EU NU MAI AM DE GÂND

Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.

Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori, 
Mimosa din grădină.

Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji, 
Plutind pe-o mare-albastră. 

O stea lucind timid
În cupa lunii albe, 
Ce-mi bate la fereastră. 

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

    Priveam la dimineți trandafirii,
    Cu cer curat, albastru, fără pată,
    Pe lac o undă tremurată, mată,
    Duios, trecea-mpotriva firii...
    
    Purta cu ea și toate gândurile mele,
    Ecoul șoaptelor pierdute în amurg,
    Căci am simțit secundele cum curg,
    Supus fiind la cazne dulci și grele...
    
    Acum, privesc în gol, însingurat,
    La toate câte-mi trec prin minte,
    De aseară până azi, fără cuvinte,
    Eu am rămas final, înstrăinat...
    
    Și din oglinda tainică a dimineții,
    Se-ntoarce către mine clipa cea dintâi -
    Învăluind amurgul în tăceri de căpătâi,
    În dor de cer și freamăt viu al vieții…

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt, 
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...

În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...

Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...

Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...

Când asculți ce se întâmplă în lume ,

Câte manevre ,trocuri  se fac !...

Somnul  nopții ni-l  fură

Și ne acucă pe toți plânsul

De s-ar umple si-un lac !...

Dar soluția nu-i plânsul

Diplomații  nu mai au cuvântul

Nici tratate ,alianțe ,condiții

Nu ne mai pot apăra

Când cei de sus țara ți-o vrea .

Nu ne rămâne decât haiducia ,

Poate ea apăra ROMÂNIA

Se-adună-n călimară dor nătâng

Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie

Arunc pagina scrisă fremătând

E plin de ghemotoace în odaie

 Se umple călimara suspinând

Primește a tristeților șuvoaie

Ard litere mușcate din cuvânt

E liniște aprinsă în odaie

Mă seacă timpul veșnic numărând

Secundele uzate se înmoaie

Trecutu-n călimară adunând

Stau singur vizitându-mă-n odaie

Apusul prin fereastră cade strâmb

A umbrelor tulpină se-ncovoaie

Lumina-n călimară înecând

Se-afundă întunericu-n odaie

M-așteaptă patul rece tremurând

Să depăn amintirile pietroaie

Am visu-n călimară așteptând

Sihastru doarme somnul în odaie

    Către tine, mi-am deschis inima,
    să-ţi fie fereastră a sufletului meu...
    
    Să-ţi oglindeşti cerul ochilor tăi şi să-ţi adăpi 
    sufletul în cântecul cocorilor mei...
    
    Către tine, mi-am închis ochii,
    şi-am zâmbit uşor în colţul buzelor...
    
    Ai fost însetată de mine şi ţi-ai potolit 
    setea sorbindu-mi cu zgomot cuvintele...
    
    Către tine, în colţul ochilor am lăcrimat 
    cu bucurie-ascunsă-n priviri ferite...
    
    Tu ai râs, iar glasul tău a spart oglinda 
    tăcerii în mii de cioburi cristaline...
    
    Către tine, soarele a asfinţit jenat 
    de sărutul nostru amorţit şi prelung...
    
    Te-ai desprins din braţele mele şi-ai fugit 
    pierzându-ţi sandalele pe ţărmul mirat al inimii mele...

Trăim în lumea rece pierduți de realitate

O formă fără fond când dragostea te arde

Cine-a decis ce-i rău, ce-i bine, cine poate

Doar reguli fără suflet din inimile moarte

De ce mă seacă dor, nu l-am chemat să vină

De ce iubesc de mor, de ce am eu o vină

De ce mă-nalță vis, de ce nu-i realitate

Mă caută de zor să mă trezească-n noapte

De ce îmi tulburi gândul, de ce nu ești aproape

Am sufletul plecat, la tine-i dus și arde

Iubirea l-a chemat, tot caută departe

Rămân abandonat, pierdut de realitate

O fi strict ce se vede, ce simți doar ți se pare

Ce zornăie prin suflet sunt sparte sticle goale

Iubirea mișcă munți, adună sau desparte

Când doi sunt doar în vis ce-i realitate arde

N-am inspirație, dar vreau să-ți scriu,

Deci, în mare parte, o să improvizez,

O să scriu lucruri la întâmplare,

Sperând, cumva, printr-un miracol, să te impresionez.

În momentul de față, la ora asta târzie,

Mă gândesc la tine și la mâncare,

Nu-i combinația cea mai romantică,

Dar mi-e doooor de tine și da, mi-e și foame.

(Deși, clar, dorul e mai mare.)

Despre mine… îmi place spațiul,

Dar nu spațiul dintre noi.

Singurul spațiu dintre noi pe care-l accept sunt

Stelele, planetele și vreo câțiva nori.

Îmi place cel mai mult să mă uit la nori…

Au forme ciudate, deși-s incolori.

Dacă noi vedem în ei altceva mereu,

Oare și ei ne văd deformați

Când se uită la noi?

(Tu crezi că norii ne privesc înapoi?)

Îmi place și natura, mă inspiră (nu azi),

Într-un fel cam ciudat și neașteptat, lemnele

Care se transformă în hârtii…

Îmi plac hârtiile…

(Cu multe zerouri pe ele.)

(Apropo, cel mai mult îmi place când din ochii tăi se nasc stele.)

Uneori mă bucur suspect de tare de zilele libere,

Le trăiesc prea leneș și-ajung la aceeași morală:

Că n-am lucrat la nimic…

Panică generală!

(Se întâmplă mai des decât aș vrea, e-o situație reală.)

Nu-mi plac zilele care se termină cu „i”,

(Cu excepția celor în care te văd.)

Dacă te-aș vedea în fiecare zi, luni, marți, miercuri, joi, vineri…

Nu mi-ar mai plăcea deloc

Cele care se termină cu „ă”.

Despre tine… ești prea adorabilă când explici ceva,

Gesticulezi și vorbești cu foc.

Sper că ceilalți pot fi atenți,

Eu nu prea pot să fiu deloc.

(Încerc totuși. Serios.)

Ar trebui să mă opresc acum,

Încerc să păstrez puțin mister, dar mereu îți zic prea multe.

Sper că te-am impresionat…

Iar dacă nu, măcar sper că te-am făcut să zâmbești.

(Ai zâmbetul cel mai dulce.)

Dacă ar fi să plec diseară, pe tărâmul de tăcere,

Aș lăsa vântul să-ți aducă o șoaptă plină de putere.

Cu blândețea unui zeu și-un zâmbet cald pe chipul său,

Să-ți șteargă el orice tristețe, cum aș fi vrut s-o fac doar eu.

Dacă ar fi să zbor spre stele, pe curcubeu purtat de gând,

Aș lăsa sufletul din mine să-ți lumineze  drumul tău blând.

Iar steaua mea să-ți mângâie părul cu raze strălucind ușor,

Să-ți ocrotească fruntea plină de vise albastre, pline de dor.

Dar de-aș pleca, te rog, zâmbește, căci voi rămâne-n orice colț,

În vânt, în cer, în dorul tainic, sau într-un cântec fără solț.

Privirea ta va fi lumina ce-mi poartă gândul neîncetat,

Chiar de tăcerea-mi va vorbi, eu te iubesc cu-adevărat.