Postează poezii online. Versuri din suflet...

Îmi plăcea un loc mai retras,cu răcoare pe malul Dunării.

Îmi scăldam ochii pe imagini mișcătoare: vase în mers,

apa grăbită, crengi in balans, frunze în foșnet, uneori

chemările  păsărilor nocturne. Mai aveam și două undițe 

care îmi dădeau impresia, că-s acolo cu treabă și nu 

-tai frunze la câni-.Eram în concediu și am socotit că-l pot 

petrece așa.Nu nare cheltuială, aproape de casă. Aveam un 

cort mic, pentru ploaie, muzică, un aparat foto, și pe Atos

prietenul și paznicul meu.

      Dacă se mai rătăcea vreun cunoscut, mă bucuram, jucam 

șah, făcea o cafea, purtam o discuție, teme sunt destule...

     În rest, citem și am îndrăznit să creionez niște sentimente

îmbăcându-le în versuri....Vara poți să-ți permiți așa o aventură,

nu am fost în pierdere :una că nu m-am plictisit, am avut liniște,

vreme bună și chiar am mâncat pește......

Si cum s aleg  când tu ești bine ,libertate și plăcere ..

Celălalt îmi dă speranță  ,claritate și avere 

N-aș putea ,sau nu aș vrea ,n-aș mai fi ce sunt acum ..

Și ce sunt ? om nebun ?sau doar așa presupun …

De-ar ști inima ieșirea ,clar nu aș mai întreba 

Dar aș fi ceva mai simplu ,și nu mi-ar plăcea cumva .

Ziua se retrage spre înserare,

Doar dansul fulgilor de nea sunt în mișcare,

Îș caută calea unde să se  oprească,

Neaua-i tristă, unde să se topească.

Pe drum, doar pale de vânt turbat,

Oamenii toți lângă sobe s-au așezat,

Lemnele trosnesc, ne salută cu scântei,

Să pleci undeva, nu poți, chiar de vrei.

Zilele iernii se deslănțuiesc, trezesc fiori,

Cărările dispar, cresc troieni până-n zori,

Ușile-s zăvotâte, porți blocate, nu-s urme,

Iarnă te întreb: ce ai cu noi? te ții de glume?

Bine  ai venit, ai zburdat ca un mânz nărăvaș,

Ai consumat din energie....fii potolită....

Ai fost ca o mare, supărată pe un vas....

Fii calmă, însorită, și de toți iubită!!!!!

Oare de ce, sunt iar nemulțumit?

Când tu îmi ești...mereu aproape, 

Iar Domnul își revarsă bunătatea 

În casa noastră și, zi și....noapte.

Oare de ce, mă simt nedreptățit 

Și mai tot timpul vreau mai mult,

Când am de toate și doar ar trebui 

Pe cel ce n-are, nevoia să-i ascult.

Oare de ce, mă cred că-s omul cult

Când nu găsesc răspuns la întrebări,

Că doar am învățat și...cărți deschis 

La școli pe-aici și-ndepărtatate țări. 

Oare de ce, unul pe altul, ne mințim

Iar adevărul zis, e greu de acceptat,

Gâlceava o pornim, suntem dușmani 

Și-n veci nu mai vorbim cu cel certat.

Oare de ce, ne războim, unii cu alții 

Iar pacea n-o dorim cu niciun chip, 

Ne mor nepoții și copiii...fără cruce

E vai de noi și, n-are rost la ei să țip.

Oare de ce, ne mai numim creștini 

Când fapta noastră, nu se zărește, 

Și geaba-i rugăciune, făr' de iubire 

Că ruga ta, Domnul..nu o primește.

Oare de ce, scriu toate aste lucruri

Și nu mă-ntreb, oare cuiva, îi pasă?

Că eu mai cred în adevăr...dreptate

Iară minciuna zisă, greu..mă apasă!

Oare de ce, nu pot...să mă opresc

Și-mi fac atâtea întrebări, în gând?

Știind că-s trecător pe ăst pământ 

Și, la Domnul, voi fi chemat..curând!

........................................

Oare de ce, oare de ce și, pentru cine?

Issus, s-a născut și, a murit..creștine?

Mi-ai rămas în palmă ca apa în ulcioare,

Cu umbra gurii tale pe fiecare gând,

Şi te aud în noapte cum curgi din când în când, 

Prin somnul meu de iarbă din câmpurile amare.

Ţi-am sărutat tăcerea ca pe-o fântână-adâncă,

Din care beam lumină şi nu ştiam de ce,

Iar trupul tău, o umbră, părea să-ntunece, 

Privirea mea pierdută când începu să plângă. 

Acum te pierd deodată, ca mările nisipul,

Ca fructele parfumul când iarna le răneşte,

Şi parcă-n tot ce-mi trece prin suflet şi priveşte, 

Se stinge câte-o stea ce îți cuprinde chipul.

Mă strigă dorul, căzut în văi obscure, 

Și a ta gura caldă ce astăzi nu mă ştie,

Sărutul mi-e o pasăre cu aripi de hârtie, 

Ce colivii de aur nu poate să îndure. 

Mă frâng ușor ca pomul ce n-a-înflorit nicicând, 

Ce n-a prins rădăcini; cu frunzele plecate, 

Şi-n fiecare noapte, pe crengile-mi uscate, 

Mă mângâie o toamnă cu chipul tău plăpând.

-Cum ești?
-Sunt bine... Sunt bine! Da' de ce-ntrebi?
-Că te-am văzut așa mai... preocupat..., îmi zice el cu seriozitate și preocupare sinceră în glas.
-A, nu... Da' nu pot fi tot timpul soare!, am replicat eu râzând.
-Ce vrei să faci azi?
-Nu știu... E încă dimineață. Să zbor..., am zis eu cu oboseală în glas.
-Atunci... zboară!

Și... am zburat. 

Până la Viena. Un zbor de vreo oră și jumătate. Am închis ochii către înaltul norilor, strivind răsăritul îndărătul pleoapelor mele, încercând să rețin, pentru mai târziu, marginea lor zdrențuită în aurul pur al acelei dimineți.

Aeroport, forfotă, apăsare... Odată desfăcut acest nod gordian, am ajuns la cazare... În timp ce jumătatea mea de măr dimpreună cu păpădia noastră, inspectau locația, eu am înarmat camera foto și video pentru a doua zi, am marcat pe hartă locația noastră cu "X", arătându-ți:

-Aici suntem. Vezi? Nu departe de unde suntem, ieși în bulevardul ăsta mare, treci podul peste Dunăre, mai mergi pe jos cale de vreo două stații, nu e departe!, și ajungi la Steffl - Catedrala gotică a Sfântului Ștefan -, da știu, mi-ai mai zis să nu uit să fac poză cu zoom la ghiuleaua turcească de la 1683 încastrată în zidul înnegrit... 

Am uitat... Îmbătat de frumusețea sobră a catedralei, am uitat... Mă iartă...

Dar n-am uitat să fac poze sau să filmez cât am putut, până la epuizarea bateriilor de la camera de filmat, Ringstrasse, Hofburg, cu comorile lui fantastice, apartamentele împărătesei Sissi și ale împăratului Josef, arta barocului neoclasic îmbinată subtil cu firul subțire, istoric, al Ariadnei...

Apoi, plimbare cu trăsura către Michael Platz - la bulevard, birjar, la bulevard! - KHM Muzeum, palatele împărătesei Maria Tereza, Schonbrunn, înghețată și ștrudele servite la Gloriette, după ce aproape ne-am istovit sufletele urcând dealul, nu înainte să ne răcorim picioarele în bazinul fântânei arteziene de la poalele lui...

Da... Ți-am ascultat sfatul și am servit celebrele șnițele de la Figlmüller at Wollzeile, fiindcă am făcut rezervare din timp, da, am "tras" și un șnaps de caise, și nu am uitat să cerem la pachet ce nu am putut să mâncăm, având în vedere șnițelele pantagruelice, chiar fiind o tradiție în acest sens...

Și desigur îți aduci aminte, că am lăsat punga de gunoi lângă tomberoane, fiindcă acestea erau închise neștiind că există un program, în ocara unui gunoier, din care am înțeles cu germana mea săracă, că nu am "retziclieren" bine gunoiul...

-Ei bine, cum a fost?, m-ai întrebat ca și cum n-ai ști...
-Repede! A trecut prea repede!, zic eu ocupat fiind să pun în ghiveci, crenguța firavă de iederă pe care am cules-o din gradina botanică a Hofburgului...
-Ai descărcat pozele și filmele?
-Da! Vrei să ne uităm împreună în weekend? Am multe să-ți povestesc, cum a fost zborul, ce culoare frumoasă are Schonbrunn-ul, și apusul de soare peste cupola înverzită a bisericii Peter Kirche...
-Știu... Am fost acolo...

Închid ochii și caut îndărătul pleoapelor mele, acel răsărit de soare. Între timp, iedera a crescut mare și s-a întins îmbrăcând peretele sufletului meu...

S-a făcut seară și, fără să vreau,

îmi amintesc cum îmi lăsam 

capul pe pieptul tău.

Și tare aș vrea să te întorci,

să te mai simt

o dată.

Pe buze mi se adună întrebări,

cuvine ce n-am cui să le spun.

Și caut în mesaje, deși știu

că azi mai bine nu-ți scriu. 

Și-mi vine să te chem de nicăieri, 

mă strâng în brațe, de parcă-ai fi tu.

Și pentru o clipă te simt,

chiar dacă-i numa închipuire.

Ce dor mă apasă-n suflet

și-n cameră-i tăcere..doar amintirea ta

Mai umple ïnca locul gol.

Un zâmbet vechi, ascuns într-un sertar,

M-a tot chemat spre nopțile trecute,

Când aprindeam în piept același jar,

Iar orele cădeau pe noi, tăcute.

Aveai în glas căldura de-nceput,

Un foc domol, ascuns în fiecare șoaptă,

Și-mi promiteai un vin ce n-am băut,

Păstrat pentr-o ultimă dată.

A mai rămas un singur strop promis,

În două cupe reci, neatinse încă,

Căci tu te-ai stins tăcut, ca într-un vis,

Lăsând în urma ta o rană-adâncă.

Te-am căutat prin liniștea din piept,

Printre furtuni ce-au reusit să-mi treacă,

Și-am învățat să plec, cu pasul drept,

Lăsând în urmă inima mea seacă.

Ai fost un gust străin de vis și plâns,

Paharul plin, iubit la nebunie,

Un foc aprins ce-n suflet mi s-a strâns,

Amară, dulce.... amintire.

Am murit eu ieri și azi sunt iarăși vie,

Se-ntâmplă des și-ncerc eu să nu uit

Că sufletu-i planetă fără de pieire,

Chiar dacă urletul te macină tăios.

Îmi scârțâie aprig nodurile din gânduri,

Deși rolul le este de a sugruma.

De și-ar urma fără regret destinul-

Ar fi să mor, și n-aș mai învia.

În ochii de vise,

Dorurile sunt triste,

Căci inima plânge ,

Și sufletul meu se stinge.

Într-un univers ,stele zboară,

Peste câmpuri de odinioară,

Căci zarea tace,dar tu mi-ai soptit,

Flautul ce nu-l simt.

Pe peronul gării vechi, am văzut odat-un suflet

El c-un vis, ea cu un vis, n-au avut curaj să-și spună

Se priveau ca doi străini, care se cunosc în taină

Și-n sclipirea ochilor, vedeai lumina dinspre lună.

Un tren de stimați călători, urma s-ajungă dinspre vest,

Sufletele lor știau, că nu ar să se mai zărească

Doar de-un timp și-o ezitare, măcar de el ar fi avut

Ar fi putut să simtă singur, cum e pe ea să o iubească...

Secunda tot trecea cu-amar... și el simțea pe bune gustul...

Păcat că o zvâcneală scurtă, pentru ea n-a apărut...

Știa că o va pierde iarăși, pentru totdeauna sigur...

Cea iubită tre' să-i fie... se transformă-n necunoscut.

Și-n clipa-n care trenu-ajunge, se mai zăresc încă o dată

Neștiind că ar fi fost, ultimul moment al lor

Cu privirea lor cea caldă, lăcrimând și-au luat adio,

Părăsind singuri peronul, împreună c-un fior.

Scriu vers și-ncerc..să povestesc

Despre realitatea vieții și, credință, 

Scriu ziua, seara și...chiar noaptea

Despre copilărie, iubiri și suferință. 

Mă uit pe geam și, dincolo de sticlă

Și văd cum toamna-mi brumă, iarba,

Iar florile-mi cad una câte una, ofilite 

Vântul ascult, suflând, pe drum e iarna.

Aud un ram bătându-mi la fereastră 

Dorind parcă să zică, gata cu pălăria,

Și mă îndeamnă...la căciulă și palton 

Să nu răcesc, că scumpă este doctoria.

Mă-ntorc înspre birou și, pun pe filă 

Rânduri cu rimă, despre toamna vieții, 

Că am ajuns să număr...anii bătrâneții 

Și-aminte să-mi aduc de anii tinereții. 

Și-ncep a scrie cu mâna tremurândă 

O poezie despre trecut și, de prezent,

Care rămâne pe la jumate...terminată

Că ceasul bate și... merg la tratament.

Revin și-ncerc să-mi continui scrisul

Dar am uitat, ideea și muza nu m-ajută,

Așa că mă retrag și-amân pe altădată

Să scriu, că timp mai am pănă la...sută!

Când vin uitate răni să-ţi ceară adăpost, 

Cu glasuri stinse-n sânge şi chipuri fără rost, 

Nu le deschide poarta spre inima ce doare,

Sunt păsări migratoare ce vin doar pentru soare. 

Ascultă cum tăcerea, bătrânul lup al firii, 

Îşi plimbă ochii albaștri prin templele amintirii,

Sub coaste porţi edenul, nu merii otrăviţi,

Şi-n fiecare lacrimă plâng îngeri răstigniţi.

Azi bea din cupa nopţii cu buze de cometă,

Când cerul varsă stele în iarba violetă,

Și-n razele luminii pătrunde ca un fum, 

Prin timpul care-și cară secundele de scrum.

Aprinde-ţi iar în suflet, grădinile uscate, 

Chiar dacă-n a ta soartă iubirile-s plecate, 

Trăieşte ca izvorul ce nu se-ntreabă unde

Îşi va sfârşi lumina purtată încet de unde.

Şi dacă-n miezul nopţii vei auzi tăcerea,

Cum îţi întoarce-n tâmple suspinul şi durerea, 

Sărută-ţi rana-n taină, și poart-o drept cunună, 

Ca ai iubirii zei, în sânge să-ți rămână. 

Căci viaţa nu-i țărâna ce-ți cade pe mormânt, 

Ci flacăra iubirii ce-n tine s-a răsfrânt,

De-aceea râzi în noapte ca un nebun sadea, 

Ce ține universul dosit sub haina sa. 

M-am dus în camera iubirii noastre.

Unde ne-am întâlnit prima oară.

Era goală...

Părea nelocuită demult...

Mi-am zis:

Să-nchid ușa că începe să doară.

M-am dus pe unde-am fost amândoi,

În locurile pe unde am mers,

Să văd dacă-mi aduc aminte de noi...

Dar urmele noastre s-au șters.

M-am dus la pozele de familie,

Cum era...

Dar în poze mereu lipsea

El sau ea...

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

Pe-al meu testament să-l semnăm amândoi
Să-nsleiască dragostea în noi
O căsătorie fără fire,
Fără voie, fără adormire

Eu fără curaj m-am demonstrat
Dar tot tu m-ai acceptat,
Când cu temere în oase, ca de moarte speriat
La tine am venit și în brațe te-am luat
O lume întreagă de pe umere s-a spart

Nu tu de tot m-ai vindecat.
Privirea ta m-a strămutat
O viziune a morții depline
Ce a secat și m-a lăsat pe mine

Pe oceanul vieţii trec puţin,

Vremelnic dus de al sorţii val,

Prin ploi, spre al nefiinţei mal,

Acolo unde-i cer senin.

Ce-i drept tentaţia e mare,

Plouat, spre mal a mă grăbi,

La adăpost de vijelii,

Ce mă lovesc fără cruţare.

Dar şi-n talaz de s-ar preface

Viaţa-mi cuprinsă de furtuni,

N-aş da tumultul ăstei lumi,

Pe toată a nefiinţei pace.

ma intreb in fiecare seara:
de ce, unde, cum, poate si cand?
un subiect anume nu e abordat.
pur si simplu, intrebari la care ma mint ca vreau raspunsul.

nu sunt in stare sa imi ambitionez continutul gelatinos al cutiei craniene.
vad cum defapt nici nu vreau sa fie mai bine.
sau poate doar ma mint.

spun ca m am obisnuit.
din nou, cel mai sincer om nu sunt.

multe ganduri.
zic ca nu gandesc.
nu ma pot opri din mintit.
nu inteleg de ce.
nu inteleg cum.
nu inteleg daca trebuie sa
sau nu.

in fiecare zi recitesc aceeasi foaie a ziarului.
un ziar care a fost tiparit si tras de mii de ori la imprimanta.

mai am si momente cand incerc sa schimb foaia.
stric totul.
nu sunt in stare.

nici nu stiu dece sunt atat de negativist asupra sinelui.
intr un fel ma iubesc.
oribil sentiment.

nu stiu ce mi place sa fac mai mult.

nu vreau sa mor.
n am motiv sa traiesc.

creierul meu e in procesul de descompunere avansata.
nu mai e mult.
ma simt ca in al noualea cerc din infern.

mi am facut o cu mana mea, totusi.
din nou.
ma invinovatesc.

simt ca vreau.
defapt, poate chiar vreau.
degeaba incerc.

nu trebuie sa mai zic asta.

imi mananc coada singur, dupa un sezon de naparlire.
mereu zic ca accept.
mint.

probabil sunt prea las sa admit,
incercand sa par puternic.

nu simt nevoia de a demonstra ceva cuiva.
nici de a mi demonstra mie.
nu simt.
mint.

furtuna pe care o am in cap continua.
nu mi gasesc o continuitate.

imi place sa cred ca sunt inteligent.
nu mi place sa ma compar cu altii.
o fac.

trag concluzii care ma fac sa ma simt bine.
degeaba.
nu pot sa fiu ca ei.
nu stiu daca vreau.

daca vrei sa fi ascultat,
invata sa vorbesti.

nu.
la ce te asteptai?
nici tu nu stii.

nici daca bagi in gura singura bomboana dulce pe care ai reusit sa o gasesti,
nu o sa reusesti, gura ta este o salina.

nu esti in stare.
nu esti, punct.

cumva existi.
cumva speri.

da tu, real vorbind,
ce ai facut?
exact.

conteaza ce esti dispus sa faci.
minte te.
poate reusesti.

invarti iar compasul.
mai incearca sa ascuti creionul,
ca a devenit prea groasa linia
si urmeaza sa ramana doar o urma adanca in foaie.

la un moment dat se va rupe.
esti pregatit?
sper.

Cumplit aș vrea să dorm,

și să visez doar albul clandestin,

scuturând praful stelelor oarbe

lipsesc umbra de propriul destin.

Noaptea legată să nu-și repete pasul,

umblând frivolă pe un prezent denaturat,

cu amintiri dintr-o secundă fără ceasuri,

iar să mă caut printre nori de cer uitat.

Cuvântul mut rămâne doar o clipă goală,

tăcerea strunelor vibrează fără nume.

Lăsați-mi astăzi realitatea să mă doară,

nu vreau iluzii respirând din altă lume.

Mai jos de somn e zbor absurd, fără portanță,

și-atunci mă-ntorc în febra nopții fără rime,

liniștea însăși zăvorăște o speranță

ușa-i zidită cu prezențe anonime.

Mă uit la candela ce-atârnă pe perete 

Și cum lumina ei, lumină întunericul,

La multele icoane...ce-o înconjoară

Și simt cum mângâiat...mi-i sufletul.

Timpul nu-l pierd și-ncep a spune 

O rugăciune, prin care mulțumesc, 

Pentru ce-n viață, EL îmi dăruiește 

Și cer iertare, știind că mai greșesc.

Gându-mi îndrept și... spre fecioara 

Cea Sfântă și, născătoare de D-zeu,

Să mijlocească Sus, pentru-ndurare 

Și pavăză să-mi fie, când mi-e greu.

Cuvinte-nalț și, spre Sfânta Treime

Spre Tatăl, Fiul și, către Duhul Sfânt,

Pentru speranță, nădejde și scăpare 

Cât zilele îmi sunt, pe-acest pământ. 

Smerit mă duc, spre locul de odihnă

Unde aș vrea, ca-n vis...să îmi apară, 

Părinți mei plecați și, Te rog Doamne 

Ðă-le bilet, pentru o vorbă și, o seară!

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Toți urmărim cu sufletul la gură,

Europa s-a învrăjbit cu prostie și ură

Este condusă de mafioți și mincinoși,

Pentru Europa sunt un blestem, sunt păguboși.

Europa fierbe la concret și nimenea nu vede,

Prostia și minciuna, a ținut prea mult,

Strigătul și blestemul nu pot să-l mai ascult,

Ce se va întâmpla cu noi, nu vă vine a crede ?

Zilele sunt numărate și războiul va fi mondial,

Țara invadată de trupe, conduse de hiene,

Calcă în picioare un popor flămând ce geme

Flămânzi, datori ce nu mai au nici-un ideal.

Nu știu ai cui vom fi la urmă,și ce va fi 

Dar va curge sânge și mulți vom muri

România, ștearsă de pe hartă și uitată,

Se nasc noi țări, altele dispar, ce soartă ciudată !