Category Thoughts
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.

Suflet rătăcit
**Suflet rătăcit**
În al iubirii dulce nectar
Eu sunt cuprins de-amar,
Căci inima mi-e acum plecată
Spre îmbrățișarea-i caldă, curată.
Și strigă cu nerăbdare,
Uitând de tot ce-o doare,
Evitând tot ce-o apasă,
Ieșind din a sa crevasă.
Iar când întâmpină vreo piedică,
Cade jos, iar mai apoi se ridică.
Mantaua și-o scutură cu agonie,
De praful trecutului ce-o bântuie.
Dar se străduie neîncetat
Să-și spovedească al său păcat,
Ce fericirea-i macină din plin,
Neputând fugi de acest destin.
Neputând să-l uite vreodată,
Amintirea fiind încătușată,
Și dorindu-și să plece grăbit,
A lăsat în urmă tot ce-a iubit.

Dictatura magistratilor
În săli reci, cu legi în mână,
Magistrați își scriu destinul,
Salarii mari, pensii de-o seamă,
Puterea-n mână, fără milă.
Sentințe grele, fără de rost,
Justiția-i oarbă, fără de glas,
Dictatură tăcută, fără de seamă,
Într-o lume unde dreptatea-i moartă.
Poporul tace, supus și trist,
În fața legilor nedrepte,
Magistrații-și joacă rolul,
Într-un teatru al absurdului.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Azi
Azi, surâsul mi-a zâmbit,
Încununat cu vrajbe-amintiri.
Iadul întunecat fiind,
Azi, mi-a zâmbit.
Zâmbetul larg,
Surâsul amorțit-
De ce sa fiu păgân?
Zâmbetul e trist.

Marinarul
Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

Adu-ți aminte
Când grijile te-apasă greu,
Și sufletul îți e mereu,
În umbra unei zile-n nori,
Cu gânduri triste, trecătoare.
Adu-ți aminte, dragul meu,
Că totul este un ecou,
Al unui ciclu ne-nfrânt,
Ce-aduce soarele curând.
După ploaie, soare vine,
Și-n suflet iarăși e senin,
Natura-și spală-a ei suspine,
Și viața-ți dă un nou destin.
Chiar dacă-acum te simți pierdut,
Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,
Să știi că totul e trecut,
Și zorii noi sunt așteptați.
Căci viața-i roată ce se-nvârte,
Cu urcușuri și coborâșuri,
Dar după noapte, soarele răsare,
Și-ți dă puteri, noi înălțări.

Regãsirea
O suflete condei de aur,
Câte poți așterne
pe paginile vieții!
Mă-ntorc la mine,
Cãci n-am mai fost de mult.
E ușa acum închisă
Si cheia am pierdut.
Emoții se revarsă
Ca o ploaie deasă,
Zăresc pe geam o umbră,
Uitându-se adânc spre mine.
Parcă m-ar pofti înauntru să zăbovim la o cafea
Să-i spun câte și multe,
Pe unde am umblat,
Și-n sacul de pe spate
Câte-am adunat.

Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.

Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.

Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.

Thoughts, soul feelings, volatile thoughts, compressed thoughts, life and death, ephemeral thoughts, personal creations, but also other feelings that color our daily lives.