Nu-i pasă

Aștept ziua în care

Voi primi o provocare,

Să-ntâlnesc un oarecare,

Să-l privesc fără-ncetare.

Aștept să îl cunosc,

Și să pot să-i vorbesc,

Când îl văd să mă-nroșesc

Și să pot să îl iubesc.

Aștept să mă vadă și el,

Să trecem la următorul nivel, 

Să vorbim și pe apel,

Iar mai târziu să-mi dea un inel.

Aștept un om deștept

Chiar unul înțelept,

Dar nu pot să accept

Că eu încă tot aștept.

Străpung hârtia cu penița,

sângerând, scriidu-ți numele, 

tremurând, cerneala alege

încet culoare veșniciei 

și cum privirea s-o-mbie...

Ți-aș adormi pe piept,

ca pe-o rece iarbă-n 

asfințit de vară,

și m-aș trezi în miez de noapte

privind coroana stelelor 

ce-n ochii tăi se odihniră...

Aș adormi-napoi ca

iarna lângă sobă,

strâns la pieptul tău

s-aud orice secundă 

din eternul-mpreună...

Plouă cu regrete de o vreme-ncoace,

Vântul le-ntețește, iar eu stau ca pe ace!

Tu desenezi destinul ținând bine de frâu

Și-ncerci să pui baraj p-al vieții firav râu!

Ți timpul în loc, atât cât îți convine,

Eu cerc ca să țin pasul, dar nu-ți pasă de mine!

Mi-arunci o firmitură de dragoste târzie

Amanetându-mi sufletul ce stă ascuns sub glie!

Profiți când vine noaptea, în razele de lună

Arăți ca și o zână, iar inima-mi suspină

Văzând-te aproape, dar nu te poate atinge

Și azi, ca-ntotdeauna, de dor ea se va stinge!

Cu ce-am greșit eu oare, cu ce te-am supărat,

Vorbește și cu mine sau oare nu-ți mai plac?

Peste supărare lasă astă seară cortina ca să cadă

Fi iarăși fata dulce și mie atât de dragă!

Să nu lăsăm un lucru banal ca supărarea

Să crească între noi cum crește-n tindă floarea!

Aruncă peste dânsa o urmă de iubire

Și vezi cum o să iasă lăstar de fericire!

Te-am visat aseară-ntr-un vis

Ce părea a nu se mai termina niciodată,

Ne plimbam printr-o pădure de vis

Ce părea a fi cea mai minunată vreodată.

M-ai cuprins uşor de mână,

Fără a-mi da seama la-nceput,

Am simțit trecând pe lângă mine-o lună,

Fără a mă gândi că a fost doar un moment scurt.

Şi uite-aşa, o iubire nemaisimțită s-a născut

În sufletele noastre arzătoare

Şi uite-aşa, inima ta dăruită mi-e scut

În viața asta neiertătoare.

Îmi amintesc ultima strângere a noastră,

Mai semnificativă, mare lucrare cadastră,

I-am pus punct. Percep ce mi se urlă-n orchestră.

E frumos acum, știu sentimentul, dar nu-l doresc.

Dar nu pot altfel, că ești într-un alt orășel,

Oi fi eu clădită din oțel, dar mă distrug ușurel,

Rău îmi fac, doar gândindu-mă că tu ești paralel.

De unde să știi tu ce simt eu?

E clar că nu vrei cu mine traseu.

Te uit, asta și vreau. Să știu clar și concis,

Inima mea să nu se tulbure la tine,

Nici gândul să-mi fugă la posibile destine.

Este posibil acum, oare,  să vezi ce am subscris?

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Vi kender hinanden af synet

hvor mange flygtige øjeblikke

aldrig på deres måde

de stoppede ikke

sikker og hurtig gang

Vi kender hinanden af synet

kun øjnene i stilhed

sagde de så mange gange

alt, hvad de ønskede

da de mødte deres lys...

Ikke engang ved et uheld

Jeg sagde ikke et ord

I så mange møder,

dette stirrende spil

det morede os begge.

Vi kender hinanden af synet

men det er altid en fornøjelse

hukommelsen at beholde

og anmeldelse

øjnene du har kendt i en menneskealder

mødes om morgenen

og når det sner, og når det regner

i bil 179.

Vi kender hinanden af synet...

Også!

Vi kender hinanden af synet

hvor mange flygtige øjeblikke

vi stoppede aldrig på deres vej

sikker og hurtig gang

Vi kender hinanden af synet

kun øjnene i stilhed

sagde de så mange gange

alt, hvad de ønskede

da de mødte deres lys...

Ikke engang ved et uheld

Jeg sagde ikke et ord

I så mange møder,

dette stirrende spil

det morede os begge.

Vi kender hinanden af synet

men det er altid en fornøjelse

hukommelsen at beholde

og anmeldelse

øjnene du har kendt i en mennesk

ealder

mødes om morgenen

og når det sner, og når det regner

i bil 179.

Vi kender hinanden af synet...

Også!

Copilul acesta, tu lasă-l să plângă,

Secunda de pulbere strânsă în pumni,

Din focul lăuntric, vulcan să ajungă,

Bărbat să renască, din zeii păgâni.

Ascunde prin lacrimi uscate tăcerea,

Sălbatică strună vibrând fără sunet,

Să ardă de-a pururi în tine durerea,

Cu zâmbet de-o clipă și ghiară de urlet.

Tu lasă copilul acesta să cadă,

Prin tine prăpăstii deschise, să-l soarbă,

Bărbatul cu ochi de cărbune să vadă,

Poteca străină și vipera oarbă.

Prin flăcări să zboare, strunjit în furtună,

Bătut cu ciocanul de o mie de ori,

Săgeata aprinsă, prin ploaia nebună,

Să-și frângă sclipirea într-o sută de sori.

Tu lasă copilul acesta să moară,

De veacuri în tine, adânc îngropat,

Să fumege timpul așa, într-o doară,

Sub aripi zdrobite, de cer și bazalt.

Nu-i vreme de gânduri lipite cu ceară,

Nici mamei să-i spui de ascunsul mormânt,

Să murmure magma sub chipul de fiară,

Trezită din moarte și ascunsă-n cuvânt.

Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,

Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,

Privind înspre apus voi aștepta în pace,

Acvila să-mi lovească în obraz.

Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,

De timp, smulgându-mi din ficat,

Bucăți de plasmă picurând, hilare,

În veacul necuprins, însângerat.

Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,

De ce în oameni n-am găsit nimic,

Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,

Cununi de spini și ramuri de finic.

Doar mări secate, înecând orgolii,

Sub nesfârșite valuri de uitare...

Eoni înfrânți de ploaie și de molii,

Uscați de părăsire și de soare.

Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,

Tăcând absent cu ochii în pământ,

Sub mâl amestecat în frunze ude,

Cu lacrimi, câteva și restul vânt...

Dar poate toate astea, sunt un vis,

Și focul ...o iluzie eternă,

Zadarnic l-am adus și l-am aprins,

Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.

Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,

Visând, în dune să se-ngroape,

Cum uraganul urcă pe recifuri,

Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.

E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,

Tăcerea unor umbre căzătoare,

În cercul lor de flăcări mistuindu-i,

Aprinse patimi între stele muritoare.

De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,

E vina mea de rob dormind în lanț,

Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,

Departe de lumină, mai adânc în șanț.

Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,

Complice uneori, în grabă le zâmbesc...

Știu, timpul câteodată doare,

Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.

Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,

De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,

Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,

Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.

Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,

Cu vers ciudat, perfid și mutilat,

Poetului nebun suspect de crimă,

C-a adormit și călimara și-a vărsat.

Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,

Copil râzând de-un rege dezbrăcat.

Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,

Dar regele e gol și foarte supărat.

Noi știm că zeii noștri plâng,

Însingurați,

Atunci când mor

...din când în când.

Atunci când ard,

Desfigurați,

Crucificați.

La fiecare pas plăpând,

Îi auzim, pe-ascuns cum râd,

În haite,

Strânse în amurg,

Chemând prelung...

Apoi, că știm, de vreun folos,

Nu-i nimănui.

Săpând în os,

Durerile-s haihui.

Precum un râu întunecat,

Sălbatic vânt, necugetat,

Aici în noi, ca un strigoi,

Se-afundă în noroi.

Și de am fost zidiți

Cumva de ei,

...rău meșteșug,

În chip de șerpi sau porumbei,

Împinși în jug.

Sub plug.

Povestea asta, spusă prost,

Și scrisă cu mustrare,

Întortocheată, fără rost,

E-o glumă fără sare.

Închipuire de nebuni,

Gemând în malaxoare,

Ungându-și pâinea, cu minciuni,

Destine sub zăvoare.

Mai știm, că binele-i de sus,

Că cerul vrea dreptate,

Priviți la cei care s-au dus,

De lângă noi, Departe.

Și-n fiecare gând spre zei,

De-ar fi, să-i întrebați:

Cum vă răbdați așa mișei,

În aur îngropați?

Doar vântul va șopti, străin,

Îngenuncheat în noapte:

Trăiți cu vise și cu vin!

Temeți-vă de moarte!

Și frica asta să vă ia,

Tărie și speranță...

Ca o stăpână, proastă, rea,

...oh, sfântă ignoranță!

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Paianjenii, pe arcuri pânza să-și întindă...

Vâsliți, cât somnul străjilor e dulce!

Cât timpul stă, cu fruntea în oglindă,

Și noaptea s-a găsit, cu ziua la răscruce.

În taină, să ne depărtăm de maluri,

Înfășurați în picăturile de ploi,

Mușcând din noi, ascunse-n valuri,

Cârlige ascuțite, cată să ne tragă înapoi.

Cuvinte goale, să ne smulgă clipe,

Din aripi, cioburi picurând incandescente,

Obsesii fumegând din pipe,

Sfărmate-n dinți de scorpii inocente.

Prin viața noastră, carte fără pagini,

Aleargă-n umbre alungat pustiul,

Ospiciul fără gratii, fără margini,

Paradoxal în oase, răsucindu-ne burghiul.

În fiecare urlet și în orice fibră,

Ca o hienă, sfåșiindu-ne minciuna,

Și teama naște capete de hidră,

În urma luptelor pierdute pentru totdeauna.

Cu siguranță, știm de-o vreme, care-i treaba,

Am înțeles că dintre noi căzuți,

Se-nalță iar, cum din cenușă crește iarba,

Salcâmii îndoiți dar niciodată frânți.