când se împarte -n milioane steaua.
Aștept lumina ce-o să nască -n zori
Să -ți citesc iar scrisoarea, de mai multe ori.

Ți -aduc o floare azi, când nu mai știi,
Când la chemare nu te-întorci să vii
Si tot ce ai lăsat e doar un gând -
O floare așezată pe mormânt.

iertarea

e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare

ce-nflorește-n inimă;

iertarea

e o desprindere din focul spiralat

al amintirilor neplăcute,

e o recalibrare a ființei umane.

Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini

Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag 

Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el

Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.

De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.

Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma

Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata

Mă întreb uneori cum va fi viitorul.

Poate cineva să-l prezică în avans?

Reușim noi să ne echilibrăm în balans

Și să cântărim totdeauna adevărul?

Fiecare din noi visează într-un fel.

Dorim să reușim cu ardoare mereu,

Și ne luptăm să atingem acest țel,

Chiar dacă uneori drumul e greu.

Întâlnim căi și mulți oameni diferiți

Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.

Dar se trezesc într-un haos, buimăciți

Și își pun întrebări existența-ntreagă.

Resemnați ne lăsăm duși de destine.

Cu înfrigurare și teamă decidem

Să nu mai analizăm dacă este bine

Și să excludem fără să răspundem.

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

Te-am pus în tabloul inimii mele,

Şi cuvintele mele sunt acum la superlativ,

Te-am iubit şi fără un cuvânt de spus

Ţi-am citit ochii căprui fără să mă acuz,

Am râs subit într-o casă goală,

Şi m-a luat un gând de-atunci

Cum am uitat tot

Si doar de zis , regret nespus că te-am întâlnit.

de-ar fi aşa să nu m-amăgeşti,

Acum aveam o iubire ca în poveşti

Uneori reuşeşti să mă calmezi,

Alteori doar să răneşti.

Ştiu mă deteşti,

Nici eu nu mă cred

Mi-am terminat paharul de vin

Avum nu mai reuşeşti să mai aprinzi focul ce s-a stins...

Eşti doar o poezie

Ce sublim sună

Ochii tăi m-au durut,m-au transpus

uitasem de acel dor nebun după tine,

Magia,mâinilor tale ce stiu curbele obrazului meu fin şi cald,

Era totul perfect lăsându-mi amprentă

Pe buzele mele ce ţi-ai găsit meleaguri.

Ne stim pe de rost,nu mai suntem ce am fost.

Trist sună,darr poţi ajunge la mine chit că e pe timp de furtună.

Suflă vântul în spre buclele mele blonde,

Rămân lângă o staţie

Trecând cu florile-n mână.

Zăresc un zâmbet si-un chip plăpând

Si-o voce ce-mi răsună,

o fi el?

Dar mi-a rămas o speranţă acum

nu l-am recunoscut,

dar vocea aceea îmi părea cunoscută..

Dor de amor

Nu zbor

N-am cum

Te-am uitat

De tot..