Postează poezii online. Versuri din suflet...

Nu mă alunga din clipe,

Nici din minte, nici din gură,

Nici din note muzicale,

Din ultima partitură.

Nu lăsa să zbor departe,

Ca păsările călătoare,

Care caută căldură

Într-o casă oarecare.

Nu-ți imagina că viața

E începutul unei rime,

Care începe și sfârșește

Ca o strofă, mereu bine.

Nu mă vizita în somn,

Nici în vise, nici când tună,

Nici în cele ce urmează,

Fără tine în furtună.

Nu accept să apari vremelnic,

Ca fantoma printre ziduri,

Prin dulap sau prin tablouri,

Sau pe perna de alături...

Nu am strâns destule zile

Să-mi deschid o farmacie

Pentru doruri ce se varsă

În pastile și-n beție.

Nu aș vrea să-mi închid ochii

Știind iară că lipsești,

Nici să treacă încă o lună

Fără ca să mă iubești.

Dacă totul e destinul,

Și eu nu, și tu mai vii,

Cum o să-mi găsești parfumul?

Printre sticlele de vin?

Nu lăsa să-mi treacă viața

Printre rândurile de dor,

Care ară și plantează

Amintiri care nu mor.

Nu-mi șopti c-ai să te întorci,

Dacă cursa-i contra timp;

Voi zbura până la stele

Și am să vin ca să te plimb...

Prea aprig foc în adevăr mistuitor

Ai pustiit tot zvâcul din simțiri

În inimă ai ars și cel frumos fior

Cenușa ta în zbor ,e ceață în priviri.

În amăgiri ,speranțe doară ai pârjolit

Dorințe ,pasiuni ,cu nerv ai măturat

În amintiri ,cu gândul parcă prea rătăcit

Să fie doară bine crezi tu ar fi păcat.

Cu sufletul prea greu și încă nențeles

Știi doar să taci ,că rău nu poți a face

Pe chipul tău ai căpătat un zâmbet șters

Regretul cel amar ,deloc nu îti dă pace.

Minciuni nevinovate și neâncrederi multe

Frumoase sentimente ,pierdute îs în gheață

Chiar de trăiri au fost ,în clipele trecute

Acum nu este urmă ,măcar de o speranță.

De dragostea ,iubirea , îs sentimente vii

În brațe cu distanța au devenit prea seci

Iar de e greu prea mult,cuvântul mai rămâI

Să fim noi iarăși bine ,am devenit prea reci.

În așteptări de bine ,privirile pierdute

Se văd prea umilite de ce cred a primi

Ce nu se vede însă în vorbele tăcute

E poate nențelesul din ce poți oferi.

Iubire ,pasiune și clipe chiar intense

Trăite și simțite ,au fost totuși reale

În amintiri ascunse ,nu pot să fie șterse

E totul însă rece ,fără un pic de soare.

Mă risipesc încet, încet, din viața ta,
În umbre înșelate de lumină pe perete,
Căci nu mai sunt de mult în calea ta,
Un prag de ocolit sub falsele regrete...

Mă șterg acum din gânduri și din fapte,
Lăsând în urmă-mi praful zilelor de ieri,
C-așa sunt unele iubiri târzii, necoapte:
Se frâng în ramuri, de netăcutele tăceri...

Iar la plecare voi lua cu mine-ntreaga lume,
Pe care-am construit-o cu atâta trudă,
Pășind atent cu fiecare pas să nu las urme,
Pe marea sufletului tău ce mi-a fost crudă...

Și oglindit în roua răsăritului de soare,
Am să mă-ntreb ferit de orice vină,
Îți voi lipsi vreo clipă, vei suferi tu oare,
Sau din tristețea mea tu ai cernut lumină?

Înainte să mă pun la somn,

Voiam doar să știi că în seara asta

Am ales violența… și prin urmare,

Ai face bine să te distrezi la maxim la festival,

(e o amenințare)

Îmi imaginez cum dansezi

Pe versuri scrise de mult pentru tine,

Mâinile tale se lasă purtate de ritm, prin părul tău trec versuri de iubire, zâmbetul tău se atinge cu noaptea… ahh

Existența ta, cea mai frumoasă dezordine.

(îmi lipsești 🥺 și îmi doresc din suflet să te distrezi)

LOVE EARTHIANS

There never was, never will be

A better time with sweeter dreams.

Stop wasting precious energy

On running from this joyful realm of IN possibility

I fear myself as any other man,

Of what I can there is no end...

For Love or hate is not the same

To honor Earth and Life here spent.

Wrapped up in plastics,

Markets thrive with one use objects

That deny the beauty of a rising shine

While pockets fill and hearts die young.

We tell ourselves apart with lies

Of differences and petty crimes,

But then we go to full blown wars

And wipe us stupid to no goal.

I sometimes catch myself enact

A tragedy for what's to come

Those moments hurt as if they ARE

And twist like daggers in my heart

The pain so real, that it cuts...

It cuts all strings of willingness from life

It darkens everything inside

And shatters hope from help outside 

A battle started in the mind

Will poison all beings alike

And drop in darkness just to fight

The nothingness without the light

But bear in mind, it's worth the climb

Back to the light of joy and love and kind

And with this light you come alive

In ways that cherish every life.

I am a part of something more

You know it: deep down we're a soul

That links us all to one big° whole

Only through Love and kind resolve.

Am plecat departe de casă, dar m-am întors.

Mama m-a întâmpinat cu bucurie pe chip și m-a strâns în brațe, ca și cum timpul nu ne-ar fi despărțit niciodată.

Veneam dintr-o țară străină, însă sufletul meu a rămas mereu aici, pe pământul strămoșesc.

Aici, liniștea nu este doar tăcere, ci o armonie care cuprinde trupul și sufletul.

Ce bine este acasă, printre florile care înfloresc în fiecare primăvară, lângă dealurile care veghează și lângă izvorul care curge limpede, neobosit.

Aici am înțeles că rădăcinile nu se uită niciodată. Oricât de departe m-ar purta viața, drumul inimii mă va aduce mereu acasă.

Pe cupola turchez-senină a cerului,

Soarele răsare, sărutând pământul.

Păsările din copaci slobozesc cântul

Și aripile lor dau frâu liber zborului.

Florile își deschid spre cer corola,

Copacii falnici freamătă-n păduri,

Berzele cu puii se întorc la cuiburi,

Și gâzele în roiuri crează hiperbola.

În liniștea atmosferii, căldura se lasă,

Vântul bate cu adieri ușor armonioase,

Clătinând coroanele multor rășinoase,

Deranjând păianjenii pânzele să țeasă.

Ce zi luminoasă de vară-mbrățișăm!

Pe cer admirând salba de nori,

În grădini ne încântă straturile cu flori

Și-n curte, sub umbra nucului ne furișăm.

Și așteptăm, tăcuți, s-apară înserarea,

Ca'apoi din înaltul cerului brăzdat de stele

Să iasă luna plină, care ispitește spiritele

Iar magic, să se ivească și înflăcărarea.

Cu o ultimă privire-n jos plecată,
Am refuzat să cred, ori n-am știut:
Iubirea noastră nu e fără pată,
Doar un colos cu picioare de lut...

Și-am asistat, cu neputință-n glas,
Lumina cum se prăbușește în mine,
Și în puținul timp ce ne-a rămas,
Eu am ales să tac și să te protejez pe tine...

Și ți-am zâmbit cu evidentă întristare,
Dar tu, citindu-mă cu-o ultimă privire,
Final, n-ai înțeles c-a mea îmbrățișare,
Era de fapt un cântec trist de despărțire...

Valuri pe țărmuri,

Două umbre devin una

Sub clar de lună.

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.

Poate iubirea nu pleacă dintr-odată,

Ci se destramă încet, în fiecare zi,

În fiecare cuvânt nerostit,

În fiecare pas făcut în direcții diferite.

Poate empatia nu dispare la prima ceartă,

Ci se pierde încet cu fiecare "nu" nespus la timp 

Cu fiecare "vei fi bine",spus nesigur 

Și cu fiecare clipă în care te simți de unul singur 

Poate grija nu se pierde niciodată 

Rămâne undeva, într-un gând nespus, în fiecare seară.

În fiecare "sper că vei fi bine" spus în gând 

Si în fiecare lucru ce pare mărunt 

Și poate noi nu ne-am răcit dintr-o dată 

Nu a fost brusc,ci poate doar am simțit 

Că n-aș putea să mai respir lângă tine 

Iar tu n-ai mai putea fi "tu" lângă mine

Am un suflet lângă mine, mititel,

Îi place să vorbesc mereu cu el

Vede că-i luat in seamă,

Parcă-mi râde dintr-o ramă.

Am un suflet lângă mine,

Și cu el mă simt mai bine,

Nu vorbește, dar mi-a arată

Câd îi este sete, vrea afară...

Inspectează, curtea mea curată, toată

Se transformă  iute în stropitoare,

Pe firavele lăcrămioare

Le văd că-mi cer ajutoare...

L-am certat de atâtea ori

Nu are voie între flori,

El se face că nu aude

Continuă să le tot ude.

, 

Astupa-ti inima si-ngana,
Si nu te-ntinde catusi de putin,
Caci voie nu e, si nici optime
Mai mare decat ce inchini.
Alerg spre alte zori,las veste
dar nu uit sa ma strang de chin,
Dinspre o rama, ziua se arata-n cin,
Cum iar ma ''mustra'' fata de dincolo de est.
Atatea fluvii au trecut se pare,
Si am ramas cu ochii in vazduh
pasari naluce
O simpla rasucire in plin
NU am sa uit catusi de putin de cea care:
MI-A DAT SA BEAU O DATA DULCE.

Astupa-ti inima si-ngana,
Si nu te-ntinde catusi de putin,
Caci voie nu e, si nici optime
Mai mare decat ce inchini.
Alerg spre alte zori,las veste
dar nu uit sa ma strang de chin,
Dinspre o rama, ziua se arata-n cin,
Cum iar ma ''mustra'' fata de dincolo de est.
Atatea fluvii au trecut se pare,
Si am ramas cu ochii in vazduh
pasari naluce
O simpla rasucire in plin
NU am sa uit catusi de putin de cea care:
MI-A DAT SA BEAU O DATA DULCE.

Hm... Astăzi, în drumul meu, am zărit o minge, știți de care, dintr-acelea pentru țânci, o minge din cauciuc, strident colorată, tipărită cu ceva desene neinteligibile, semn că mingea asta a fost intens "jucată". Acum, zăcea dezumflată, lângă ghena de gunoi, o imagine cu-adevărat tristă: frântă, precum sunt prăbușite visele unui copil atunci când pierde sau i se strică o jucărie... Sau când e nevoit să renunțe la ea...

Am stat preț de o clipă în liniștea acestui trist tablou, amintindu-mi de o altă imagine a memoriei mele, una tot întâlnită în peregrinările mele: un ursuleț nu prea mare dintr-un pluș care cândva fusese alb, acum jigărit și murdar, fusese abandonat atârnând semi-haios între ramurile unei tufe ce creștea într-o margine de drum. Țin minte că am scos telefonul și am făcut o poză: imaginea aceea merita cu prisosință să fie imortalizată și în memoria telefonului meu. 

Ce m-a frapat la acea imagine a fost mina veselă a ursulețului de pluș: deși fusese abandonat într-un mod atât de grotesc și barbar, totuși nu-și pierduse speranța de a fi adoptat de un copil nou. Mai avea atât de multă veselie de oferit!

Acum stau și mă gândesc: prin ce se aseamănă cele două imagini? Amândouă aveau același aer de tristețe dulce-amăruie, tocmai prin faptul că erau jucării abandonate... Una stricată, iar una încă bună chiar dacă era murdărită de noroiul marginii de drum... Una reprezenta veselie frântă, cealaltă speranța unei posibile veselii viitoare...

Și eu, la rândul meu, a trebuit să-mi abandonez la un moment dat, - cred că a fost unul dintre cele mai triste momente din viața mea, - jucăriile. Atunci când am crescut mare și speranțele copilăriei, au trec pe neștiute, din zona copilului către cea a adolescentului...

A fost greu să cresc mare, tocmai fiindcă am știut tot timpul, că ceea ce-am lăsat în urmă nu se va mai întoarce niciodată înapoi. N-a fost regret, căci am privit cu speranță la viitor, dar cel mai mult mi-a fost teamă să nu uit, ceea ce a meritat să nu fie uitat. Printre acestea și unele dintre cele mai îndrăgite jucării... cele care mi-au împlinit cu veselie timpul meu de copil și care nu m-au lăsat niciodată să uit, că undeva în mine, încă mai râde câteodată un copil. O minge, un trenuleț, un ursuleț de pluș...

Nu ești aici, dar ce ciudat,

Te simt aproape ca o stea,

Oriunde ai fi noapte de noapte

Te aduc în poezia mea.

Deci dacă simți că vine un val,

Sunt eu, te înghesui în peniță,

Te prind eu scoică de pe mal,

Și te fac vers pe o foiță.

Poate nu chiar cel mai reușit vers,

Pentru că între timp mai și studiez

(mi se zbate ochiul 🤨)

Dar un vers plin de iubire de vară…

Noaptea mi-a șoptit chiar acum

că ești superbă în această seară.

Deci dacă nu poți să dormi,

Sunt eu, studiez și mă gândesc la tine,

(mai mult mă gândesc la tine),

Am vrut să te prind scoică de pe mal,

Dar cred că m-ai prins tu pe mine.

Au trecut douăzeci de ani

Și i-ați păzit ca niște titani,

De clipele cu furtuni și vijelii,

Cu iubire, argumentând temelii.

Croind „covorul” de încredere

Cu care ați așternut includere,

Și ați îmbrățișat cu devotament

Sentimente în viață cu rafinament.

Universul v-a dăruit un angajament

Prin care v-ați jurat atașament,

Reușind să sădiți în grădina vieții

Sămânța iubirii din copacul tinereții.

Calea pe care curajoși ați pășit

Și toate greutățile le-ați depășit,

Astăzi culegeți rodul săvârșit:

O viață frumoasă la nesfârșit!

Astăzi natura întragă se-apleacă,

Rugând Universul să țină sabia în teacă,

Și-n viață să fie doar bucurii, veselie

Realizări, reușite, toate trimise ca solie.

In odaia pe care-o alesesem pentru fumat, cea mai indepartata si cea mai mica din casa, in stinga ferestrei, era un dulap pe care era o cutie, o cutie care s-arata mult prea mare ca sa fi fost doar pentru pantofi dar nu destul de mare ca sa cuprinda un palton greu de iarna, parea din carton desi avea o alcatuire foarte zdravana, cu un fel de capac care se putea da doar de-o, parte prins intr-un fel de balama si un fel de coltare de tabla pe toate laturile, parea o cutie de mare pret si care ar fi putut pastrat in ea un lucru de-un pret mult mai mare si despre care nimeni nu-si amintea de ce-a ajuns ea acolo si cum, de pe muchia dulapului, supraveghea intreaga incapere cu alcatuirea ei albastrie.

Multa vreme am ignorat-o desi mirarea ca era acolo nu s-a stins complet niciodata adaugata peste timpul frugal in fumatul unei pipe si peste ce fel de ginduri m-or fi insotit si au trecut luni de rostogoliri al acestor obiceiuri reflexe pina cind sa ma hotarasc sa cobor cutia de pe dulap si sa vad ce-ar putea fi in ea, intr-o seara de iarna.

Sub capacul cu balama, in pofida oricaror asteptari, nu era, aparent, nimic senzational,de fapt ai fi putut spune ca nu era nimic si chiar nu era nimic in afara unui fel de fum, un fel de spuma, ceva ce nu avea vreo consistenta anume dar care nici nu putea fi socotita incorporala, sa zicem ca era mai aproape de vata de zahar decit de alcatuirea oricarui altui  lucru cunoscut si din care, daca rupeai o bucatica,cum am facut eu imediat ce-am deschis cutia, pur si simplu se reface la loc iar bucatica rupta se facea un fum imediat ce-o lasam din mina.

N-am spus nimanui de aceasta descoperire si luni intregi s-au petrecut intocmai fara ca sa mai cobor cutia desi treceam aproape zilnic pe linga ea si deseori fumam in tacere doar privind-o si incercam sa-mi dau seama ce anume ar putea fi acolo si cum as putea smulge un raspuns pina cind, ajutat si de-un excelent amestec de Virginia si Latakia am capatat curaj si-am adus iarasi cutia pe masa.

Am apucat cu virful degetelor spuma aia ca o vata care era in cutie si am scuturat-o usor in jos, incercind, mai degraba, sa-i inteleg consistenta si ea s-a lungit repede aproape jumatate de metru, am mai scuturat-o o data si iarasi s-a lungit cu aproape un metru, a treia oara deja a ajuns la podea, lunga si larga ca o pelerina devenita albastra si usoara si parca spunea, ia infasoara-te in ea si vezi ce-ti spune, cum am si facut atita doar ca s-a dovedit ca aceasta pelerina era alcatuita din sute de tepi care cadeau peste sutele de cicatrici inca nevindecate de pe spatele meu ducindu-ma spre-o durere adinca pe care-o credeam trecuta si care m-a facut sa dezbrac repede acest invelis inselator si am inghesuit repede in cutie toata aceasta alcatuire.

Au trecut ani in duelul asta in care eu ignoram cutia si ea parea ca nu face nimic altceva decit sa stea ,cocotata pe marginea dulapului, in asteptare, vreme ce toate cicatricile mele vechi, vindecate acum si trecute in starea de piatra, aratau ca nu mai pot fi supuse durerii, ba chiar ar putea accepta provocari curente, cu gindul ca nimic n-ar putea fi mai mult.

Asa c-am coborit si-am deschis iarasi cutia, dar nu era deloc asa cum ma asteptam, sa fi trecut toata aceasta vreme intr-un fel de adormire si sa gasesc in ea exact ce-mi aminteam c-am lasat, n-a fost deloc asa,desi spuma sau fumul sau ce-o fi fost acolo arata neschimbat, ca si cum,in toti anii acestia, n-a dormit deloc ci doar s-a transformat in ceva care-ar putea cuprinde si infasura mult mai usor si mai repede in ce fel de pelerina se transformase si parea ca astepta doar o pala de fum Virginia ca sa porneasca in orice calatorie as fi poruncit eu sa fie, cum a fost acest zbor pina la luna si inapoi tocmai in vremea secerisului, a iertarii si a vindecarii, asa cum au fost ani si ani cind coboram cutia si ma infasuram in pelerina  si calatoream in noapte , printre soapte, spre stele, in trasuri negre si cai aburind pina la ultimul schimb de posta.

Oamenii primariei au ajuns devreme dar n-au putut intra pina nu a venit lacatusul care a rezolvat cu incuietoarea si dupa ce-a mesterit ce-a avut el de mesterit le-a dat o cheie si a plecat.

Trecusera prin toata casa pina au ajuns la ultima camera, numarind si scriind tot ce-au gasit si pareau asa dornici sa incheie si sa plece in ce treburi or fi avut.

Fotoliu piele

Masa rotunda lemn ,blat marmura

Scrumiera cristal, suport pipa granit, bricheta, cutie tutun

Dulap lemn, doua usi, cutie carton.

-Are ceva in ea, cutia ?

-N-are nimic, e goala…a, e foaie de hirtie…scrie ceva…

-Ce scrie ?

Hm…niste chestii…

Tu, stringinu-te-n mine

Mi-ai soptit:

N-am putea pastra

Intr-un loc secret

Amintirea acestei nopti ?

Sigur c-am putea, am spus zimbind

Dar, spre locul secret,

Cum mereu se-ntimpla,

Duce un drum secret

Si cine merge pe-un drum secret

Doar c-o harta scrisa-n nori

Si doar cu calauza vintul,

Cind in cale sint atitea poduri peste umbre

Si ape repezi fara punti ?

Mai ales acum,

Cind si luna-i in eclipsa

Iar stelele sparte

Cad peste tot

Asa ca pune capul jos

Culca-te la loc

Noaptea asta-i doar in amintirea noastra

Hmm…cred ca asta-i tot, putem pleca de-acum.

Clapele de pian așteaptă să fie apăsate;

Înema din piept parcă prea tare aprig bate.

Inima din creier, încă, zisă și diencefal

Preia întreg controlul, ca la un terminal.

Acum,tot pianistul, prea bine antrenat

Începe să înșire un cântec programat,

Un cântec sabatin, lun cântec adventist,

Un cântec despre Domnul, un cântec optimist.

O lacrimă de mulțumire ud - o clapă.

Din clipa aia, cântul curge ca o apă.

Ultima notă -i gata. Ysus e bucuros

Iar pianistul nostru nu va mai fi: fricos!

Prin ciobul  pustnicei fereastre umblă timp

De mână zboară cu tăcerile din noapte

O stea clipește undeva spre infinit

Jos întunericul domnește peste toate

Scaunul  șade lângă masă plictisit

În pat e liniștea furtunilor uscate

Nu doarme nimeni așteptând un răsărit

Absența caută pierdută jumătate

Ziua se crapă în culori de asfințit

În transparență calcă umbrele blazate

Sedimentând un început către sfârșit

Zboară plutind fără portanță-n realitate

Pictează ceața anotimpul veștejit

Frunzele cad peste scrisori imaculate

Gândul șoptește tipărind adăpostit

Așteaptă buzele să tremure furate

Când primăvara încolțește ascuțit

Florile cresc nesăbuite pe sub pleoape

Se-nalță șubred printre vise celuit

Bătăi de inimă rimând desperecheate

Am învățat să-mi port pe dinăuntru
tot ce ar vrea să iasă la lumină,
să pun un lacăt pe fiecare gând
și cheia s-o arunc într-o fântână.
Ce simt ascund, sau poate uit anume,
mă fac că nu mai știu ce doare,
îmi spun domol povești cu voci străine
și-ncerc să cred în ele — spre uitare.
Ce am de spus rămâne nerostit,
cuvinte înghițite la o masă,
tăcerea mea a devenit un fel
de-a fi in casa fără a fi acasă.
Și chiar și ce iubesc - iubesc distant,
cu mâinile ținute lângă trup,
de teamă că, de le-aș ridica spre tine,
ar da pe față tot ce-n mine-astup.
Așa trăiesc acum, întors pe dos:
ca râul care urcă lin spre munte,
ca ploaia care se întoarce-n cer,
nenatural, ca nu cumva să te inunde.

( Traducere în limba rusă al textului scris de Serghei Kondakov)

Uneori se comportă infidel - ăsta e felul ei,

Oamenii experimentați îmi spun să n-o observ,

Căci vor fi nopți, când jocul se va întoace 

Inima mea e în răni - prea multă suferință ar face.

De câte ori am luat-o de la început ,tu nu te-ai schimbat ,

E vina mea - am înțeles că m-am comportat greșit cu ea,

Dacă mi s-a părut o imagine strălucitoare 

Am crescut și am văzut o figură înșelătoare.

Cineva vede într-o curvă proastă sensul propriei vieți

Dar eu zic că viață îi curvă și cunosc să o abordez 

Ea mereu se schimbă, de surprize nu se lasă

Viață e o curvă , dar e atât de frumoasă.

Și tu vei continua să o iubești mereu, ea își va exprima dragostea doar efemer,

Au fost momente când am dorit să plec,

Dar există și clipe care merită să le petrec.

Nu mai vreau să îmi astup golul din mine cu prezenta cuiva,

Bucățile mele frânte acum s-au reasezat

Nu îmi e mai dor să simt, nici să iubesc am devenit altcineva,

Mă-ntreb ce părți din noi și din amintiri încă ne poartă,

Câte din trecut m-au mai lovit și schimbat,

Uneori acceptam ce ne este menit, alteori am lăsat trecutul în spate fără în a mai accepta compromisuri că totul se iartă.

Nu te-am uitat o zi de când ai plecat,

Te-am așezat pe un piedestal înalt.

Te am alături și trăim încă un vis,

La amintirile noastre, avem drum deschis.

În caseta mea cu amintiri s-au adunat toate,

Dorința de-a ne fi bine cât se poate,

Avem de recuperat un trecut de durere,

Viața cu tine în liniște, să-o trăim se cere.

Sigur viața are și surprize pregătite,

Valurile ei m-au purtat pe căi neștiute,

Tu mi-ai fost sortit mie în destin,

Azi a-și fi vrut, cu tine o cupă să închin !

- Doamne ajută nouă și la toată lumea! Fă mă cruci!, îmi zice bunica înțepător.

Fac o cruce mare cât toate zilele, sub privirea neîndurătoare a bunicii și parcă deja îi simțeam unghiile înfipte în urechea mea... Mai târziu însă, acum eram "în ochii lumii" și promisiunea unei chelfăneli ulterioare părea oricum inevitabilă, măcar că nu îi ieșeam din cuvânt și stăteam "smirnă", pășind cu grijă "să nu..."

Bunica s-a oprit pe uliță, sub umbra unui dud, la o bucată de vorbă cu o săteancă, iar eu, smerit și sfios ca o fată mare, stăteam la o distanță de doi pași, în respectul bârfelor uzuale, căci n-aveam voie să casc gura la vorbele "oamenilor mari":

- Zîua bună părinte! Frumoasă slujba di azi, d'apoi cum? Să vie coana preuteasă, mai pi după prânzișor, încolo, dacă nu poati, atunci trimet eu băietu'! Da, da, nepotu'. Ci caști gura, mă! Sărută patrahirul! Doamne iartă-mă și păzește-mă!

Mă aplec și sărut mâna popii, care mirosea a smirnă și busuioc:

- Sărut mâna, părinte!, zic cu voce suavă încercând să nu par stânjenit de privirile iscoditoare ale popii.

Popa satului, era un individ mărunțel, grăsuliu, cu o barbă roșie și o claie de păr la fel de roșie, de zicea lumea că i-a luat foc scăfârlia de la lumânările din biserică! Bașca, scăfârlia mai era dotată și cu o cheliuță corespunzătoare ce era des acoperită de potcap, că de... preoteasa era tânără, mult mai tânără decât popa și se îngrijea nevoie mare să țină diferența de ani cât mai mică, măcar că nici ea nu dădea pe-dinafară de frumusețe... dar cum gura lumii nici pământul n-o astupă, știa tot satul, ce și pe dincolo...

Preoteasa era cu burta mare, aștepta prunc și se temea nevoie mare de fricoasă, că era la primul punc și cale de vreo zece sate nu era decât o singură coană moașă care s-o ajute la soroc, iar aceea era bunica mea.

Din această pricină, trebuia să alerg de fiecare dată când preuteasa avea impresia că i-o venit sorocul, căci era destulă cale între casa bunicilor și casa popii, eu trebuind să aleg drumul cel mai scurt, trecând prin curțile și grădinile a câtorva megieși, ca nu care cumva să întârzii din a da de veste...

Numai că pruncul se lăsa așteptat, iar popa își cam pierduse nădejdia că o să aibe prunc înainte de Sântă Marie, ba chiar tot satu' începuse a pune tot felul de rămășaguri, ba c-o fi băiet, ba c-o fi fată, ba că să vezi c-o să fie blond ca ta-su de roșcat, bârfele erau în floare, iar eu eram descusut de toate babele curioase, de nu mai puteam merge lent ca tot omu', când vedeam mișcare de baticuri pe după ostrețe...

Și uite-așa trece o săptămână, trec două, da' coana preuteasă nici gând să mai nască, măcar că nu mai ieșea din casă de multă ce era, iară eu făceam "naveta", ba aducându-i vreo doftorie trimisă de Coana Moașă, ba vreo veste c-o intrat în durerile facerii, de nimeni nu mai credea, nici măcar popa, c-o să nască până-n strânsul câmpului...

Doar eu știam că bătusem cărare bună între cășile noastre, ba chiar și popa venea uneori pe ea, chit că trebuia să sară vreo două pârleazuri, da' nu era bai, că popa își sufleca voios sutana, dezvelind două glezne albe și subțirele împodobite frumos cu puf roș de ziceai că avea picioare de găină!

Și într-o seară de sâmbătă, mai pe după amurg, dintr-o dată, începe să bată hodorogit clopotul bisericii, căci afară se pornise o viforniță cu nori grei, întunecați a grindină, iar clopotarul ne dădea de veste la tot satul să ne strângem orătăniile prin poiate, iară pe noi în case cu ferestrele și ușile bine închise. Da' ce să vezi, că preuteasa trimise vorbă că... i-o venit sorocul să nască, semn rău pe vremea asta, da' ce să-i faci dacă pruncul se grăbește, Coana Moașă își ia geanta cu scule doftoricești și-mi spune:

- Ie felinaru ' lu' bune-tu și străpunge cărarea pân' la coana preuteasă, că avem de adus un prunc pe lume! Ia-o înainte!

Afară se întunecase de-a binelea și începuse să plouă cu stropi mari care cădeau cu zgomot peste streșinile caselor, înecând burlanele și băltind cărarea, care acum era toată numai un glod slinos și lipicios, de ne îngreuna la fiecare pas înaintarea...

Odată ajunși, popa ne sări înainte, deschizându-ne poarta și dintr-o privire îmi dădui seama imediat că o cam luase pe ulei, era ciudat de "vesel" și chiar neinteligibil, se cam clătina pe picioarele-i subțiri, se vede treaba că se cam "cinstise" cu clopotarul și cu dascălu' și cu alți megieși veniți să petreacă venirea pruncului pe lume...

Evident că n-am scăpat nici eu, căci în ochii lui cenușii și tulburi, eram "bărbat adevărat" de-acum, și-mi pusese și mie să beau într-un pahar, din cel vin bisericesc de împărtășanie, rubiniu de bun, cu gust dulce acrișor...

Iară coana preuteasă își urla din toți rărunchii durerile nașterii, afară vifornița își urla putința, noi bărbații beam gălăgioși felicitându-l pe încă ne-proaspătul tătic, iară Coana Moașă... moșea împărțind ordine în stânga și-n dreapta după apă fierbinte, ștergare, ață și foarfece pentru prea cinstitul buric al noului prunc...

Și când vifornița bătea cel mai tare, iar grindina cădea din cer răsunător ca o toacă, găurind acoperișul de azbest al grajdului popii, iată, un scâncet ascuțit s-o auzit în plină furtună. 

Brusc, toată lumea o tăcut, ascultând primul glas al noii făpturi, care-și anunța cu vioiciune venirea pe lume: popa făcea la cruci și mătănii sărind într-un picior, că în sfârșit i s-o născut pruncul, coana preuteasă istovită și albă la față abia mai vorbea, că în sfârșit i s-o născut pruncul, Coana Moașă, istovită și ea, nu mai dădea ordine, munca ei se isprăvise, că în sfârșit o moșit pruncul, iar eu, fiindcă zărisem pentru o clipă scutecele albastre ale noului prunc, rânjind cu gura până la urechi și cu ochii steclind de vinul popii, încredințat că Domnul mi-o dat mie misiunea cavalerului luminii, zic:

- Părinte să fie într-un ceas bun! Îi băiet, să vă trăiască!, lăsând cu gura căscată întreaga asistență!!!

Iară popa dădu în plâns, aruncându-și potcapul de pământ și dezvăluind flăcările părului cel roș, Coana Moașă își înfipse unghiile în urechea mea, neștiutorul obiceiului, că moașa trebuie să anunțe lumii felul pruncului, necum nepotul acesteia...

Au trecut ani de-atunci, de la întâmplarea aceasta... Acum stau și zâmbesc, așa, în colțul buzelor, și-mi amintesc de-acele vremuri, că la prima mea "amețeală" - căci nu-i pot spune beție - am anunțat venirea pe lume a unui prunc... Și-acum port cu mine - nu m-am despărțit de ea niciodată - cruciulița primită în dar de la coana preuteasă pentru toată alergătura mea din vara aceea. 

Cât despre vinul de împărtășanie, greu mă abțin să nu mă bufnească râsul în biserică, căci amintirea unui popă roșcovan cu scăfârlia aprinsă-n flăcări de la lumânările din biserică, mă bântuie și acum...

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Pe ea să-ți rezemi capul ușurat,

Să fii o pană în noapte să cutreieri

Tărâmul viselor… și dacă l-ai aflat,

Să prinzi cu ochii numai vise bune,

Să te visezi prințesă într-un castel,

Sau să visezi că stăpânești o lume,

În care toți suntem la fel.

Să visezi chiar cum calci pe asfalt de stele,

Cum cerul se deschide într-o zi de mai,

Și-n loc de primăvară și cireșe,

Să alergi desculț și liberă prin rai.

Și apoi să te întorci când vine dimineața,

Sau când consideri tu că este cel mai bine,

Dar totuși să nu stai prea mult,

Că mi-ar fi mult prea tare dor de tine.

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Când te trezești să uiți unde le-ai pus,

Să rămâi o prințesă prin castele

Și între răsărit și apus.

Chiar dacă castelul se preschimbă

În blocuri de beton și oameni de metal,

Tu să trăiești cele mai bune vise,

De parcă încă ai alerga prin rai.

Cineva (tu) spunea că somnul este important,

Știu că trebuie să fii obosită... și dacă dormi tot ești prințesa mea,

Când tu te lupți cu somnul ca un luptător de wrestling și te vezi cea mai dură…

Eu te văd de faot, așa 🐥

Noapte bună!

La ghișeu e coadă mare,

Aerul e greu, închis,

Secretara n-are stare,

Visul tău e compromis.

Miroase a pufarine și-a cafea amară,

Și-o silă adâncă îi curge prin vine,

Iar când îți aruncă o foaie murdară,

S-ar zice că-i ceri din averea ce-o ține.

„Îți trebuie copie după buletin,

Și adeverința că nu ești străin,

N-ai timbru poștal și nici cerere scrisă,

Iar taxa de procesare-i închisă.”

Tastează cu un singur deget pe tastatură,

Mormăind o mică și sfântă înjurătură,

Iar când dă ștampila pe foaia mată,

Zici că tranșează o țară întreagă, dintr-o dată.

„S-a blocat sistemul”, rostește agale,

Întrerupând brutal visurile tale.

„Avem o eroare, nu e de la noi!

Reveniți marți. Sau mai bine joi.”

Nu o să uit ziua de vară Când m-ai invitat la un bal mascat. A fost o minunată seară, A fost clipe de neuitat! Nu am putut să- ți văd privirea, Căci purtai o mască poleită cu aur fin. Dar am înțeles tu ești iubirea, Hărăzită de destin. M -ai sărutat pe buze cu multă patimă și dor Și am înțeles în seara aceea Că tu ești al meu viitor. Atunci m -am simțit liberă ca o pasăre în zbor. Nu o să uit niciodattă noaptea aceea Când am dansat până în zori, Și mi-ai spus că sunt cea mai neprețuită comoară Și cea mai frumoasă floare dintre flori. (Poezie de Vladimir Potlog)

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.