Azi

Era odată o Căţea cam gură-cască 

Ce de nimic nu se îngrijea.

Cum îi venise vremea ca să nască

        Şi nici o locuinţă nu găsea,

        O megieşă s-a-ndurat să-i dea

        Modestul ei coteţ cu împrumut.

        Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,

        Un pic de păsuire tipa i-a cerut.

        Erau căţeii mici, mai trebuia

        Să stea puţin în ea…

        Iar când şi păsuirea a trecut,

        S-au ivit în prag cu toţii,

        Mârâind, rânjindu-şi colţii.

        – Scoate-ne, de eşti în stare! 

        Nu-mprumuta nimic, nicicînd,

        Unor mişei le spunea:

        Vei regreta cît de curînd:

        Căci, de la ei,

        Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!

azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...

cand sunt cu tine pot plastifica fiecare anotimp, incat viata sa mi fie primăvara. si tot ce a lasat toamna in urma sa dispară.

am impresia ca ne stim, dintr un paradis pustiu…oh, cat te iubesc doar apolion stie, ca s da si nopti din mine pentru a petrece trei eternitate si jumatate cu tine.

pictam iubirea n nonculoare, iar cu ultima mea suflare, strig numele persoanei care se transpune in culoare. si da sens vieții care, teama mie ca s a pierduta intr un univers trecut.

am totul…şi nu am nimic. implor- te rog Doamne- sa l ating, sa mai simt o data ducea soapta dezmierdata…

sa ma las cuprinsa in vraja ochilor ce candva, trezea in mine toata viata.
mainvocau, mă dureau fara a tine cont de propri mi ochii ce i admirau.

acum sclipirea mea s-a stins, timpul a trecut si peste pieptul meu a nins

aș topi zăpadă, dar nu mai am putere caci sarutul tau nu cere

Piere și se sfarmă de durere…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…