EU NU MAI AM DE GÂND

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

    N-am vrut să trec nepăsător,
    Ca o pasăre albastră-n zbor,
    În urmă-mi, doar un gest să las,
    Doar un cuvânt, un ultim pas...
    
    Prin viața asta, fost-am călător,
    Cu cerul însorit și-umbrit de nor,
    Cu inima-mi ușoară ca o pană,
    Eu m-am sfințit în umbră de icoană...
    
    Și am tânjit mereu după un dor,
    Din noapte-adâncă, până-n zor,
    Flămând mereu după cuvinte,
    Ce-n mine au fost și-s încă sfinte...
    
    Pășind smerit pe-al timpului covor,
    În veșnicia stelelor care nu mor,
    Eu mi-am rostit cuvintele-n tăcere,
    Ca pe o umbră plină de durere...

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate. 

În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice. 

Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...

Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.

Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.

Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.

Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii. 

Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă. 

    Maree de lumină se-ntorc, 
    spre ţărmuri pustiite-n zadar, 
    şi-aici nu-i nimeni, s-audă,
    ţipăt disperat de pescăruş în zbor...
    
    Se simte lipsa, din acest coşmar, 
    a negrelor epave, cu vela sfâşiată, 
    şi-a stâncilor zdrobite, 
    de valuri ucigaşe...
    
   - Pe-această pierdută-n vânt, 
    bucată de pământ,
    e doar tăcere-adăncă
    şi pace de mormânt... -
    
    Tu, trecătorule de-o zi... de-o oră... 
    cu pasul tău grăbit, 
    ai spart în urme, 
    lutul meu fierbinte,
    l-ai modelat, l-ai construit, şi ai murit...

E minunat să știu că-mi ești aproape
Când obosit mă simt și anii se adună,
Însă... sunt fericit și zilnic mulțumesc
Că dragostea și azi, ne ține împreună.

Gândul mă plimbă... departe-n amintiri
Și mă oprește din loc în loc să-mi spună,
Că pe aici,dar și pe-acolo pașii te-au dus
Pe unde sărutări furai... sub clar de lună. 

Și cum, vreodată, aș putea să dau uitării
Când te țineam de mână și îți șopteam,
Că ești frumoasă... așa cum te-am visat
Și să-mi devii aleasa vieții... îmi doream.

Și vremuri au venit și au trecut degrab'
Găsindu-ne pe noi mereu...îndrăgostiți,
La casa noastră, cu-n fiu... mult adorat
Cu legământ sub jurământ... căsătoriți.

Acum, privind în urmă la acele timpuri
Dar și la clipele de astăzi...ce le trăiesc,
Seama îmi dau, că-s omul binecuvantat
Și fericit rostesc, dragă Mărie... te iubesc!

Cândva am scuturat, nisip de pe picioare
S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare
Valu-a spălat trecut, la înecat în sare
Se plimbă suflet mut, stingher în așteptare

Dezbracă-te de ieri și-mbracă-te cu mine
Prinde-mi inima azi să n-o strivească mâine
Lacrima-mi ia din zbor cu rosii buze-aprinse
Topeşte-mă în brațe să mă golesc de lume

Deschide seara-n șoapte, aprinde-o-n foc de inimi
Uită de toți si toate și cautămă-n tine
Aruncă-n mine suflet, să-ți dau etern iubire
Ești peste tot și-n toate dar nu te pot cuprinde

Răsari în vis de noapte, pătrunzi până în sânge
Două cuvinte ard, se sting făr-a te-atinge
Pribege-n vânt zburate speranțe de hârtie
Împins de realitate, mă-ntorc în amintire

Soarele nu mă arde, desculț nu simt zăpada
De mai trăiesc acum tu să-mi aduci dovada
Sentința mă condamnă să te iubesc degeaba
În loc de fericire dragostea mi-e otrava

În versuri scriu poeții ce dulce e iubirea
Uitat-au oare-a spune ce-amară-i amăgirea?
Strivind cuvinte calde răsar vorbe deșarte
Tu te transformi în vis eu ma transform în șoapte

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.

Există secretul iubirii,

Exista iubire,

Așa cum există secretul privirii...

Când ochii privesc ce-i ascuns..

Secretul apare și-n vise,

Are glas de chitară

Sau cântă duios sau promite

Amorul ascuns sau cerul cu îngerii săi..

Iubito,tu ești secretul cel mare,

Harul coboară la mine,

Ochii închiși se deschid lesne

Mintea incepe a pricepe,

Iubirea vorbește prea dulce

Mesaje criptate greu înțelese

Erau mute și surde,

De tine erau scrise,

Astăzi citite de noi doi,

Secretul iubirii dispare

Există iubire fără secrete,

Cu siguranță e vorba de noi!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Mi-e dor...la chitara îmi cânt dorinţa,

Acorduri dulci se pierd încet în seară,

Îmi răsună în suflet neputința,

Mi-e dor și dorul... mă doboară.

Fiecare coarda e o chemare,

Dorul greu în note îl presar,

Muzica vrea să-mi fie alinare,

Dar sufletul îmi plânge de nu am habar.

Ochii mei privesc apusul de soare,

Caut urma ta în trecutul pierdut,

Nostalgia stă să îmi umple paharul,

Și visul îmi tremură într-un gând.

Mi-aş dori să-mi dai mesaj în pragul serii,

Să te aud râzând sub cerul de lună plin

Dorul să-l inecam în pragul verii,

Povestea noastră să o cânt sublim.

Dar timpul trece și amintirea mă doare,

La chitara mea rămân cântând...

Port în mine aceeași dulce aşteptare,

Poate vii în vis măcar... cât de curând.