Zar

Oh suflet drag , 

Din al meu trup 

Un sunet nu mai iese 

Fara vorbe am ramas 

Chiar de in minte 

Romane am de spus ....

Corp de lut am ajuns

Sau asa ma simt ...

Rece, moale si far de viata 

Cand glasul impietrit a devenit

Cand strig si nu ma auzi

Cand vorbesc si nu ma asculti

Cand spui ca doar un suflet tanar sint 

Si ma renegi 

Ma ignori si diminuezi

Crezand ca n-am habar 

Ce este viata 

In vid plutesc 

Vorbele îmi rasuna 

Si numai luceferi banlzi ma aud 

Si ma alina de la rasarit pana la apus

Caci vorbele sufletului 

Nu le aude oricine 

Si le citeste numai

Cine ochi are sa vada

Tălpile-ţi goale strivesc

Nisipul de aur

Al timpurilor străvechi,

Iar trupul de carne-aburindă

Dansează, vehement,

În lumina perfidă a lunii.

Şi marea se ridică

Peste sinele-ţi încins

Şi te scufundă

În adâncurile de nepătruns

Ale vieţii din tine.

Refluxul se-ntoarce

Cu raze de cuarţ

Ce-ţi scaldă trupul

Surghiunit de secetă.

Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute

E doar un mit în tine...

Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Frunzele neștiute de nimeni 

Se-aruncă-n cascade de albastru dor,

Vocile pe bolte de citadele 

Recită eternele imnuri în cor. 

Pe'alocuri se văd creste de ceruri, 

Genuni cu nimfe și melodii străine,

Atlași ce poartă puncte de suspine, 

Dar eu, eu, mă port doar pe mine. 

Palidele umbre în fruntea-mi obosită

Intonează fugi, coruri și triste arii

Luate de undeva...oare cine știe? 

Poate din fragede și vesele morminte. 

Cred că sunetul spune o poveste de umbre 

Ce din vestale adieri nu piere doară,

Lumini, penumbre, dulci tenebre

Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală. 

Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.

În materia-mi de cenușă 

Curge lapte luat din áride metale, 

Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale. 

Nu voi citi din apele mortuare

Cărți, poeme sau unduitoare versuri, 

Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri

Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri! 

Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,

Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.

Se stinge torța vieții care'a fost,

Și vine moartea... moartea unui mort.

Niciodata sa nu te opresti

Cand lumea iti spune

Ca esti

Prea tanar sau prea batran.

Sa nu zabovesti

Pe tarmuri, pe culmi,

Niciodata sa nu obosesti

In somnul prea dulce

Al unei genuni.

Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,

Spre orizontul din tine,

Spre zorii altei minuni,

Implinindu-ti chemarea de a fi

Aici si acum,

Povestea nescrisa

A altei lumi.

Vor arde spulberând cenușa,

Priviri de lupi, tăcerilor de miei.

Curând va geme vântul, rezemat de ușa,

...sub care se prelinge sângele de zei.

Din secole de noapte nesfârșită,

Vor bate clopote chemând prin ceață,

Rătăcitorii fii să simtă,

Pe suflete cum cresc aripi de gheață.

Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,

Abia lucind zvâcnirile de fiară?

Dureri care din urmă vor să prindă,

Meteoriții ce-au căzut să moară?

Vor înțelege poate mai spre dimineață,

Din rănile adânci dormind sub smoală,

Copiii cei obraznici, supărați pe viață,

Lungimea nefirească-a drumului spre școală...

Din flăcări mistuind întunecate,

Iluzii aruncate spre vitralii,

Și gânduri, așteptând încolonate,

Să șteargă erezia din detalii.

E încă noapte și ce ploi amare,

Cu picături de lacrimi mă vor pustii,

Lovind terifiant, din depărtare,

Cum numai adevărul poate fi.

Hei tu! …cel adormit, în mine,

Amestecat în somn de paie, cu pământ,

Poate că peste noapte, ploaia care vine,

Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…

Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,

Un murmur de furtună și uitare,

Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,

De rocă brună, scufundată-n mare.

Poate că glodul ăsta cu miros de ură,

Din care rânced câteodată te strecori,

Potrivnic amalgam de zgură,

E viu doar când îți dă fiori.

Când legiunile de îngeri zboară,

Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,

Și simți în tine fiecare gheară,

Mișcându-se prin tragere la sorți.

Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,

Cu lacrimi, ciumă și durere,

Săgeți de foc izbind din arcuri,

Întinse peste mine în tăcere.

Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,

Nu va spera zvâcnind spre infinit,

Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,

Din care sufletul mi-a fost cioplit.

Chemări sinistre răsunându-mi straniu,

Tăiate în scântei de diamant,

Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,

Alunecând întunecate în neant.

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

Adu-mi aminte când uimit,

M-ascund tăcut, în mine,

Ca un dragon înlănțuit,

Căzând printre ruine.

Însingurat trecând în ani,

Lovindu-mă de stele,

Neant, mușcând din bolovani,

Sfărmându-i în măsele.

Când uit pierdute-n urma mea,

Frânturi de timp, deșarte,

Și mii de gânduri ce-ar putea,

Prelung, să urle-n noapte.

Și mii de flăcări ce-ți pândesc,

Surâsul și visarea,

Adu-mi aminte să-mi trăiesc,

Din mine, revărsarea,

Precum un râu involburat,

Avan curgând sălbatic,

Spre un abis întunecat,

Vopsit în ton pragmatic.

Să râd când înțelepții plâng,

Bolnavi de bătrânețe,,

Orbiți de pumnii ce ii strâng,

Cu frică și tristețe.

Și amintește-mi, dacă știi,

Atunci când pleacă norii,

În zbor spre zările pustii,

Ce rost mai au cocorii...

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Răvășitoare tăcere,

Îmi scurmă rărunchii,

Ca o haită de lupi,

Zgâriind pe sub prag.

Carnivora durere,

Săgetându-mi genunchii,

Peste valuri stinghere,

Zămislite în larg.

Ochii ei, crivăț cald,

Printre bucle de aur,

Știu blesteme cumplite,

În suflet ...cum ard.

Adevăruri mocnite,

Niciodată rostite,

Mai presus de cuvinte,

În sclipiri de smarald.

Vrea destinul sa-i fure,

Un sărut din visare,

Zeii toți o așteaptă,

Criminal să zămbească,

Vrea poetul cu-n vers,

Muritor, s-o îndure,

Să o-ntoarcă la sine,

Înapoi, să-l privească.

Și zorii se tem uneori,

S-o întrebe,

Iar nopțile tac,

Dacă doarme tăcută,

Nu-i pasă că trece,

Cum nu-i pasă că pierde,

Și-n urma ei timpul,

Mă preschimbă în stâncă.