Finale chinuri

Ce luat-ai tu pe tine în dar hlamidă,
Venită de la ochi de depart’ privitor,
Crezând că e cunună pentru-nvingător...
Ai vrut a te-ascunde sub a ei egidă
 
A elogiului demn de-un izbăvitor,
Făr’ a ști că sub ea mișună obidă
De otrăvuri smulse cu sil’ din firidă
Colcăind de subterfugiu ‘zurpător...
 
Acum, confuz, dai rotiri în supliciu,
În timp ce-aprigii-ți ochi ca spuz’ înnegrești,
Urlete, smuciri, în zadar par fi toate,
 
Stofa țintuită stă rănii ce-o pățești...
Coclit și tăciuniu, țepenit pe coate,
‘Ștepți stârvit acuma mulțimile ce-ți viu...

Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Rarés Girea poezii.online Finale chinuri

Data postării: 20 ianuarie

Vizualizări: 27

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

M-am trezit ca să nu dorm o viaţa

Mam trezit ramas in vise.

Printre ginduri ratacit

Cautam durerea vietii

Sa nu uit ca am trait

 

M-am trezit departe-n bezna

Descult prin pietrele insingerate

Cautam unde se naste visul

Sa infiez visele abandonate

 

M-am trezit printre morminte

Dezbracat prin spini calcam

Cautam undemi lasase-m somnul

Si patul din pamint unde dormeam

 

M-am trezit unde se naste ziua

Intre rasarit de soare, si noapte 

Eram rupt bucati,imprastiate

Plingeam,dar nimeni nu era aproape

 

M-am trezit de cite ori, ca sa adorm

M-am trezit ca sa nu dorm o viata

Corpul ca un fum se pierde-n noapte

Si iar adorm pin dimineata

Mai mult...

Angel

Lungi, pustii și vitregite
Se întrevedeau zările,
De iz de toamnă, gălbenite,
Erau mistuite cărările.
 
Printre aburindele văi,
Se sălășluiau nămeții,
Pe lâng-a râurilor căi,
Se desfrunzeau puieții.
 
Prin pădurile pustiite,
Cu jale huruia pribeagul vânt,
Între crengile mărăcinite,
O adiere rece, descânt.
 
Suspinau văzduhurile boțite,
Îmbibate-n sterpe parfumuri,
Tremurau și bălțile-ncrețite
De taine suspendate-n drumuri.
 
Pe plaiurile-mpietrite,
Cu nesaț guvernau cețurile,
Întru care, neprihănite,
Se îngemănau potecile.
 
Urcau și se-mpreunau
Ca pe vârf de dealuri să cate
Luminile ce se-ntrezăreau,
Ale unei case mate.
 
Peste porțile-mpletite,
Se deslușesc abur și fum,
Printre țiglele gâlbejite
Și hornul înecat cu scrum.
 
Crivăț se impregnează
Pe la geamurile mici,
Involuntar vibrează
În pereții din chirpici.
 
Streșinile ruginate
Privesc cu melancolie amară
Gardurile aplecate
De veacuri și povară.
 
Peste rozele în degere,
Domină o amorțeală,
Ce denunță, în genere,
O letargie totală.
 
Prin vizorul de plută,
Ușor se incarna
O bătrânică pierdută,
Care se legăna.
 
Totul era tăcut și anost,
Nu se auzea nimica,
Doar în odaie, fără vreun rost,
Liniștită cosea bunica.
 
Sudorile-i se prelingeau
Pe schimonosita-i față,
Plăpânzii ochi îi lăcrimau,
Ațintiți la un fir de ață.
 
Tot se uita doborâtă,
Rătăcită și rugătoare
La zariștea cea amărâtă,
Monotonă și visătoare.
 
Camerele erau slabe
În contur și în culoare,
Între zidurile albe,
O deznădejde tot mai mare.
 
Pe cine aștepta privirea-i tandru
Afară să-i apară din nimic?
Dragul Angel… copilandru…
Nepoțelul ei cel mic.
 
Deși scruta trecătoare
Cu trecătoare și veci spera,
Gerul se-ntețea-n vâltoare,
Iar băiatul nicăieri nu era.
 
Cu puterile stinse, se clătina
Mai tare, și mereu mai tare,
Încât podeaua dădu a răsuna
În gemete îngrozitoare.
 
Ca-n vis, cupluri de stihii
În încăpere parcă i-au pătruns
Și cu de grijă semne mii
Gândurile i le-au străpuns.
 
În cap, tot li se rotesc puternic
Și spre ea se uită neîncetiniți,
Cu pleoapele fluturându-le anemic,
Îndoliații lor globi veștejiți.
 
Și chiote, și cântece neștiute,
Și bolmoaje continua gura să le bată,
Cu cernite danțuri părute,
Îi păleau dorința seacă.
 
Din mâini în haotice săltări,
Din fețe străvezii de clei,
Se prinse alaiul de arătări
Să se scurgă în inima ei.
 
Dispar, se duc ele acum,
În sufletu-i să-și facă cale,
Să croiască vedeniile drum
Sus izvorului suferinței sale.
 
Se vălureau plopii-n nepăsare,
În scoarțele lor înghețate,
Văluriri repezi și tremurătoare,
Ca ale coardelor înnodate.
 
Se vedea acum concret
Cum totul murea pe coline,
Cum realiza biata încet
Că Angel nu mai vine…

 

Mai mult...

Gând funebru

O zi de luni, cu soare negru,

Pare că-mi zâmbește dinadins, 

Un pui de flacără nestins

In amintirea unui gând funebru.

 

O zi de luni cu negru soare, 

Pare că-mi zâmbește mai aprins

Și încet prin lume s-a întins

O zi de luni, cu negru soare.

 

O zi de luni, cu soare negru,

Zi întunecată și blestem,

Peste suflet rece din infern,

In amintire.. gând funebru. 

 

O zi de luni cu soare negru,

O monotona așteptare

Spre vecile fără scăpare,

Gând funebru.

 

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

Mai mult...

Floare-de-colț

Erai acolo când unei fete de strungar
I-am dedicat prima-mi poezioară,
Acum multe luni de la cel florar
Când m-am îndrăgostit pentru prima oară.
 
Dar eu te-am știut să fii de-a lelea,
Căci steluța ți-era încă în boboc,
Mult depărtate sunt vremile celea
Când mă îmbătam numai cu suc de soc.
 
Și acum, îmi amintesc cum mai eram,
Om bun doar de sărit prin gârle,
Nerod eram, viață!... Și nu prea gândeam...
Nu cinsteam amintirea rudelor de subt târle.
 
Dară timpu’ zboară cu zor, cu zor,
Și anii tinerețelor se duseră, vremea...
Mult o mai fi de la luna lui cuptor,
Multe zile, mulți ani, multe s-au dus cu ea...
 
Acum, când c-o barbă de-un cot m-aplec,
Așa cuget, că-i fi dat și tu în floare,
La cea ‘șteptată zi când am să plec,
Sper, stema ta-mi va fi la frunte soare.
 
 
 
Pe la un popă de-oi fi să pălesc,
Multe zile au să mai fie cu lună,
Dar nu la lume am să voi să rătăcesc,
Ci la broșa ta, cu mioara-mi bătrână.
 
Măcar o dată... o dată să te mai zăresc...
Și de-i fi să nu mă ierți de rău sau de uitare,
O strofă de la naiu-mi tot vreau să-ți doinesc,
Chiar de nu vei sta la tâmpla mea soare.
 
Și așa, mă scobor în copârșiu,
Când anii peste mine stau grămadă,
Pe fata morarului nu o mai știu,
Nu voi mai fi când va cădea zăpadă...
 
Să mai vin să te văd, nu pot, gândesc,
Dar din fluier îți mai scot niște note de veci,
Poteci de roș amurg vreau să mai umbresc,
Până la noapte, când mâinile îmi vor sta reci...
 
În mult cumplitul iernat venind cu ger,
Capul colțuros ți-l înclini spre zare,
Bătând cărările, încă tot mai sper
Că vreun fecior te va pune la cingătoare.
Mai mult...

Ospățul Amarei Vieți

Dacă lumea era frumoasă
Nu am fi plâns când ne-am născut.
Dacă eram curați cat am fost in viață
Nu am fi spălați atunci când am murit.



Fiecare om apare pe lume plângând,
Iar cei cel așteaptă, zâmbesc dansând…
Dar atunci, pe treptele morții călcând,
Toti te vor plânge, iar tu vei pleca râzând.

 

“Moartea nu este si nu va fi un punct, ea este o virgulă”

 

Mai mult...

Un mac în floare - Cimitirul eroilor

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă


Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

Mai mult...