Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ciudate gânduri mă cuprind uneori,

Noaptea mă ține treaz, până în zori,

De mă așteptai, voiam să merg cu tine

Nu-s doar visuri, uneori, ci gânduri fine...

Un gând îndrăzneț și o vagă speranță,

Dincolo de lume în neantul nedescoperit,

Poate găsim o nouă viață, pură cutezanță

Ce omului pe Terra îi este strict oprit.

Călător prin Galaxie.....marele ideal

Să rămâi în putere, tânăr măcar o sută de ani,

Să fii imun la boli și bătrânețe 

Să nu știi ce-s acele războaie,ură și nevoia de bani 

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

După eoni

pe-o planetă

sub un soare

martoră

o floare

ea

el

Tu sărut dulce tremurând

Al buzelor noastre fierbinți

Ai lăsat pașii tăi în gând

Să faci pe dor ieșit din minți.

Mereu e clipa veșniciei

În așteptări să fim doar noi

Cărările chiar și o mie

Le vom găsi doar amândoi.

În ochii tăi privesc iubirea 

Simțită doară pentru mine

Când te cuprind îți simt trăirea

Mă simt dorit când sunt cu tine.

În foc intens al pasiunii

Arde prin noi iubirea

Nu este loc nici rațiunii

Să curme fericirea.

Chiar și cuvintele nu sunt

Rostirea lor nu-și are sens

Când ne iubim e legământ

Prea intim ,sincer ,de neșters.

Iubita mea în astă lume

Să fiu al tău ai așteptat

De mă iubești , te rog a spune

Crezi draga mea s-a meritat?

Cuget să cred că împreună

Hazardul ,soarta ne doresc

Să nu ne dăm drumul de mână

Să spunem pururi ,te iubesc.

Ți-aș da o jumătate din mine,

Să vezi speranțele ce au murit

Versiunile vechi care m-au trăit

Chipurile și îmbrățisările ce le-am uitat,

Săruturile de pe suflet ce m-au vindecat

Și amintirile ce nu s-au mai întâmplat

Cealalta junătate îți aparține

Te rog nu o da înapoi e a ta acum,

Trenul mă așteaptă și vine

am ars foile în care te-am scris, s-au făcut de tot scrum.

Ai putea să-mi plimbi jumătatea din mine prin lume?

Îți va povesti cât de mult te-ar fi putut iubi

Nu, nu ți-ar zice prin ritm al tău nume,

Și nici în gând nu-i mai treci doar prin a-ți aminti.

Natura, nu poate plânge, când nu plouă,

Se mulțumește și dacă din nori cade rouă,

Cu cât are, se chivernisește și trăiește,

De unde nu-i nici nu mai poftește.

Asemenea ei, omul modest, face față

Cu ce are nevoi necesare, se învață,

Prețuiește mult traiul cinstit, omenia,

În simplitatea lui, cunoaște ce-i bucuria.

Seara nu pune capul pe pernă obosit,

Dimineața,o vede frumoasă, câmpul înverzit,

Nu are averi nenumărate, și nici nu vrea,

Alta-i comoara vie din inima sa.

Natura, ne găzduiește fără chirie,

Putem trăi în libertate și armonie,

Germenii răului chiar nu-i putem exila?

Inventați vaccinuri pentru o lume nouă 

l-ar împrăștia apa ,când norul plouă

Goana după avere, incită lumea la război,

Și unii pe alții ne împroșcăm cu noroi

În ritmul acesta, nu ajungem departe

Singuri, ne-am condamnat la moarte !

În noapte adâncă, când vântul urlă,

Sub lustra veche, spânzurată-i o copilă,

Sângele curge pe podeaua înghețată,

Focul se stinge-n soba tulburată.

În geamuri sparte, luna rece plânge,

Iar umbra fetei printre ziduri curge

Podeaua scârțâie sub pași nevăzuți,

Iar norii-nghit luceferii pierduți

Sub scânduri putrede ceva șoptește,

Un nume stins pe care-l pomenește

Și noaptea-și țese vălul peste sat,

Ascunzând tot ce moartea a lăsat…

Iar unghiile zgârie încet pământul,

De parcă mortul caută cuvântul

În urma ei rămâne doar miros,

De lemn ud, sânge și pământ scorbos.

     Viață nu te mai grăbi 

Într-o zi n-o să mai fi.

Timpul vine timpul se petrece 

Ca o adiere trece 

I-a cu el în drumul lui 

Tinerețea omului.

   Eu te-am luat cu împrumut 

Stai cu mine aici mai mult.

Dumnezeu cel sfânt și mare 

Împrumută pe oricare,

Doar că noi o irosim 

Și nu știm s-o prețuim 

   Numai când îmbătrânim 

Nu mai vrem să irosim,

Nici un ceas, nici o minută 

Pentru că viața e scurtă 

Vedem în clepsidra vieții 

Cum nisipul,se tot scurge și dispare 

Ca și roua dimineții 

Uscată de către soare.

Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?

Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.

Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități! 

Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?

Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?

Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!

Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...

Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...

Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.

Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!

(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)

Neobișnuit

de blând

timpul

astăzi cere

nimic de la mine

( acrostih)

,, POVESTEA CODRULUI ,, și a dorului, POETUL în versuri ne-a lăsat

,, O MAMĂ DULCE MAMĂ,,, cu numele MIHAI în drag l-a botezat

EL, este EMINESCU, demiurgul cu versurile stele-n Univers

Trăirile ,,PRINTRE PLOPII FĂRĂ SOȚI,, vioara și azi le cântă …

Un dor lăsat la malul mării nici valurile reci nu i l-au șters

,,LUCEAFARUL,, și măreția versurilor de-a pururi ne cuvântă .

,,,Mai am un singur dor

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape …,,

UN SINGUR DOR…! DE EMINESCU NE ESTE DOR ȘI AN DE AN O CLIPĂ DE COMEMORARE…15 iunie 1889- 15 iunie 2026

Mi-ai apărut ca o lumină

 Într-o seară cu cer senin,

 Și, fără vorbe, fără vină,

 Mi-ai dat un rost și un destin.

Ai bronzul cald al unei veri

 Și ochii limpezi ca o mare,

 Iar când mă chemi și când mă ceri,

 Se stinge orice depărtare.

Te văd și inima tresare,

 De parcă timpul s-a oprit,

 Iar zâmbetul tău, ca o floare,

 Îmi face sufletul iubit.

Ai pași ușori pe nisip fin,

 Ca valul care vine iar,

 Și orișice clipă când vin

 Îmi pare lumea un hotar.

Când intri, aerul se schimbă,

 Și parcă ziua are glas,

 Iar cerul însuși se plimbă

 Alături de al nostru pas.

Nu-ți cer promisiuni prea multe,

 Nici stele smulse de pe drum,

 Doar să rămâi când noaptea urcă

 Iar noi să mergem împreună de-acum.

Că dintre toate câte sunt

 Și câte vor mai fi cândva,

 Cel mai frumos de pe pământ

 E drumul meu alături de inima ta.

Desculț,pe cărarea vieții mele, 

Sângerez de la spini,

Tremur de la ploi,

Furtuni mă clătină,

Arșița mă arde,

Atâția nori,atâția nori...

O lacrimă cade,

Dar ochii mei triști

Vad raze blânde, cer albastru și flori,

Vad zbor de cocori,

Îmi îmbrățișez sufletul, 

După noapte sunt zori,

Și-mi zambet timid rasare,

Și-n pulbere pot fi comori...

Eram doar noi

Acum te caut printre foi

Speram sa ne vedem 

Dar nici vorbele nu ni le mai credem

Eram doar noi

Pe un deal înalt și culmi de ploi

Alergam în noapte 

Îmi spuneai doar dulci șoapte

Speram sa ne vedem 

Dar nici vorbele nu ni le mai credem

Iubirea noastră a murit

Focul dragostei noastre s-a topit

Eram doi trandafiri

Acum în vorbe ne-nfigem numai spini

Ne comportam ca doi străini 

Nu știm ce vrem sa fim

Eram doar noi

Doar noi amândoi

Printre foi,furtuni și ploi

Dar ce rost

Ca la suflet eram goi

Speram sa ne mai vedem 

Dar nu mai putem 

Ce eram nu mai suntem 

Eram doar noi

Printre foi,copii și ploi

Eram doar noi

Acum 

Poate ne vom vedea

Încă port haina ta

Știu ca n-are legătură 

Subiectele inima mi le fura

Eram doar noi

Dar acum suntem despărțiți 

Ca doua foi

Drept mergând fără cunoaștere,

Rupând etape, în creștere și prin renaștere,

Învăluit de culori calde ce mă sorb,

Ca un corb ce zboară, privește și... absorb,

Cerul plin de stele infuzate de stări,

Iubire și plăcere înfățișate-n amintire,

Memorii însorite pe mii de cărări,

Cu mii de culori, ca pulsul să-mi respire.

Dar lovind în stânga, căutând ce-i drept... sângerând,

Izbit de ziduri, aripile-mi sunt smulse,

Înconjurat de zâmbete ce beau picăturile scurse... adorând, când

Ignorând faptele și vorbele promise,

Îngropat în mulțime, cu părul rupt,

Veninul izbucnește când clipesc spre vise;

Smulgându-mi maxilarul, trag de vase

De sânge, cântând la o vioară ce de viață m-a supt.

Trezit la vale, dau de tine și e moale,

Respirându-mi pe piele, înconjurat de petale, 

Imagini de nirvana, demne de-o coroană,

Să-ți ofer totul, în detrimentul atingerii ce închide orice rană.

Dansează-mi în existență, nelipsind vreun pas,

Făcând popas într-un continuu vals retras,

Izolați de lume, din dubii și rețineri sustras,

Trăind la infinit într-o buclă pe care nu vreau s-o las

Să se spargă... și se întâmplă, rupându-mi inima,

Cu atriile atârnând printre coastele scoase, uitând să lege

Plămânii ce-și caută casa, uitându-și rama

Pe care lumea a oferit-o și-ntr-o clipă o șterge.

Uită-mi ochii pe care i-am scos și țâșnesc de disperare,

Crezând în uitare și-n remodelarea iadului ce apare

Când cred că văd sensul; și, alături de uitare,

Descopăr speranța în palma morții ce mă poartă-n înfățișare.

E vreme cenușie și urâtă

Eu stau pierdut ,privind pe geam

Simt cum ceva mă tot irită

Spini în călcăie parcă am.

Pământul ud respiră parcă

Și ceața deasă se coboară

Pe mine dorul mă încearcă

Și frământarea mă doboară.

Renasc un pic zărind pădurea

Când ceața deasă-i dă răgaz

Mi-ascund și șterg înșiruirea 

A lacrimilor pe obraz.

Îmi dau curaj ,nu am scăpare

Să pot răzbi prin ceața deasă

Tot ce e viu ușor nu moare

Deși e grea calea aleasă.

Aștept bâhnița să dispară

Neliniștea să nu mai fie

Aș vrea să ies puțin afară

Să-mi simt ființa că e vie.

Și sper la soare să apară

Să lumineze a mea cale

Sper negura ca să dispară 

Să pot privi în depărtare.

Îmi dau restart din piroteală

Și mă îndrept spre ușă iute

Să ies din bezna cea mortală

Și din privirile pierdute.                                

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

o ardoare adâncă simt în suflet,

o mare de sentimente face balet;

gândul îmi este copleșit,

oare dragostea cu ceva mi-a greșit ?

mă întreb, și teribil m-am săturat,

așteptarea cât mai are de durat ?

mă chinuie, mă consumă,

gânduri agitate sunt ca niște oi într-o turmă.

de ce doare atât ?

de ce durează atât ?

e normal, oare, să fiu așa de chinuită ?

dragostea mi se pare extraordinar de împletită.

mă uit în jur, confuză,

și văd că nu-s singura într-o stare difuză.

ce-i cu dragostea asta,

de toți cad în patima aceasta ?

sub această vrajă, care cu sentimente jonglă,

lumea se comportă ca într-o junglă.

boala iubirii e contagioasă, desigur,

nimeni nu și-ar dori să moară singur.

evident - să simți și să iubești e frumos,

dar mai puțin atunci când e dureros;

și dacă trece tot, și-ntr-un basm tu te transpui,

ai tu curaj adevărul să-l spui ?

se știe, adevărul doare,

dar oare mai tare decât acea ardoare ?

dorința de a iubi și a simți

e prea puternică, poți presimți ?

sinceră să fiu,

mai dureroasă e nereciprocarea, mi-e greu să ți-o descriu.

aștepți, aștepți, continui să speri,

dar în adâncul tău începi să disperi.

iubești cu tot trupul tău,

și din atâtea emoții ajungi rău.

merită, oare, atât chin ?

eu cred că da - e un sentiment divin.

dar, de fapt, noi ce ne dorim ?

care-i motivul pentru care suferim ?

e dorința noastră înflăcărată

de a avea o conexiune adevărată.

da, noi vrem să iubim,

dar nu vrem mai tare să sorbim

orice detaliu unic, incomparabil,

despre persoana care te face vulnerabil ?

mulți spun cuvintele fără să gândească,

că înapoi nu o să le primească;

sau poate li se zic,

dar nu e deloc puternic.

iubirea nu e superficială,

dar mulți o tratează ca pe orice altă emoție artificială;

dar dacă stai să te gândești,

câți cu adevărat au iubit, poți să-i numești ?

să iubești e pe cel iubit să accepți,

greșelile să ți le îndrepți.

dacă iubești, iubești cu toată sinea ta,

iar orice centimetru din cel iubit te va capta.

de stereotipuri și așteptări uiți,

împreună faceți totul, vă străduiți.

ții la el mai mult decât la tine,

și o anumită bucurie nu se poate abține.

în final, dragostea merită,

doar dacă e cu grijă descoperită;

aceasta rabdă, durează și contează,

și ceva unic, pur desemnează.

dar, oare, ai iubit vreodată cu adevărat ?

așteptarea ta a meritat ?

ai fost iubit, fără confuzie,

sau totul a fost doar o aluzie ? 

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

Ascunși

sub pături

în cearceafuri

încurcați

pielea-ți fină

sărut dulce

Caut și tot caut,
dar nu le pot alege.
Printre lacrimi, zâmbete și priviri aprinse,
ale mele cuvinte nu le pot culege.

Din bătăi cu flăcări lăuntrice,
ale tale brațe înflorite
vin să mă prindă și să mă alerge
prin ale mele vise crunte și înverzite.

Pui stăpânire pe tot.

Când vii pe lume tu nu știi

Nu ceri nimic ,dară cer ei

Un mare om tu să devii

Și poți alege doar să vrei.

Nu știi să mergi ,să stai în fund

Dar te obligă să alegi

Ei au cu toții bani în gând

Și vor ca tu să înțelegi.

Te copleșesc și te răsfață

Tu ești odrasla cea de preț

Ei te-au ales și ți-au dat viață

Ești visul lor cel îndrăzneț.

Ei îți oferă dacă pot

Ce n-au primit în viață ei

Tu trebuie doar să dai tot

Și nu contează dacă vrei.

Nu prea e voie să spui nu

Tu nu prea știi ,eu știu mai bine

Eu te-am născut și vreau ca tu

Să nu ajungi așa ca mine.

Părinții ăștia ,mult mai știu

Nu îmi dau pace mai deloc

Să vrei să vrei ,eu vreau să fiu

Dar timp mai am ca să mă joc?

Voi crește cred ,nu am ce face

Aveți și voi un pic răbdare

Dați-mi vă rog un pic de pace

Acum sunt mic ,voi fi și mare.

În ochii tăi am învățat ce-nseamnă dorul,

Când simpla ta privire în suflet s-a prins,

Un fluture de foc și-a început atunci zborul,

Și tot ce era rece în mine s-a aprins.

Nu mai știu omul ce rătăcea prin lume,

Tristețea de ieri s-a preschimbat în cânt,

Iubirea ta îmi este și suflet  și renume

O nouă viață-ncepe cu fiece cuvânt.

Vara

Încă te astept pe afara

Poate ne vedem 

Sper sa nu doară

Vara

Eu te aștept diseară 

Sa te îmbrățișez 

Sper sa nu doară 

Poate ne vedem odată 

Poate cu mine 

Nu cu alta fata 

Vara

Te aștept pe afara

N-ai venit 

Dar

M-ai părăsit...

Iubesc!
Oare iubesc?
Pe cineva? Pe mine?
Pe mine măcar un pic
Că doar de aia mai respir
Pe altcineva?
Părinții, prietenii, colegii...
Țin la ei!
Dar asta e iubire?
E cam goală
Sau
Eu sunt cam goală

Vreau să simt
Exact...
Tot!
Și într-un final
Simt
Exact...
Nimic
Și toți cred că îi iubesc...
Și o fac
Fără să simt

Oprea Alex -

Ce-și flutură corzile

Copacii mei din parc

Parcă ieri erau cu melci

Azi, stau drept

Ca un toiag.

Ce zâmbete fură

Când vântul își deschide ochii

Ca și marea la apus…

Ca și fluturii în poeme.

Ce pot eu oare ca să spun, să fac

Ca să le fiu unor oameni pe plac?

Să mă alătur lor în uneltiri și bârfe,

Să împrumut aceste forme amorfe?

Să le accept unora a lor intoleranță

Și să îmbrățișez a lor nesiguranță?

Speranța să nu-mi mai fie aprig dor

Ci să aștepte tăcută pe un coridor?

Să mă-nvoiesc ca din inimă, iubirea

Să o înlocuiesc voit cu învrăjbirea?

Iar sufletu-mi pur, plin de nădejde

Să-l azvârl în neagra deznădejde?

Să nu-i mai las copacului coroana

Căci în pădure are culcuș lighioana?

Să nu mai pot admira câmpul cu flori,

Și să nu țin seama de adevărate valori?

Să mă înșel cu vorbe spuse de buimaci

Ce-s denaturat culese de către tălmaci?

Lăsați-mă să-mi aud cântecul liniștitor,

Ce din cer îngerii-l trimit în sens ocrotitor.

Lăsați-mă să-mi simpt puterea iubitoare

Și dorința de-a se stârpi liana otrăvitoare.

Lăsați-mă să-mi fie dor de o pădure verde

Și de frumoase vorbe care să dezmierde.

Lăsați-mă să privesc o însorită dimineață

Și să simpt mirosul proaspăt de fâneață.

Lăsați-mă să mă încânte tril de privighetoare

Care s-anunțe că s-a împlinit o sărbătoare.

Lăsați-mă să trăiesc în liniște și bună pace

Și doar iubirea de frumos să mă provoace.

Îți spun un la multi ani,

Cu vocea tremurândă,

Îți spun un la multi ani,

E sincer cu căldură.

Și viața ta sa fie,

Așa cum ai ales,

Și calea cu lumină,

Să vezi tot ce-ți dorești.

Iubirea companie,

 Pe drumul cel ales,

Sa simți recunoștință,

Când dormi și te trezești.

Îți spun un la multi ani,

Și-s plină de săgeți,

Și vocea mi-e tăcută, 

Dar pot să-ți mai urez...

 Vreau in drumul tău,

Cu calm și cu blândețe , 

Să ti-se împlinească toate...

Ce sufletu-ți dorește.

Eu nu-ți doresc ceva,

Nu pot sa intervin,

In dar ai libertatea, 

Să tai cordoane strânse,

Ce nu îți folosesc..

Îți spun un la multi ani, 

Și-n dar eliberare,

 Conștiința ta,

Să-ți fie echilibrarea,

Iar tot ce e ,,bagaj,,

Să-l lași pe drum din mână.

Fiecare petală își are propria floare,

Un loc special destinat pentru a străluci,

E destul ca cineva să-ți răspândească polenul

Iar celelalte zeci se vor ivi din semințele tale.

Fiecare rază își are propriul soare,

Un sector întunecat ce îl poate încălzi.

Acolo unde e nevoie de tine îți vei demonstra lumina,

Cei care duc lipsă te vor ruga să rămâi.

Fiecare picătură își are propria sa  ploaie,

Un loc destinat pentru a cădea.

Asta ar putea provoca suferință la oameni

Dar în cantități mici viața o poate stimula.

Fiecare literă își are propriul său text,

Un pasaj necesar în care va fi inclus,

Într-o bună zi i se va găsi rostul

Acelui cuvânt nespus.

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.