Categoria Poezii despre moarte

Pesemne mă trezesc în vis

Fac ochii mari, ceva de nedescris,

Neîncetat mă minunez, așa ceva

Să vezi și să nu crezi…

E mai presus de noi,

Se naște o dilemă

Tu al cui ești?

Devine o problemă…

Respir adânc, pornesc în căutare

Ma liniștesc, răspund la întrebare

Tu ești! Al meu ursit…

Te vad, abia ce te-am zărit

Te urmăresc, abia îți tin pasul

Te regăsesc, atunci când sună ceasul

N-apuc să-ți spun…

Stânga-mprejur și mă întorc din drum.

Tu ai plecat, eu m-am salvat

Urma o rugăciune, un legănat

Mare păcat când am aflat

Că visul meu, a fost adevărat.

Ies în pădurea dragă

toată atenția imi capturează,

si văd o veveriță cum aleargă.

Stau și mă plimb încet

și aud din crengi un clarinet.

Merg ce merg si mă opresc

si mă uimesc la ceea ce privesc,

că văd legat de o creangă,

o lungă frânghie largă.

Și ma trezesc sub pom,

și văd in depărtare un om,

ce se uită la acea frănghie,

și-l vad cum se agață de creangă,

iară pe mine un sentiment mă-njunghie,

ma ridic să-l depărtez de frânghie,

și cum se-ntâmplă sa mă-mpiedic,

și-l văd pe omul vrednic,

cum își ia adio tragic.

E ca-ntr-o noapte când sari gardul,

Ești aproape de țintă,

la fel e și ogarul...

Haide!

E ca pe mare când vezi țărmul,

Ești singurel pe plută,

putrezit de-o săptămână...

Haide!

E chiar mai simplu, mai ușor,

Ca atunci când ești în zbor,

și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"

Haide!

E aproape, e ca o pretinsă sete,

Bei din sticlă și pășești pe alee,

și de la lumină-ți iei la revedere,

Haide!

E ca o călătorie lungă și pustie,

Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,

și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,

Haide!

...

Nu sunt eu sau m-am păcălit?

Pe marginea de lemn e greu să rezist,

poate că nu, sigur e-un vis!

,,Haide!"

Dar acum se aude mai tare?

Nu, nu, sigur doar mi se pare,

Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...

,,Haide!"

Și dacă totuși ajung unde-mi zice?

Pe o pajiște arsă în funingine...

sau parcă a zis că acolo mereu ninge?

,,Haide!"

Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,

Și sigur nu-i la fel de departe,

dar nu mai renunț... speranțe deșarte!

,,Haide!"

Închid ochii și n-aud mai nimic,

Cad printre nori de praf înroșit,

e ca un sentiment ce m-a părăsit...

...

E altfel când te vezi deasupra,

Să simți că și soarele-i de fapt tot una,

până ce-am simțit zdravăn căzătura...

,,Haide!"

Acum nu mai visez,

E un fel de gol fără miez,

și mă cheamă ca să-l urmez...

,,..."

Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,

E ca atunci când prinzi un pește,

și pescarul sigur nu mai zăbovește...

Covor de cadavre se asterne in iad,

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați

după grad,

Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.

A lui oponent,nervos si cu roba de rege.

Prin învățături stramosesti,

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel cu a

lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste curcubeu

din soare.

In final fericit deschide a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege încoronat

si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Prin simbol de judecată conduce generic,

Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.

Te uiți în jur, pe toți îi doare,

Durere-adâncă, inimoasă.

Toți vor înțelegere, da' tare,

Dar să știți, mie nu-mi pasă.

Ajungi sub pietre și sub mare,

Ciudat e gândul despre moarte.

Ferit de clipa la oricare,

Te pomenesc numai aparte.

Adânc, în cap, un cuget strigă:

„Cum ar fi dacă pun punct?”

Vrei chiar tare, dar ți-e frică...

Lasă, mâine mă arunc.

I fell a hole in my life

And I want to tell you

But you're not here

And you won't ever be.

You're dead in the cold earth

And its so hard to know that.

I'm still in shock

And I wanna se you for the last time alive.

I can't see you stand dead in the cold coffin.

I can't see you with your hands on your chest

And with your eyes closed.

I feel like a part of me is dead

And it hurts more then I can ever explain.

I can't...

I can't take it anymore.

Starts to hurt too hard

That I wanna stop it right now.

This isn't fair

I wanted to die

But you wanted to live.

I can't see you dead

Where are so many peoploe alive

And they need you.

I need you to be here with me.

You didn't know what was in my soul or in my heart

But you always where here

Even when you didn't know what was in my head.

I can't see you dead

And everyone crying at your head sayng"goodbye".

I try to keep you warm

But you're too cold righ now.

I want to see your spark from your eyes,

I want to see your smile,

I want to hear your voice again,

I want to hear you pronounce my name,

I want to hug you so bad righ now.

All of them just for one last time.

I want to see you stand on your feet

And walk away from that stupid coffin.

Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.

Te gandeam prin abis,goliciune

suavă a neantului.

Fara început,fără sfârșit,doar din cuprins.

Stafia ta părea sa persiste

contra timpului,

Intrupare pământească păreai sa fi atins!

Stateam pe loc dar mintea nu-mi

cunoaște hotare,

Si nici oglinda nu ma mai privea pe mine!

Gandurile ma purtau pana la

sfintele altare,

Unde cladeam imperii din

a dragostei ruine.

Spate in spate,eu prin trup

si tu prin suflet!

Ne trimitem scrisori prin

al timpului labirint.

Gandurile-ți dulci nu mai îmi

sunt deloc secrete,

Ce eclipsa rece,a inimii negre alint!

Am rămas cu întrebare si caut

tactica in răspuns,

Intalnire a doua lumi sa fie

oare in plus?

Captiva in sentimente si un nou

concept indus,

Orizontul e o lege si verticalul e opus?

Atâtea sa îți spun,prin ce

timpuri m-am născut!

Da-mi de crezare nu cunosc

ale mele rădăcini.

Trecutul e o amintire lunga ce

cheie mi-a făcut.

Refugiul meu in poezie,

nu în al nopții rugăciuni.

Cutia pandorei am deschis si

ți-am citit scrisoarea.

Vorbim stiluri diferite prin hieroglife 

așa moderne.

Nu eram cu zâna,ma delectam

cu vrăjitoarea!

Leacul singuratatii e dulce,

secretul vieții eterne. 

Ne vom întâlnii la hotarele

existentei umane!

Ma vei recunoaște printre rânduri

tot mai stranii.

Ma găsești prin ale întunericului savane!

Focul te va calauzi printre

suvitele-mi arămii.

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

   Pădurea neagră sub iarna albă,

   Ne prevestește o mare boală.

   Puncte cenușii se ivesc în zare

   Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.

   Era rece zăpada,iar acum s-a topit,

   Și a spălat apa oasele de câine

   Ce a murit subit la începutul iernii,

   Iar lângă el un tablou miraculos -

   O cioară pictată pe asfalt

   Pe drumul noroios în apusul serii .

În ochii tăi s-a stins o stea,

Iar eu, orb, te caut prin scrum,

Pe buze-ți moartea tremura

Ca un blestem rostit pe drum.

Iubirea – umbră, fum, delir,

Sau poate doar un gând,

În care mori fără să știi

Că te-ai născut în gol, în vânt.

Dar spune-mi tu, ce e iubirea?

Un vis murind, o amintire?

Sau doar un zeu ce-și uită firea

Și moare-n noi de nemurire?