Prometeu
Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,
Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,
Privind înspre apus voi aștepta în pace,
Acvila să-mi lovească în obraz.
Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,
De timp, smulgându-mi din ficat,
Bucăți de plasmă picurând, hilare,
În veacul necuprins, însângerat.
Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,
De ce în oameni n-am găsit nimic,
Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,
Cununi de spini și ramuri de finic.
Doar mări secate, înecând orgolii,
Sub nesfârșite valuri de uitare...
Eoni înfrânți de ploaie și de molii,
Uscați de părăsire și de soare.
Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,
Tăcând absent cu ochii în pământ,
Sub mâl amestecat în frunze ude,
Cu lacrimi, câteva și restul vânt...
Dar poate toate astea, sunt un vis,
Și focul ...o iluzie eternă,
Zadarnic l-am adus și l-am aprins,
Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Iulian Grigore
Date of posting: 6 августа
Added in favorites: 1
Views: 237
Poems in the same category
Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Prea multă sensibilitate în franceză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Trop de sensibilité
Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.
Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .
Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!
En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?
Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.
Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.
S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.
Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.
La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.
La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).
En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.
Other poems by the author
Pământ
Tăcerea asta neagră, spune multe,
Privesc secundele luptându-se-ntre ele,
Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,
Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.
Ascult cum gem în ziduri zeii,
Încercănați frâgându-se prin ceață,
De mii de ori sub răsucirea cheii,
Legați cu jurăminte dincolo de viață...
Milogi, târâți de univers la judecată,
Cu existențe insignifiante și meschine,
Între icoane și oglinzi jucată,
Aceeași piesă cu eroi și pațachine.
Și prea feroce timpul, trage de cătușe,
Eliberând într-un târziu fugarii,
Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,
Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.
Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,
Le toarnă picături, otravă în urechi,
La ochi legați cu jartiere roșii,
În guri căluș de fiare vechi.
Mereu m-am întrebat zadarnic:
De ce ne bântuie atâta nebunie,
Și vântul pustiind amarnic,
Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?
Tăcerea asta neagră, câteodată,
E mai presus de orice cântec sau cuvânt,
E dincolo de orice slovă moartă,
O așteptare într-un suflet de pământ.
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Nu te-amăgi
Cu nici un chip nu te-amăgi,
Crezând în vorbe,
Când ochii verzi ca marea, te vor trece în uitare.
Zâmbindu-ți, crudă ca destinul va şopti...
Orice, cu nepăsare.
În urma ei, cât ai privi sperând,
Prin iarna rece, chiar de-i miezul verii,
Nu murmura,
Senin aşează-te în rând,
Sub greutatea serii.
Însingurat fără-nțeles, de gânduri te apleacă,
Ziua de mâine-ascunsă-n ieri...
Las-o să treacă.
Şi-n suflet chiar de-ți arde dor,
Nebun, de ea aproape,
Cu nici un chip nu te-amăgi, mereu a fost departe.
Doar ochii verzi ca frunzele de crin,
Te-au înecat în vise,
Te-au îmbătat, de cel mai dulce vin,
Acum par stele, stinse...
Buzele ei te-au ars adânc, fierbinți,
Ca magma din comete,
Se vor întoarce poate, în curând, cuminți...
Trezeşte-te, băiete!
Trezire
În timp ce dormi adânc, netulburat,
Tragându-ți de pe cuget vălul,
Ai tremura în vis, gemând înfiorat,
Dacă ți-aș spune ce e adevărul.
Cu ochi răniți spre tubul de neon,
Sub pleoapele lipite de retină,
Ai plânge ...sfâșiat în somn,
De de raze dureroase și lumină.
Atât de grea ți-ar fi trezirea,
Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,
Terifiantă risipndu-ți amăgirea,
Ca tunetul izbindu-se de șoapte.
Privește! ...somnul tău e moarte,
Neadevăr e aerul pe care îl respiri,
Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,
Speranțe prefăcute-n amintiri.
Dacă ți-aș spune ce e adevărul,
Atât de inuman, amar, pustiitor...
Nesuferit arzând cum arde clorul,
Ai ști de ce secundele te dor.
Întunecate, de ce trec prin tine,
Atâtea spaime înnegrite și comune,
Cohorte de minciuni scurmând meschine,
Chemările de dincolo de lume.
Limbaj binar, codat din frică și durere,
Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,
E jocul derizoriu și părere,
Al unui demiurg dement, bătând în taste.
Ave!
Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,
De azi înainte,
Promite norodul acesta, flămând,
Să-ți fie supus și cuminte.
O felix! ...nimic să nu crezi,
Din ce îți vor spune augurii,
Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,
Sunt șoaptele urii.
Poporul acesta umil și murdar,
În imnuri te cântă,
Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,
Câțiva care uită...
Cât lapte destul și miere le dai,
De nu pot să-l ducă,
Obraznici aruncă nisip în mălai,
Și-n urmă te scuipă.
Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,
Peste flori și ofrande pășește,
De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,
Că cine greșește, plătește.
Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,
Să-ți pară vederii, se luptă,
Auzului tău spun orice, ca să placă,
Și unul pe altul se surpă.
Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,
Juisând, …prevestind asfințitul?
Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,
De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?
Zar
Tu timp, de-ai trece mai în grabă,
Luntraș zănatec, pe ascuns plătit,
Cine-ar mai vrea din cupa ta să soarbă,
Otrava lumii, de vreun gând umbrit?
Cine-ar mai ști când tu, pierdut de-aiurea,
Curgând ca ploaia, peste scuturi rupte,
Prin întuneric îți înfigi securea,
În umerii secundelor ce-ar vrea să lupte.
S-adune-n strigăt toată pilda tinereții,
Și anii grei, ai cruntelor căderi,
Tu timp, potrivnic pe cărarea vieții,
Nu știi păstra nimic, din câte ceri.
Și-n drumul ăsta, înapoi spre casă,
La fiecare pas e-o rătăcire,
Ca un delfin zbătându-se în plasă,
E timp în orice amăgire.
Pierdut, trecut, ...uitat, îndepărtat,
Ce vremuri tulburi și străine ne aduci,
Atâtea spaime ce-au venit pe-nserat,
Ascunse-n semnul unei cruci,
Precum atât de-ntunecat, în om,
Vibrezi ca un violoncel bizar,
Tu timp, atunci când suni în corn,
Rostogolindu-te asemeni unui zar.