Calea prin Labirint

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Iubirea noastră strălucea

Ca un soare-n viața mea

Tu natura, Eu pământul eram

Atâta de bine ne potriveam

Iar în câmpia vieții mele

Curgeau râuri de fericire

Păsările cântau doar iubire

Înfloreau orunde toate culorile

Focul iubiri ardea cu putere

Mi se topea inima de dor

Mi se topea și de iubire

Făceam jocul să pară prea ușor...

Îți atingeam părul mătăsos

Te sărutam pe buzele tale moi

Priveam la al tău chip frumos

Vorbeau inimile, nu noi

Aveai pielea așa de fină

Fină ca niște petale

Trupul tău, o formă divină

Parcă ai ieșit dintre romane.

După un timp ceva s-a schimbat

Iubirea-mi nu tea mai impresionat

Și te depărtai tot mai mult de mine

Nu știam că dragostea atâta ține...

Într-o zi ne-am despărțit

Inima mea de sticlă s-a zdrobit

Și am început să sufăr din iubire

Nimic nu-mi alină a mea durere.

Dar încă mai am cicatrici

Și mă tem să mai iubesc

Să nu ajung tot aici

Mă simt bătrân și mă vestejesc.

Ca o briză-n ziua pârjolitoare

mă înviora inima ta plină,tremurătoare

Doar un înger de lumină

Are vocea atât de lină

O ! iubito, ce n-aș da

să fi cu mine pe pământ

dar florile așa ca tine

sunt fărâmițate-n vânt...

risipite far' să zică un cuvânt

Mă așez în câmpia de flori

umbra se lungește...

Gândul meu reînvie fiori !

Când din nou te citește.

Pe calea mea aud un foșnet

Un pârâu fredonează note

dintr-o cântare cu măsuri frânte

Eu visător, în cuget

limpezesc atât de clar

vocea iubită făr' de hotar

Iar când zorii se revarsă

Țin in mână-o floare de gorun

Să pot cunoaște pe deplin

aripa blândeții întinsă

Iar când soarele coboară

Înegrind orizontul drept

te văd în pat bolnavă

murind încet, încet...

Lacrimile ce încep să cadă

nasc lanțuri de lumină

Gândind că într-o zi

te voi revedea, îmi dă putere

să parez sabia ce voi să secere

sufletul meu, ca un spic de grâu

Sufletul... va rămâne-n trupul rece ?

Sau ridica-se va să plece

La portul către stele

Razele lunii să îl spele...

O tornadă te ridică...

Să calci pe lift de nori

Printre abise, printre strâmtori

Praf de stele...lași în urmă

Deschide cerul pentru mine

să pot vedea lumina-ți blândă

atunci când luna-i o minune

iar fii cu mine împreună !

Coboară pe o scară constelată

În frunte vino, c-o nestemată

Nu-ți schimba înfățișarea !

Că e proaspătă ca primăvara.

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Visurile mi-au crescut în cuptor

și mi-au topit oasele de dor

Că limitat sunt si nu-i ușor

Să transformi otrava in odor...

Las gândurile să mă poarte

la granița dintre vis și realitate

lent mă împrăști și mă adun

unde două lumi se suprapun...

Decolez cu aripile înțelepciuni

Până ating stelele minuni

Ca perlele Le adun, în minte

Comori cu valori infinite

Stors am fruntea înapoi

Să fac unguient pentru inimi moi...

Aduc mireasma florilor de vară

să poți expira toată ura afară

te purifică sita mea de cuvinte

asimilând gânduri iluminate-n minte...

Mâna mea iî izvor de lumină

Foaia mea ușor o așterne

Să ajungă dincolo de gene

La fel de galantă, la fel de sublimă

Am dat chip chiar și blândeții

Formă, la roua dimineții

Nimic nu-i ce nu pot îngloba

În solubila lumin' a mea

destinul meu, e ca al tuturor

și prevăd pe a lirei culme...

că florile mele scânteietoare

sufocate și stinse-n ceața nepăsării

nu vor ajunge in ghiveci...

să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime

Fi parte din Lumina Mea

Să împodobim ,împreună, lumea

Să nu mai fie exagerat de sobră

Ci un pastel pictat pe marmură

Frumusețea altora,

umblă moartă inaintea celorlalti

neputând cunoaște

lacrima lor amară...

si lumea amarată se topește ologită,

sub răceala lor.

Frumusetea ta,

eclipseaza tot ce am vazut

in umbrosul meu trecut,

caci e inrădacinata, in inima ta

in inima aceea de copil sensibil...

Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime

pentru ca naște viată, cu razele ei calde,

precum soarele primăvara

topește zăpada si înverzește natura

ca să-i intretină viața plăpândă.

În ochii tăi,

am văzut mai mult decât sclipiri...

Deslușit-am aripile morții

ce te ascundeau în întunecime

și îndoiau lumina dimprejurul tău,

ca nimeni, să nu înțeleagă

strălucirea ta blândă 

Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?

Vipera Gaboon otravitoare

Ha ,ha ! îmi vine sa râd !

Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea

Păzind o sută de porunci biblice

Ce o tin legată, strâns incătușată

Și am auzit lanțurile pocnind una câte una

Cădeau zăngănind la pământ !

Am ascultat simfonia terorii !

Iubirea, mister neînțeles

se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;

ca un pumn de petale în vânt

Dansa... tot mai aproape de mine

Iar eu o ademeneam subtil

să renunțe la coaja ei dură

ca să mă pot înfrupta, din miezul ei

vulnerabilitatea ei depășise un fluture

prins într-o pânză de păianjen

În timp ce eu cu o notă de sadism

îmbătat de curiozitate

preziceam mișcarea ei ritmică

o tăiam, tot mai adânc pân' ce

plăcerea mea devenise kriptonita ei;

Am privit iubirea iarăși

forma și-o schimbase ?

sau in umbră ambalajul lepădase ?

Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită

m-a fulgerat din spate-ntro clipită

Ochii ei deveniseră vicleni,

și cu puterea ei neîmblânzită

parcă neafectată de cursele mele;

se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,

cât timp se încolăcea printre noi

și ne trăgea, mai aproape de ea;

cu suflarea tăiată...

Colții ei otrăvitori de dulci,

mi-au injectat, în rărunchi veninul ei

nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai

să-mi fi singurul antidot.

Nu-i puteam ține piept

pentru că a declanșat in mine un razboi civil

pentru că se hrănea din mine nesățios

ca să-și încalzească inima ei arctică

mă murdărea cu mocirlă !

părând să iși întinerască înfățișarea

pentru alte victime naive...

Iubirea-i rea

Dar fața ta îi atât de bună

Găsește-mi o cale să pot fugi

Să rup lanțurile făcute din solzi

Libertatea să nu mi-o pierd...

Să mă ascund la umbra de lună

În pârâu să pecetluiesc a mea urmă

Să nu guste a mea căldură

Ca să mă poată urmării

Dar Iubirea aceasta nebună

Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită

Și cu mintea tot mereu hoinărind

Ea mă prinde când vreau s-o ating

Ea mă arde când vreau s-o sting

Și devin astfel fluturele din capcană.

Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat

ce-i iubirea...

Și de atunci am devenit o viperă Gaboon

Făcând ture-n trun castron

salivând, căutând să ajung necurmat

cu sângele rece clocotindu-mi în vase

dorind să se încălzească iarăși

pe tărâmul încununat cu flori de lumină

unde munții ating cerul,

și cântece se pierd în infinit,

lângă marea de cristal

Dar aici șerpii nu au loc.

Inspir aerul unic, singular,
separat de tot ce e vulgar.
Aerul, pur și murdar, mă satură
de dorința închipuită ce mă separă,
de dorința ce se exprimă.

Mima mimează amuțirea,
rea voință într-un meci de scrimă.
Vorbirea ți-e reală, dar la fel și uitarea.
Invidia zâmbită, ura ecranizată se zbate,
mutată între pereții reci, de voci uzate.

Terță, într-un plan deja finalizat,
nu ești părerea pe care am mizat.
Binele e discutabil,
răul — inevitabil.

Lasă-mă mobil
într-un rai realizabil.
Tactil, simt sticla purtată și lăsată,
odată visată,
acum o vorbă rușinată.

Inspir unicitatea aerului perturbat,
care a urlat și nu a mai sperat,
totul în urmă a lăsat.
L-am apucat și l-am inspirat,
de vise nesaturat.

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!

    Flăcări, cenuşă şi fum cad din cer. 
    Vieţile câtorva sute, atârnând efemer. 
    Nu, nu este iadul evadat din genuni 
    Şi nici rai coborât să facă minuni. 
    
    Ecoul de cântece pierdute-n neant 
    S-a stins într-un mod nefiresc, aberant. 
    Durerea-i palpabilă în jur ca o plasă 
    Din care doar câţiva se mai zbat ca să iasă. 
    
    Chipuri împietrite de spaimă ce plâng 
    După cei care zac şi sufletu-şi frâng. 
    Priviri luminoase înegrite de fum, 
    Îngeri cu aripile prefăcute în scrum.
    
    Liniştea crudă-i în curând risipită, 
    De cei cu revolta din suflet, mocnită. 
    Mulţi sunt cu pumnii ridicaţi spre Palat, 
    În numele celor a căror morţi n-au contat. 
    
    Căci vocile lor nu mai pot fi auzite 
    De semi-zeii ce dorm în palate-aurite, 
    Indiferenţi la orice fel de durere, 
    Prea ocupaţi să-şi facă avere. 
    
    În final, cerul a plâns cu lacrimi de foc. 
    În cimitir, pentru vii, nu mai e loc.

    Împovăraţi de durere, spre cerul de-acum

    Prăbuşit în flăcări, cenuşă şi fum.

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.