O, sufletele-n îndurare…

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Toate cele adevărate,

De noi, repede uitate..

Le-am lăsat, ne-am depărtat...

De rău ne-am apropiat.

Căci cu vicleșugul mare,

Ne-a mințit pe fiecare,

Ne-a atras în cursa lui,

Luând calea binelui...

Cei ce așa au ales,

Se va vedea la cules.

Căci ce semeni, vei avea,

La cules în viața ta.

Intoarcete nu-i târziu,

Să îți schimbi alegerea,

De-ți dorești ca viața ta,

În veci să o poți avea .

Căci cu domnul de alegi,

Lucruri bune-ai să culegi.

Raiul îl vei dobândi,

Și în veci, vrednic vei fi.

Crede vei primi mereu,

Fiindcă bunul Dumnezeu,

El este al tuturor,

Și ne vine-n ajutor.

Ieri am primit un mesager,

Venit din depărtări uitate,

Nu m-am gândit de loc la el,

Deși sunt om cu ani în spate

Am stat de vorbă mult în doi,

Și amintiri trecute-am depănat,

Eram surprinși cu totul amândoi,

De câți ani în cârcă s-au adunat

Știa și data când m-am născut,

Și foarte multe din viața mea,

Mi-a zis că m-ansoțit de la-nceput,

Stând lângă mine în clipa grea

Ai fost de multe ori părăsit,

Pe drumul încurcat al vieții,

De oameni apropiați păcălit,

Și înapoi n-ai dat găsind soluții

Așa mi-a spus necunoscutul,

Și-apoi încovoiat s-a prezentat,

Numele meu se cheamă,,timpul",

Și-n timp eu pavăză ți-am stat

De ce-ai venit acum spre mine?

Eu curios, surprins l-am întrebat?

Un troc sunt nevoit să fac cu tine,

Mi-a spus ferm, direct și răspicat

Ce îți propun, nu e deloc negociabil,

Că voi lua cu mine de la tine tinerețea,

Și-ți voi lăsa la schimb în mod inevitabil,

Anii ce vin și-ți vor aduce...bătrânețea

Pentru moment am rămas mut,

Și am simțit teribil gustul tristeții,

Nu îmi explic cum vremea a trecut,

Dar Timpul mi-a șoptit,

prietene...e roata și cursul vieții!

Atunci am înțeles pe loc venirea sa,

Și schimbul nevoit l-am acceptat,

Am vrut să-l mai întreb pe timp ceva,

Nu mi-a răspuns, s-antors și a plecat!

Scrisă pentru voi,

Nascut, Mai "62,

Cezar,

Pe curând!

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Acolo pe marginea unui râu,

Unde liniștea este adâncă,

Mi-am ținut cuvintele în frâu

Si am fost ca o stancă.

M-am spălat de durere,

M-am limpezit de păcate,

Plânge liniștea la atingere,

Urlă doruri încătușate.

Păsările cântă,nimeni nu aude,

Gândurile mele ca pietrele crude,

Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,

Până sufletul mi-l umilesc.

Acolo pe marginea unui râu,

Lângă o holdă bogată de grâu,

M-am regăsit întâia oară,

Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.

Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,

Atâta timp cât nu iubeşti,

Că dintre toate doar iubirea,

Viaţă îţi dă şi mort de eşti.

Această forţă creatoare,

Egal nu are -vreau să-ţi zic-

Că doar iubirea-i născătoare

De Universuri din nimic.

De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,

Un fericit al sorţii eşti,

Că doar iubirea te învaţă

Cum veşnicia s-o găseşti.

Şi de-o să pleci atât contează

Pe aproapele să-l fii iubit,

Că doar iubirea te salvează

Şi viu de eşti şi de-ai murit.

Iar de ceilalţi de nu te doare,

Pierdut vei fi căci nu iubeşti,

Că doar iubirea-n veac nu moare,

Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.