O MIE DE SORI

Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda... 

Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...

Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.

Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.

Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii. 

Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.

Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.

Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.

Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!

Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...

Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...

Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...

Prietene, m-ai întrebat ce-am mai făcut, ce fac,
Iar eu am zăbovit și m-am oprit preț de-o secundă,
Și ți-am zâmbit pe sub mustăți, cu tâlc, și-acuma tac,
Lăsând tăcerea asta grea, să ne învăluie fecundă...

Așa că hai mai bine, cerul plin de stele, să-l privim, 
Într-o deplină și măiastră-nfrigurare, 
Doar tu și eu, în colțul ochilor, o lacrimă, strivim, 
În ciuda trecerii de timp și-a inimii chemare... 

Căci chiar dacă noi doi, ne-am auzit atât de rar,
Și ne-am văzut pierduți printre cuvinte,
Eu știu că suntem două fețe pe același zar,
Ce se învârte în același sens, și numai înainte...

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

    Ploaia se cerne mărunt, din cerul pustiu 
    Vântul străbate copacii dintr-un miez cenuşiu 
    Picăturile grele, salvează petale în culoare 
    Într-o unică şi singură formă de floare… 
    
    Frunzele verzi, în cadenţă, nebune 
    Dansează ca mierea ce curge pe strune 
    Un vârtej nesfârşit ce scoboară din nori 
    Cârduri de stele şi de cocori… 
    
    Roua pe frunze străluceşte discret 
    Încercând să ascundă a lunii secret 
    În liniştea multă, ciute şi cerbi se arată 
    Îndreptând cu blândeţe a lumii erată… 
    
    Doar izvorul ce curge în tihnă, domol, 
    La buza pădurii înscrie ocol 
    Socoteşte în taină biruitor 
    Timpul ce trece nemuritor…

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

    Flăcări, cenuşă şi fum cad din cer. 
    Vieţile câtorva sute, atârnând efemer. 
    Nu, nu este iadul evadat din genuni 
    Şi nici rai coborât să facă minuni. 
    
    Ecoul de cântece pierdute-n neant 
    S-a stins într-un mod nefiresc, aberant. 
    Durerea-i palpabilă în jur ca o plasă 
    Din care doar câţiva se mai zbat ca să iasă. 
    
    Chipuri împietrite de spaimă ce plâng 
    După cei care zac şi sufletu-şi frâng. 
    Priviri luminoase înegrite de fum, 
    Îngeri cu aripile prefăcute în scrum.
    
    Liniştea crudă-i în curând risipită, 
    De cei cu revolta din suflet, mocnită. 
    Mulţi sunt cu pumnii ridicaţi spre Palat, 
    În numele celor a căror morţi n-au contat. 
    
    Căci vocile lor nu mai pot fi auzite 
    De semi-zeii ce dorm în palate-aurite, 
    Indiferenţi la orice fel de durere, 
    Prea ocupaţi să-şi facă avere. 
    
    În final, cerul a plâns cu lacrimi de foc. 
    În cimitir, pentru vii, nu mai e loc.

    Împovăraţi de durere, spre cerul de-acum

    Prăbuşit în flăcări, cenuşă şi fum.

Drept mergând fără cunoaștere,

Rupând etape, în creștere și prin renaștere,

Învăluit de culori calde ce mă sorb,

Ca un corb ce zboară, privește și... absorb,

Cerul plin de stele infuzate de stări,

Iubire și plăcere înfățișate-n amintire,

Memorii însorite pe mii de cărări,

Cu mii de culori, ca pulsul să-mi respire.

Dar lovind în stânga, căutând ce-i drept... sângerând,

Izbit de ziduri, aripile-mi sunt smulse,

Înconjurat de zâmbete ce beau picăturile scurse... adorând, când

Ignorând faptele și vorbele promise,

Îngropat în mulțime, cu părul rupt,

Veninul izbucnește când clipesc spre vise;

Smulgându-mi maxilarul, trag de vase

De sânge, cântând la o vioară ce de viață m-a supt.

Trezit la vale, dau de tine și e moale,

Respirându-mi pe piele, înconjurat de petale, 

Imagini de nirvana, demne de-o coroană,

Să-ți ofer totul, în detrimentul atingerii ce închide orice rană.

Dansează-mi în existență, nelipsind vreun pas,

Făcând popas într-un continuu vals retras,

Izolați de lume, din dubii și rețineri sustras,

Trăind la infinit într-o buclă pe care nu vreau s-o las

Să se spargă... și se întâmplă, rupându-mi inima,

Cu atriile atârnând printre coastele scoase, uitând să lege

Plămânii ce-și caută casa, uitându-și rama

Pe care lumea a oferit-o și-ntr-o clipă o șterge.

Uită-mi ochii pe care i-am scos și țâșnesc de disperare,

Crezând în uitare și-n remodelarea iadului ce apare

Când cred că văd sensul; și, alături de uitare,

Descopăr speranța în palma morții ce mă poartă-n înfățișare.

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…