Postează poezii online. Versuri din suflet...

Cumplit aș vrea să dorm,

și să visez doar albul clandestin,

scuturând praful stelelor oarbe

lipsesc umbra de propriul destin.

Noaptea legată să nu-și repete pasul,

umblând frivolă pe un prezent denaturat,

cu amintiri dintr-o secundă fără ceasuri,

iar să mă caut printre nori de cer uitat.

Cuvântul mut rămâne doar o clipă goală,

tăcerea strunelor vibrează fără nume.

Lăsați-mi astăzi realitatea să mă doară,

nu vreau iluzii respirând din altă lume.

Mai jos de somn e zbor absurd, fără portanță,

și-atunci mă-ntorc în febra nopții fără rime,

liniștea însăși zăvorăște o speranță

ușa-i zidită cu prezențe anonime.

Mă uit la candela ce-atârnă pe perete 

Și cum lumina ei, lumină întunericul,

La multele icoane...ce-o înconjoară

Și simt cum mângâiat...mi-i sufletul.

Timpul nu-l pierd și-ncep a spune 

O rugăciune, prin care mulțumesc, 

Pentru ce-n viață, EL îmi dăruiește 

Și cer iertare, știind că mai greșesc.

Gându-mi îndrept și... spre fecioara 

Cea Sfântă și, născătoare de D-zeu,

Să mijlocească Sus, pentru-ndurare 

Și pavăză să-mi fie, când mi-e greu.

Cuvinte-nalț și, spre Sfânta Treime

Spre Tatăl, Fiul și, către Duhul Sfânt,

Pentru speranță, nădejde și scăpare 

Cât zilele îmi sunt, pe-acest pământ. 

Smerit mă duc, spre locul de odihnă

Unde aș vrea, ca-n vis...să îmi apară, 

Părinți mei plecați și, Te rog Doamne 

Ðă-le bilet, pentru o vorbă și, o seară!

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Toți urmărim cu sufletul la gură,

Europa s-a învrăjbit cu prostie și ură

Este condusă de mafioți și mincinoși,

Pentru Europa sunt un blestem, sunt păguboși.

Europa fierbe la concret și nimenea nu vede,

Prostia și minciuna, a ținut prea mult,

Strigătul și blestemul nu pot să-l mai ascult,

Ce se va întâmpla cu noi, nu vă vine a crede ?

Zilele sunt numărate și războiul va fi mondial,

Țara invadată de trupe, conduse de hiene,

Calcă în picioare un popor flămând ce geme

Flămânzi, datori ce nu mai au nici-un ideal.

Nu știu ai cui vom fi la urmă,și ce va fi 

Dar va curge sânge și mulți vom muri

România, ștearsă de pe hartă și uitată,

Se nasc noi țări, altele dispar, ce soartă ciudată !

Ne mor învățătorii, acei din școala veche,

Cu mâinile întinse spre-un cer care nu-i vede,

Iar oamenii îşi poartă tăcerea ca pe-o sete, 

Prin locuri unde adevărul se spune la ureche.

Nu coborî în tina mulţimii fără chip,

Acolo adevărul e-o groapă cu nămol, 

Iar fiecare mască îşi joacă propriul rol, 

Sub felinare oarbe şi clopote de ghips.

Mai bine dormi sub teiul ce-mprăștie aroma

Pe umerii femeii cu ochii de fecioară, 

Decât să-ţi faci din oameni icoane mari de ceară, 

Căci ei îşi schimbă zeii cum Luna-și schimbă forma. 

Că viaţa nu-i nici luptă, nici slavă, nici proteste, 

Ci-o pasăre măiastră cu foc divin în piept, 

Iar noi îi facem zborul mai greu și mai nedrept, 

Căci nu știm unde-i cuibul și cine o hrănește. 

Nu pune preţ pe lauda ce vine din mulţime,

Ea creşte doar o noapte pe vorba seacă, oarbă, 

Iar dimineaţa cade ca bruma de pe iarbă, 

Şi lasă-n locul slavei aceeaşi josnică micime. 

Fereşte-ţi frumuseţea de ochii care cer,

Sunt inimi ce ating doar ca să poată frânge,

Şi oameni care-nvaţă să mângâie cu sânge, 

Cum iedera se-ntinde pe arcadele de fier. 

Iar de vei şti că soarta lumina-ți va umbri, 

Să nu te-aşezi în faţa oglinzii resemnat,

Ci du-te lângă mare ori într-un câmp curat, 

Să înveți smerit din toate ce-nseamnă a trăi.

De curând, am fost întrebat, așa, în treacăt, dacă am vreo nostimadă din anii de facultate. Am, cum să n-am? Că doară toți cei care ne-am tocit coatele pe băncile facultății, ne-am pierdut bucăți întregi din sufletele noastre tremurând în sesiunile examenelor și ne-am alienat mințile prin restanțe de netrecut, avem câte ceva de spus...

Bine, n-am să povestesc despre "lipsurile" pe care orice student le-a îndurat cu stoicism în anii studenției, despre meniuri sofisticate precum "pâine cu muștar și mere" sau despre bucuria sinceră că gaura ciorapului nu se potrivea cu cea a pantofului. Mai degrabă, am să vă povestesc despre...

... profesorii semi-zei, care tăiau și spânzurau ca zbirii în dreptul catedrelor lor și de la care obțineai cinciul de trecere, cu greu muncit în sudori, fâstâceli și răspunsuri chinuite la întrebări pe subiecte de care n-ai auzit niciodată, darămite să mai dibuiești și răspunsuri care să-i gâdile profesorului ideea prin cap că ai știut ceva, cândva, odată, demult... dar ai uitat între timp...

... sau despre profesori buni și blânzi și îngăduitori, care închideau câte un ochi, atunci când zăreau colțul vreunui curs, ieșind impertinent afară din bancă, curios să vadă și el cu ce se mănâncă mediul academic, vai de "gaudeamus igitur-ul" vieții noastre de studenți chinuiți pe bandă rulantă...

Mai ales că odată cu orarul primit, ne-am dat seama că primisesem și balastul unor materii greu de digerat precum tehnologia mașinilor industriale sau matematici superioare. La întrebarea noastră, candidă de altfel, la ce ne trebuie să știm tehnologia mașinilor, din moment ce ne pregătim să devenim oameni de cifre, proful, mucalit de altfel ne-a răspuns sec, având pregătit răspunsul dinainte:

-Am să vă răspund în ultima oră de curs!

Și ne-a răspuns în semestrul doi al primului an academic:

-Ca să învățați să faceți diferența: să nu vă duceți boi și să vă-ntoarceți capre, dacă firma vă trimite să cumpărați o moară cu bile, iar voi să achiziționați una cu concasoare!!!, lăsându-ne cu gurile căscate din moment ce nici atunci, dar nici acum, nu știam să facem diferența, fiindcă tehnologia "lui" nu ne-o lămurit...

Iar integralele triple sau matricile domnului profesor de matematică nici atât: la examen am făcut schimb de subiecte cu o colegă însărcinată în luna a opta, fiindcă mi-o fost teamă să nu i se rupă apa de la emoția examenului și să nască bebelușul în amfiteatru făcându-l direct academician, întrucât subiectul ei mi-o picat mănușă! Și bineînțeles că și "mămica" a luat examenul, promițându-mi că dacă se va naște băiețel, bebelușul va purta numele binefăcătorului lui, adică al meu, Doamne ferește! n-am avut noroc c-o fost fetiță...

Cred că eram prin anul doi de facultate și deși târam vreo două "codițe" din primul, tot mă vâram în sesiune cu capul înainte pe principiul "prezența la examen este egală cu examenul pe jumătate trecut". Nu era așa. Nici pe departe. Dacă nu picai pe subiect, picai pe lângă, iar restanța de toamnă era asigurată! 

Parcă îl aud și acum pe proful meu de "gestiune", tunând în amfiteatru la începutul examenului final de sesiune, când împărțea "random" subiectele:

-Cum? Da' mătăluță mi-ai fost student la clasă? Că nu prea te-am văzut pe la seminarii...

-Cu toate acestea, am fost acolo, Domnule Profesor!, spuneam eu cu o candoare desăvârșită, mințind cu nerușinare.

-Ei, lasă... Lasă... Ne vedem în toamnă!, îmi mai zicea Profesorul cu deferență...

Și bineînțeles ne vedeam. În toamnă. Dar nu la "mărire"!

Aveam o Doamnă profesoară la "drept comercial":

– Haideți, măi copii, că doar ați avut de parcurs „doar” drepturile și obligațiile (un curs de vreo 200 de pagini). Cine poate să-mi spună definiția cambiei?

– Cri... cri... cri...

Tăcerea se așternea peste amfiteatru atât de apăsată, încât parcă o simțeai cum ți se așază pe suflet, ca un ecou grav de catedrală înaltă...

Și chiar mi-era milă de Doamna. Își dădea toată silința să ne destupe mințile, dar noi eram convinși că materia se învață cel mai bine prin... osmoză. Burta pe carte? Ferească Dumnezeu! Nici măcar pe cursuri nu prea reușeam s-o așezăm...

Evident că înainte să intrăm în examen la ea, pe holurile facultății în fața amfiteatrului, stăteam cu toții la o țigară, încercând să ne facem curaj: mai mâncam niște biscuiți cu gust de pizza de la "comun", mai zicea unul un banc, dar zâmbetele nu erau ale noastre, căci tremuram ca niște piftii, fiindcă auzisem de la cei din ani mai mari, că se pica pe capete, cu zâmbetul pe buze...

Intrăm în amfiteatru, ne așezăm strategic, să putem comunica între noi, la nevoie, ne primim subiectele de la asistenți și... fatalitate!, nu știam o boabă...

Ba pe deasupra, emoțiile coboară mai jos de stomac, încurcându-mi și mai abitir măruntaiele...

Transpirat, trecut prin toate furcile caudine,
mă ridic primul. Foile aproape albe, obrazul roșu ca sfecla și stomacul aflat în plină revoltă împotriva învățământului superior. Semnez borderoul de predare și alerg spre toaletă.

Acolo, din nou fatalitate!, mă aștepta adevărata probă de examen: hârtia igienică lipsea cu desăvârșire.

Am privit lung cursul de Drept comercial. M-a privit și el pe mine. La fel de lung. Dar, n-am avut de ales. În ziua aceea, și-a îndeplinit o menire mult mai practică decât aceea pentru care fusese tipărit...

...căci eu încă speram sincer că voi smulge un cinci chinuit din cele douăzeci de minute petrecute în examen...

Bineînțeles că l-am picat! Cine, apoi încerca din răsputeri să-și reconstituie cursul, căci fusese jale, trei sferturi dintre noi picaserăm, iar cei care l-au promovat, făceau bișniță amarnică cu cursurile, vânzându-le către oropsiții sorții la prețuri astronomice... Eu am trebuit să plătesc cu vârf și îndesat paginile pe care destinul mă obligase să le folosesc... în alte scopuri academice. Norocul meu a fost că nu s-a aflat. Căci profa de drept era un pic cam răzbunătoare...

Dar... examenele, așa cum au venit, cu emoții, așa au și trecut... Anii s-au scurs și după încheierea ultimului curs sforăitor ținut de către însuși decanul facultății, ne-am trezit în sesiunea solemnă a absolvirii. Iar eu, mucalitul de mine, am fost desemnat de către șeful de an - care, nici până astăzi nu știu de ce, mă simpatiza peste măsură - să trec eu cheia succesului, către studenții anului inferior nouă.

Noi aveam, de fapt, două "chei ale succesului": una din lemn, frumos lăcuită, pe care o primiserăm de la promoția dinaintea noastră, și una din inox, pe care urma s-o predăm noi generației următoare. Nu voiam, Doamne ferește, să ne facem de râs în fața profesorilor, înmânând o cheie de lemn Tănase!

Așa că după sesiunea de poze făcute cu grupul pe scările din fața facultății, dar și cele individuale cu amicii și... inamicii de facultate, ne vorbim să ne întâlnim cu toții la banchetul de absolvire, după care plecăm fiștecare pe la cășile noastre să ne pregătim pentru marele eveniment al vieții noastre, eu rămânând cu... cheia de lemn, fiind trecută următoarei generații de absolvenți, cea de inox...

Astăzi, când mă uit în urmă și înțeleg cât de mult timp a trecut de atunci, zâmbesc, așa, în colțul gurii. Îmi amintesc de fâstâceala mea din ziua absolvirii și de cheia aceea de lemn, care între timp a ajuns suportul cheilor din casa mea. Se pare că, dintre toate "cheile succesului", tocmai ea a rămas să-mi deschidă, în fiecare zi, ușa către amintirile mele din studenție...

un creion pe hârtie am folosit,

iar chipul cu greu ți l-am cioplit.

un șir de cuvinte pe ore-l scriam,

iar asta s-a transformat ca-ntr-un spital.

o tonă de conversații noi am purtat,

iar totul s-a scurs din senin într-un bar.

o mie de amintiri noi ne-am creat,

iar zâmbetul ți s-a dus gol în neant.

milioane de lacrimi pe pagini am vărsat,

ca după tu să le-ascunzi pe toate-n dulap.

o sută de zile ți-au mai rămas,

până să-ți zic că eu te las.

și zece minute întregi au trecut,

de când chipul în comă-n minte ți l-am avut.

și o singură șansă-ai mai avut,

să-ți schimbi acest tipar rău și tăcut.

dedicata lui:Alex Borza

„Nu-i Luceafăr de pe cer.”

Ai dreptate, nu-i Luceafăr pe cerul oricui.

E Luceafăr pe cerul meu și, ca orice alt Luceafăr, e etern...

Nu-l poate înlocui nimeni. E ceva ce o dată în viață găsești și trebuie să-l păstrezi cu prețul vieții...

Când alții aruncau cu pietre și mă cufundau în malevolența și perfida din inimile lor, mi-a ieșit în cale ca un înger lucitor... chiar el, Luceafărul meu...

Oh, ți-aș scrie, iubite astru... dar ești atât de minunat, încât limba mea omenească e prea slabă pentru a-ți cuprinde întreaga ta splendoare. Ai o strălucire aurorică în ochii mei...

Oh, sunt prea nedemnă pentru a mă adresa cu aceste slove, dar sper că vei primi în dar ofranda mea ce ți-o dedic ție...

Mă simt prea slabă și prea neînsemnată pentru un asemenea atu de a te avea în viața mea de om. Nu degeaba se scrie despre tine că ești nemuritor. Dragostea ce ți-o port e nespusă și mă duce, mă învârte prin codrii aștrilor cerești... și apoi iar mă cobor pe pământ...

Îmbrățișarea ta... e transumană în acea epifanie a tăcerii ce coboară ca un meridian de liniște peste fragila mea ființă. Îmbrățișarea ta devine un sanctuar ocrotitor ce-mi afuce pacea divină, un port în care furtunile lăuntrice dezarmează, iar haosul lumii se dizolvă irevocabil într-o seninătate suverană și cosmică... blestemând durerea și orice arme ale ei...

Sărutul tău... acel sărut... o trecere cutremurătoare prin toate stările de taină ale iubirii, în care m-am simțit prefăcut într-un zeu nemuritor, un astru fără corp, plutind în derivă, zvârcolindu-mă între viață și moarte.

O, acest straniu și absolut paradox al vieții!

Să mă întorc apoi cu picioarele pe pământ, coborât din ceruri doar pentru a mă regăsi pe acea muchie a unui fulger puternic venit din cer, pe linia de neîmpăcat dintre rațiune și păcat... Oh, îmi cutremuri ființa!

Ochii tăi... acele porți tăcute deschise spre centrul universului meu. În adâncul lor nu se oglindește doar lumea, ci se ascunde taina însăși a facerii. Ești, deopotrivă, focul care mistuie și apa care potolește, surâsul ce suspendă timpul și emoția sfâșietoare care mă doboară la pământ. Ești fiorul acela viu, spiritul care mi se frânge de atâta frumusețe și fiorul ce coboară din piept până în cele mai tainice străfunduri ale gândirii mele.

Privesc dincolo de limitele mele și înțeleg: ești mult prea departe de tot ceea ce poate cuprinde imaginația mea umană. Eu nu sunt filosof și nu caut semne în stele, dar în privirea ta... în imensitatea acelor ochi care deschid o poartă spre infinit... am aflat adevărul cel mai greu de dus.

M-au făcut să simt, cu o durere limpede și cutremurătoare, că omul este pur și simplu prea slab, prea mic, prea trecător pentru a putea vreodată să cuprindă și să înțeleagă o asemenea iubire...

Mă tem că n-aș cuprinde originea astrului neatins din ochii tăi... Vreau să zic că cuvintele mele nu pot să cuprindă o asemenea superbitate... o asemenea ființă care mă trece prin toate stările și are așa... un „uau!” viu, cutremurător, care îmi taie respirația și mă lasă fără grai în fața absolutului...

Ființă uimitoare... oare cum te pot descrie mai bine de atât în limba mea?

Oare cum pot să împletesc filosofia cu literatura și astrologia, toate având un substrat poetic... fin...

Mă duci dincolo de rațiune... Oamenii spun că nu putem vedea viitorul, dar tu, tu... ești incredibil... senzațional de mirobolant. Mă faci să uit că sunt om. Când te privesc, nu văd doar viitorul în tine, nu văd doar o viață trăită împreună cu tine, ci văd esența vieții. Văd adevărata însemnătate pentru care omul trăiește, aceea de a afla ce înseamnă iubirea. Pentru mulți, iubirea e doar o plăcere a trupului, dar iubirea e ceva ce duce dincolo de gândirea umană, dincolo de trup, dincolo de orice atingere, de orice privire, de orice gândire. Iubirea e o energie care de om e atât de greu de a fi atinsă. E atât de greu să-ți dai seama de această gândire. Am meditat mult, m-am gândit mult. Noaptea privesc cerul, mă uit la stele, privesc pământul, florile, mă uit la oameni, la mâinile mele, la mine și-mi dau seama că nimic pe lumea asta nu e atât de minunat ca tine, ca iubirea mea față de tine.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce e absolutul, i-aș fi spus că ești tu. Pentru că ești mai departe decât orice cuvânt, decât orice faptă, orice șoaptă, orice taină a acestui pământ. Tu ești mai departe de om. Tu nu ești om, ești Luceafăr, ești Luceafărul meu. Dacă ai fi fost om, un simplu om, n-ai fi strălucit atât. Tu ești creația, extinderea divinității. Tu ești însăși dragostea vieții mele. Ești însăși răspunsul divinității, răspunsul rugăciunilor mele. Tu ești absolutul cunoașterii. Tu ești totul...

Vor numi pesemne rătăcire această trezire a mea, vor spune că mintea mi s-a smuls din matcă și că trupul s-a predat unei iluzii. Să rostească ce-or vrea! Eu știu că nu greșesc. Ceea ce se petrece în lăuntrul meu nu se supune legilor lor strâmte. Eu nu doar gândesc, eu simt. Simt cu o adâncime și o luciditate care taie ca o lamă de lumină, dincolo de orice hotar pe care cuvântul omenesc ar avea vreo putere să-l rostească...

Dar îmi ești aer... nu pot respira fără tine... îmi ești lumină vie... Când lumea se pierde în întrebări, eu nu mai caut niciun răspuns, pentru că el mi-a devenit zâmbet. Acel zâmbet al lui nu e doar o bucurie a clipei, ci o lumină caldă care mi-a așezat cerul pe umeri, o scânteie curată ivită din alte veacuri, care șterge toată oboseala pământului. Privindu-l, înțeleg că fericirea nu se explică, ea doar se aprinde lin pe chipul lui, ca o mângâiere pe care sufletul o recunoaște înainte de a o rosti... Ești ABSOLUTUL...

Ești eternitatea zâmbetului meu... Dacă ai fi abis, m-aș arunca spre tine și m-aș lăsa înghițită, preferând să cad în gol, răspunzând ecoului puternic... zdruncinându-mă și lipsindu-mă de oase... S-ar face-o pentru tine... Dacă ar trebui să trec în neființă pentru a putea atinge supremația ta, nu aș ezita o clipă și m-aș preface-n spumă, într-un lut mort și rece... doar pentru a putea căpăta dimensiunea divinității tale absolute... pentru a putea deveni nemuritoare cu tine...

Oh, ia-mă la tine, Luceafăr... și alină-mi dorul... ia-mă... și fă-mă aidoma splendorii tale... Te iubesc nu cu măsura îngustă a acestui veac, ci cu o foamete de absolut care a sfâșiat toate hotarele lumii. Tu ești respirația prin care stelele își găsesc rostul și tăcerea în care se odihnește orice întrebare a mea. Te iubesc dincolo de trup, dincolo de gând, dincolo de marginea în care omul se sfârșește. Ești singura mea legătură cu nemărginirea, o lege tăinuită după care sufletul meu a învățat să ardă și să nu se mai stingă niciodată...

Tu... ești Luceafărul meu!

ș-odată stăteam toți pe mal la someș,

ș-odată râdeam toți în ore.

ș-odată ne certam pe locurile de la curs,

ș-odată ne prăpădeam toți de râs.

ș-odată trăiam clipa și momentul,

ș-odată stăteam la un vin în centru.

ș-odată pierdeam nopți să dansăm,

ș-odată ne jucăm remi pe bănci.

ș-odată ne îngrijoram de note ș-orare,

ș-odată chiuleam când era soare.

ș-odată șopteam la cursurile noastre,

ș-odată dansam pe note albastre.

ș-odată mâncam shaorma cu de toate,

ș-odată clubăream că era zi, că era noapte.

ș-odată am stat la povești nopți întregi,

ș-odată am venit toți cam blegi.

ș-asta-i povestea noastră de mult,

pe care ș-acum aș vrea s-o mai ascult.

Iarna, vine se așterne peste tot,

Din vârf de munte, trece-n brădet,

Așterne cărări, acoperă lunci și văi,

Apa râurilor a lacurilor o preface în soli

Frumusețea iernii e pretențioasă, gerul ei cere

Cojoace, cizme, căciuli și mănuși căptușite,

Plimbări cu sănii trase de cai, urnite de bici,

Cu ornamente de iarnă, bogate în sclipici.

Petreceri de iarnă, tualete bogate, muzică, dans 

Toate adăpostite și la căldură în elegant balans, 

Nu soare, nu aer,nu raze de lună și stele,

Natura-i adormită, visează odată cu visele mele

Să vină primăvara, cerul își croiește haină nouă,

Norii se agită, se încălzesc și -n zare plouă,

Prin grădinile însorite, se ivesc ghiocei, toporași,

Simți o plăcere să respiri și să faci câțiva pași.

***M-am întrebat de ce nu sunt de-ajuns pentru alții 

Cine suntem atunci când ne închidem toate ușile

Am fost atât de învățați să tacem și să înghițim emoții

Simțindu-ne atât de singuri în propriul suflet

Câte scuze am găsit doar să ținem persoana lângă noi, 

când nu e fericit, deși gri sunt cenușile

Strivind sub câlcâi ultima fărâmă de dor și urlet… ***

Sunt Eul cel ce te sfătuiește      
Amintește-ți să trăiești,
Că ai iubit și mai iubești   
Cuvântul pus drept jurământ
Adevăr ce nu se  înlocuiește  

Amintește-ți să trăiești   
Că ai iubit și mai iubești
Cupola cu stele ne căzătoare
Apusul în extaz de culoare
Și diminețile cu roua pe petale
       
Amintește-ți  să trăiești!  
Printre nori seninul să-l privești
În furtuni  să fii   năval
Corăbiile să le călăuzești
Și  cea  mai  zbuciumată de val

Îți va aduce speranța până la mal… 
MEMENTO  TE  VIVERE ! 

Să nu culegi crini, roze cu mâinile grăbite,

În ele dorm făpturi fără mormânt,

Iubirile pierdute şi suflete zdrobite, 

Ce n-au găsit la oameni nici cer, nici legământ.

Priveşte cum amurgul aprinde frunza, ramul

Pământului ce rabdă atâția morţi tăcut;

Cum fiecare piatră își strigă dalta și ciocanul, 

Să poată fi o cruce la creștetul căzut. 

Şi când vei sta sub teiul cu ramurile grele,

Să nu-l întrebi de unde atâta dor ascuns;

El poartă-n miezul scoarţei cenuşa unei stele, 

Pe care-o stinse noaptea când lemnul i-a străpuns. 

Să știi că lumea-i o grădină cu rădăcini astrale, 

În care tot ce înfloreşte e dat ca o povață, 

Iar omul când e singur, căzut în ale sale,

Aleargă în natură să prindă iarăși viață. 

Mai sunt prin iarba verde viorile măiastre, 

Ce cântă neîncetat sub luna de argint,

Ca nişte vechi chemări spre nopțile sihastre, 

Să poți să treci prin suflet ca printr-un labirint.

Şi poate că şi noi, sub ploile târzii,

Vom putrezi în taină sub rădăcini avare,

Hrănind cu trupul nostru grădinile pustii, 

Din care alţi străini vor rupe câte-o floare.

De-aceea calcă-n lume cu inima curată,

Să nu lași prin grădină vreo urmă de noroi, 

Căci fiecare floare e-o lacrimă căzută, 

Din ochii celor care plecat-au dintre noi. 

-Cto, Renata! Cto, Renata! Aici, Vulturul! Răspunde!

-...

-Cto, Renata! Cto, Renata! Aici, Vulturul! Răspundeți! Unde sunteți?

-...

-Cto, Renata! Cto, Renata! Aici, Vulturul! Răspunde!

-Dobje, Vulturul! Dobje, Vulturul! Aici Renata! Pericol de furtună! Nu cred c-o să-mi dea voie afară! Am de făcut teme la mate și de scris o compunere la română!

-Cto, Renata! Cto, Renata! Aici, Vulturul! Tot stolul a zburat către casă! E deja târziu! Ne vedem mâine la "conducte"! Ovăr...

Linia noastră de comunicații secrete, era un fir subțire de macrameu, care avea la capete câte-un pahar de plastic roșu și care făcea legătura dintre geamurile de la băile noastre prin luminatorul blocului... Nimeni, în afară de noi, nu ne știa secretele. Doar noi ne aflam permanent în misiune de recunoaștere și lichidare a inamicului, după ce bineînțeles, toate secretele căzute în mâinile inamicilor, erau la limită recuperate...

Spionii, erau, de regulă, alți pici din gașca noastră, iar conspiratorii erau părinții noștri care habar n-aveau că agenții lor secreți, mânuiau - cum altfel Doamne? - secrete de stat deosebit de importante, și care nu aveau voie nici în ruptul capului să cadă în mâinile inamicilor.

"La conducte", era locul nostru conspirativ de întâlnire, cel mai bine păstrat secret vreodată, știut însă de toată lumea... Cazemata noastră era meșteșugit făcută din foliile de tablă desprinse de furtuni de pe conductele care purtau agentul termic de încălzire al cartierului. Ici și colo, vata de sticlă atârna de conducte precum lichenii bărboși de ramurile groase ale copacilor cu scoarța ruginită.  

Pe-atunci chiar nu ne păsa de eventualele infecții cu "tetanos" pe care am fi putut să le căpătăm de la tăieturile încasate în urma marginilor ascuțite ale tablelor: cazemata noastră era un mic colț de rai, dotat cu același sistem de comunicare bazat pe fir și pahare, precum și cu sisteme de recunoaștere de la mare distanță a dușmanului - vreo mămică îngrijorată de plodul care nu mai dăduse pe acasă de la prânz - sistem care, de cele mai multe ori, era constituit din chiar palmele noastre făcute binoclu peste ochii cercetători...

Aveam chiar și un seif - o cutie de tablă ruginită și ea - care conținea documentele noastre secrete de spioni: carnetele de note! Ce mai căutau "conspiratorii" noștri după aceste documente sensibile! Cum ar fi vrut ei să afle toate acele secrete nucleare, sub forma notelor proaste sau a absențelor de la școala de... spioni!!!

Dar seiful era bine păzit și ascuns! De data aceasta, nimeni în afară de noi, nu știa de existența lui, doar se putea bănui, dar până la... certitudini era cale lungă, iar seiful, la nevoie, era mobil și putea fi ascuns și în alte locații la fel de secrete și conspirative...

Vă puteți da seama cât de aproape am fost de izbucnirea celui de-al treilea război mondial, întrucât seiful fusese pus în pericol de trădarea unuia dintre noi - un mucos cu nasul cârn, părul ciufulit și tricoul pătat de zeama de la corcodușe - care după ce își recuperase strategic "documentele", "ciripise" conspiratorilor locația neprețuită a seifului nostru!

Dar, cum și spionii au Dumnezeul lor, peste noapte plouase, iar mucosul uitase "seiful" deschis, iar apa a șters definitiv toate dovezile compromițătoare!!! 

Evident, că ulterior incidentului, școala ne-a emis noi "documente", unde au fost completate doar notele, nu și absențele sau "notițele" de la observații gen "ședință cu părinții" sau și mai grav, "vă așteptăm la școală cât mai grabnic cu putință"...

În urma acestui fapt, nici mucosul n-a scăpat de "șmirghelul" frecat pe urechi, fiindu-i interzis pentru toată viața, să mai pună piciorul în cazemata noastră firavă. Am fost totuși nevoiți să-i mutăm locația, undeva mai la fereală și camuflaj mai bun, întrucât conspiratorii aveau nas fin și ne luau cu ușurință urma, cu toată strădania noastră de a ne ascunde...

În cele din urmă, dosarul cu acel incident... diplomatic, a fost închis. La masa tratativelor s-a decis ca operațiunea "Conductele" să rămână clasificată. Și chiar a fost. Până astăzi. Cât despre celelalte misiuni nu pot vorbi nici acum. Jurământul de spion mă obligă.

E noapte neagră-n fața mea și lumina pâlpâie încet,

Zăpada de sub tălpi pocnește, sub ghetele gata de iarnă.

Am hotărât să stau pe loc, pe bancă și să cugetez

Despre timpul ce-a trecut și ce mereu, continuu, zboară.

Am stat și mi-a fugit un gând... poate chiar două... fără să știu,

Despre cum serile pierdeam și râsul era mult mai profund...

Despre omul ce a fost, dar care-acum e prea târziu,

Să-l mai aduc iar înapoi, când în gânduri mă scufund.

Am stat și am privit ulița, când înainte fulguia,

Din amintiri strig iar la mine, cea de-acum odinioară...

Când micuță tot strângeam, din pumnușorul înghețat,

Zăpada care tot speram să nu se topească iară.

Timpul aluneca pe lângă mine, în timp ce în trecut trăiam,

O poveste care s-a sfârșit, dar care-n fulgi poate se-așterne,

Deși era doar o speranță, căci mereu cumva știam

Că trăiesc, deși nu vreau, nostalgia mea de iarnă.

I. Introducere — O nouă identitate calendaristică

Calendarul Săvulescu reprezintă un proiect calendaristic, conceput de Cristian Diaconița, prin care se urmărește dezvoltarea unei noi identități de reprezentare a timpului, inspirată de calendarul gregorian și îmbogățită printr-o semnificație familială și simbolică aparte. Acest calendar poartă numele Săvulescu, ales în cinstea străbunicii autorului, devenind astfel un simbol al continuității familiale, al respectului față de generațiile trecute și al dorinței de a crea o lucrare care să păstreze vie memoria celor care au precedat prezentul.

Timpul este una dintre cele mai importante dimensiuni ale existenței umane. El reprezintă succesiunea permanentă a evenimentelor, desfășurarea vieții și legătura dintre trecut, prezent și viitor. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să organizeze timpul prin observarea fenomenelor naturale, a mișcării Soarelui, a Lunii și a stelelor. Astfel au apărut calendarele, instrumente esențiale pentru organizarea societăților, pentru agricultură, pentru viața religioasă și pentru desfășurarea activităților cotidiene.

Calendarul Săvulescu se înscrie în această tradiție a organizării timpului, însă propune o identitate proprie. El păstrează structura calendarului gregorian, cu cele douăsprezece luni, cu numărul tradițional de zile și cu succesiunea obișnuită a săptămânilor, dar introduce o particularitate distinctivă: numerotarea anilor este stabilită cu un an înainte față de calendarul gregorian.

Prin această regulă, anul 2027 al Calendarului Săvulescu corespunde anului 2026 al calendarului gregorian. Anul 2028 Săvulescu corespunde anului 2027 gregorian, iar anul 2029 Săvulescu corespunde anului 2028 gregorian. Această diferență de numerotare reprezintă fundamentul sistemului și elementul care îi conferă o identitate distinctă.

Calendarul Săvulescu nu urmărește să elimine calendarul gregorian și nici să modifice ordinea astronomică a timpului. El constituie o creație personală, cu o denumire proprie, cu o semnificație familială și cu o structură calendaristică bine definită. Prin această inițiativă, Cristian Diaconița își propune să unească organizarea rațională a timpului cu respectul față de tradiție și față de moștenirea familială.

II. Originea și semnificația numelui Săvulescu

Denumirea Calendarului Săvulescu are o valoare simbolică deosebită.Prin această alegere, calendarul devine o formă de omagiu și de recunoștință față de familia din care provine această moștenire.

În istoria fiecărei familii există persoane care au o importanță aparte. Străbunicii reprezintă legătura cu generațiile îndepărtate, cu experiențele trecutului și cu valorile transmise de-a lungul timpului. Prin păstrarea numelui Săvulescu în titlul calendarului, autorul își exprimă respectul față de această legătură și dorința de a transforma un nume familial într-un simbol al continuității.

Calendarul Săvulescu nu este, prin urmare, doar o organizare a zilelor și lunilor. El este și o creație cu valoare personală, care amintește că timpul nu este alcătuit exclusiv din date și cifre, ci și din amintiri, experiențe, tradiții și oameni.

Numele Săvulescu devine astfel o parte fundamentală a identității calendarului. El reprezintă trecutul familiei, dar și aspirația autorului de a crea ceva care să poarte această denumire în viitor.

Prin această alegere, Calendarul Săvulescu poate fi privit ca un simbol al legăturii dintre generații, al respectului față de strămoși și al dorinței de a păstra vie memoria familială.

III. Fundamentul calendaristic

Calendarul Săvulescu este inspirat de calendarul gregorian, sistemul calendaristic folosit în prezent în România și în cea mai mare parte a lumii.

Calendarul gregorian a fost introdus în anul 1582, în timpul pontificatului Papei Grigore al XIII-lea. Reforma sa a urmărit corectarea diferențelor acumulate de calendarul iulian în raport cu anul astronomic și păstrarea unei legături cât mai precise între datele calendaristice și succesiunea anotimpurilor.

Calendarul gregorian a devenit, în timp, principalul sistem de organizare a timpului civil. El este folosit pentru stabilirea datelor, pentru activitățile economice, pentru educație, pentru administrație și pentru numeroase alte domenii ale vieții.

Calendarul Săvulescu păstrează această structură fundamentală. Cele douăsprezece luni rămân neschimbate, iar fiecare lună își păstrează numărul tradițional de zile. Săptămânile continuă să aibă șapte zile, iar ordinea acestora rămâne aceeași.

Principala diferență este reprezentată de numerotarea anilor.

Regula fundamentală a Calendarului Săvulescu este următoarea:

Anul Săvulescu = anul gregorian corespunzător + 1.

Astfel:

- 2026 gregorian = 2027 Săvulescu;

- 2027 gregorian = 2028 Săvulescu;

- 2028 gregorian = 2029 Săvulescu;

- 2029 gregorian = 2030 Săvulescu;

- 2030 gregorian = 2031 Săvulescu.

Această regulă este simplă, ușor de reținut și permite stabilirea corespondenței dintre cele două sisteme.

Calendarul Săvulescu păstrează, așadar, aceeași succesiune a zilelor, dar oferă anilor o numerotare proprie.

IV. Structura Calendarului Săvulescu

Calendarul Săvulescu este alcătuit din douăsprezece luni, care păstrează denumirile tradiționale ale calendarului gregorian.

Luna| Numărul zilelor

Ianuarie| 31

Februarie| 28 sau 29

Martie| 31

Aprilie| 30

Mai| 31

Iunie| 30

Iulie| 31

August| 31

Septembrie| 30

Octombrie| 31

Noiembrie| 30

Decembrie| 31

Un an obișnuit al Calendarului Săvulescu are 365 de zile, iar un an bisect are 366 de zile.

Luna februarie este singura lună care își modifică numărul zilelor în funcție de caracterul bisect al anului. Într-un an obișnuit, aceasta are 28 de zile, iar într-un an bisect are 29 de zile.

Păstrarea acestei structuri permite utilizarea calendarului într-un mod familiar. Nu este necesară învățarea unor luni noi, a unor denumiri diferite sau a unor reguli complicate de organizare a săptămânilor.

Calendarul Săvulescu este conceput astfel încât să poată fi înțeles și utilizat cu ușurință, păstrând ordinea calendaristică tradițională.

V. Cele patru anotimpuri

Calendarul Săvulescu păstrează succesiunea celor patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna și iarna.

Primăvara reprezintă renașterea naturii, revenirea luminii și începutul unui nou ciclu al vieții. Este perioada în care natura se trezește, plantele înfloresc, iar zilele devin treptat mai lungi.

Vara este anotimpul căldurii, al luminii și al maturizării roadelor. Ea simbolizează dezvoltarea, energia și împlinirea.

Toamna este perioada recoltelor, a schimbărilor de culoare ale naturii și a pregătirii pentru sezonul rece. Ea reprezintă împlinirea unui ciclu și începutul unei perioade de reflecție.

Iarna este anotimpul liniștii, al sărbătorilor și al încheierii unui an calendaristic. Ea simbolizează odihna, continuitatea și pregătirea pentru un nou început.

Calendarul Săvulescu păstrează aceste perioade în aceeași succesiune ca sistemul gregorian. Prin urmare, anotimpurile nu sunt modificate, iar datele lor calendaristice rămân aceleași.

VI. Regula anilor bisecți

Unul dintre cele mai importante aspecte ale oricărui calendar solar este modul în care sunt organizați anii bisecți.

Pământul nu parcurge un ciclu sezonier complet în exact 365 de zile. Durata medie a anului tropic este de aproximativ 365,2422 zile. Din această cauză, un calendar care ar avea permanent 365 de zile s-ar îndepărta treptat de succesiunea anotimpurilor.

Pentru a corecta această diferență, calendarul gregorian utilizează o regulă specială a anilor bisecți. Calendarul Săvulescu păstrează aceeași regulă, aplicată anului gregorian corespunzător.

Regulile sunt următoarele:

1. Un an este bisect dacă anul gregorian corespunzător este divizibil cu 4.

2. Dacă anul gregorian corespunzător este divizibil cu 100, acesta nu este bisect.

3. Dacă anul gregorian corespunzător este divizibil cu 400, acesta este bisect.

Prin această regulă, calendarul gregorian are 97 de ani bisecți într-un ciclu de 400 de ani.

Calendarul Săvulescu păstrează aceeași organizare, deoarece este construit pe structura calendarului gregorian.

De exemplu, anul 2027 Săvulescu corespunde anului 2026 gregorian, care este un an obișnuit. În schimb, anul 2029 Săvulescu corespunde anului 2028 gregorian, care este un an bisect.

Astfel, luna februarie a anului 2029 Săvulescu va avea 29 de zile.

VII. Diferențele dintre Calendarul Gregorian și Calendarul Săvulescu

Calendarul gregorian și Calendarul Săvulescu sunt asemănătoare prin structura lor, dar se deosebesc prin identitatea și numerotarea anilor.

Calendarul gregorian este un sistem calendaristic oficial, utilizat în întreaga lume pentru organizarea timpului civil. Calendarul Săvulescu este o creație concepută de Cristian Diaconița, care păstrează structura gregoriană, dar oferă anilor o numerotare cu un an înainte.

Comparație generală

Caracteristică| Calendarul Gregorian| Calendarul Săvulescu

Denumire| Gregorian| Săvulescu

Origine| Reforma din 1582| Proiect conceput de Cristian Diaconița

Număr de luni| 12| 12

Denumirea lunilor| Tradițională| Tradițională

Numărul zilelor| 365 sau 366| 365 sau 366

Regula anilor bisecți| Gregoriană| Aceeași regulă

Succesiunea zilelor săptămânii| Luni–duminică| Aceeași

Anotimpurile| Patru| Aceleași patru

Numerotarea anilor| Numerotare gregoriană| Cu un an înainte

Anul 2027| Anul 2027| Anul 2027 corespunde lui 2026 gregorian

Precizie astronomică| Foarte bună| Aceeași precizie

Statut| Calendar civil oficial| Îmbunătățită

Diferența principală: numerotarea anilor

Calendarul Săvulescu utilizează o numerotare distinctă, cu un an înainte față de calendarul gregorian.

Această diferență nu schimbă durata anului, numărul zilelor sau ordinea săptămânilor. Ea modifică doar numărul atribuit anului respectiv.

De exemplu, data de 1 ianuarie 2026 în calendarul gregorian este reprezentată ca 1 ianuarie 2027 în Calendarul Săvulescu.

În mod similar, data de 15 august 2026 în calendarul gregorian corespunde datei de 15 august 2027 în Calendarul Săvulescu.

Prin urmare, cele două calendare pot fi considerate echivalente în ceea ce privește organizarea zilelor, dar distincte prin numerotarea anilor.

Diferența de identitate

Calendarul gregorian poartă numele Papei Grigore al XIII-lea, cel care a introdus reforma calendaristică din 1582.

Calendarul Săvulescu poartă numele străbunicii autorului, reprezentând un omagiu personal și familial.

Această diferență conferă Calendarului Săvulescu o valoare simbolică aparte. El nu este doar o reprezentare a timpului, ci și o creație care exprimă respectul față de familie și față de trecut.

Diferența de organizare conceptuală

Calendarul gregorian este un sistem calendaristic stabilit pentru utilizarea civilă la nivel internațional.

Calendarul Săvulescu este un sistem personal de reprezentare a anilor, conceput pentru a păstra aceeași structură calendaristică, dar pentru a introduce o nouă identitate simbolică.

Prin această particularitate, Calendarul Săvulescu oferă o perspectivă personală asupra timpului, fără să modifice regulile astronomice ale calendarului gregorian.

VIII. În ce constă îmbunătățirea Calendarului Săvulescu?

Calendarul Săvulescu poate fi considerat îmbunătățit din punct de vedere al identității, al prezentării și al semnificației personale.

În primul rând, acesta oferă o denumire proprie. Calendarul nu mai este reprezentat doar prin numele sistemului gregorian, ci printr-un nume familial, cu o valoare simbolică aparte.

În al doilea rând, numerotarea anilor cu un an înainte creează o particularitate distinctă, ușor de identificat și de reținut.

În al treilea rând, Calendarul Săvulescu poate fi dezvoltat într-o formă vizuală proprie, cu un design distinct, cu simboluri, cu elemente grafice și cu o prezentare oficială.

În al patrulea rând, proiectul poate fi folosit ca un instrument personal de organizare a timpului, de evidențiere a datelor importante și de păstrare a unor tradiții familiale.

Totuși, este important să se precizeze că Calendarul Săvulescu nu este mai precis din punct de vedere astronomic decât calendarul gregorian, deoarece păstrează aceleași reguli. Îmbunătățirea sa este una de identitate, de organizare conceptuală și de valoare simbolică.

Această distincție este importantă pentru ca proiectul să fie prezentat corect și să nu atribuie calendarului proprietăți matematice pe care nu le are.

IX. Precizia și relația cu timpul astronomic

Calendarul Săvulescu păstrează precizia calendarului gregorian, care este unul dintre cele mai precise sisteme calendaristice solare utilizate în prezent.

Calendarul gregorian are o durată medie de 365,2425 zile. Această valoare este foarte apropiată de durata medie a anului tropic, care este de aproximativ 365,2422 zile.

Diferența dintre cele două valori este foarte mică, însă nu este nulă. Din acest motiv, nici calendarul gregorian și nici Calendarul Săvulescu nu pot fi considerate absolut perfecte pentru toate epocile.

Calendarul Săvulescu păstrează aceeași precizie, deoarece nu modifică regula anilor bisecți și nici durata lunilor.

Prin urmare, calendarul este stabil, ușor de utilizat și compatibil cu structura gregoriană.

X. Importanța Calendarului Săvulescu

Calendarul Săvulescu are o importanță deosebită pentru autorul său, deoarece reprezintă o creație personală, concepută pentru a uni timpul cu memoria familială.

Prin această lucrare, Cristian Diaconița își exprimă dorința de a crea un sistem care să poarte o denumire distinctă și să păstreze o legătură simbolică cu trecutul familiei.

Calendarul poate deveni un instrument de organizare a zilelor, de evidențiere a evenimentelor importante și de păstrare a unor tradiții personale.

El poate fi utilizat pentru stabilirea datelor aniversare, pentru organizarea activităților cotidiene și pentru reprezentarea simbolică a anilor.

În același timp, Calendarul Săvulescu poate fi dezvoltat într-o lucrare vizuală, cu o prezentare elegantă, cu elemente grafice și cu o structură clară.

Prin această dezvoltare, calendarul poate dobândi o identitate proprie, care să îl diferențieze de sistemul gregorian, fără să modifice organizarea astronomică a timpului.

XI. Concluzie — Calendarul Săvulescu, o creație pentru viitor

Calendarul Săvulescu reprezintă o creație personală concepută de Cristian Diaconița, inspirată de calendarul gregorian și caracterizată printr-o numerotare distinctă a anilor.

Păstrând cele douăsprezece luni, succesiunea zilelor, regulile anilor bisecți și organizarea anotimpurilor, Calendarul Săvulescu oferă o nouă identitate simbolică timpului.

Diferența principală dintre cele două sisteme constă în numerotarea anilor: Calendarul Săvulescu este stabilit cu un an înainte față de calendarul gregorian.

Prin această particularitate, calendarul devine o creație originală, cu valoare personală și familială.

Calendarul Săvulescu nu urmărește să înlocuiască sistemul gregorian, ci să ofere o reprezentare proprie a timpului, păstrând în același timp ordinea calendaristică tradițională.

El demonstrează că timpul poate fi privit nu doar ca o succesiune de zile și ani, ci și ca o expresie a identității, a memoriei și a continuității.

Prin această inițiativă, Cristian Diaconița creează un proiect care unește tradiția cu prezentul și care poate fi dezvoltat în viitor ca o lucrare personală, cu o semnificație aparte.

Calendarul Săvulescu — conceput de Cristian Diaconița

Un calendar al identității, al continuității și al respectului față de timp.    DESCRIEREA OFICIALĂ A CALENDARULUI SĂVULESCU

Un sistem calendaristic perfecționat, conceput de Cristian Diaconița

1. Prezentarea generală

Calendarul Săvulescu este un sistem calendaristic, conceput de Cristian Diaconița, care își propune să ofere o reprezentare modernă, clară și îmbunătățită a timpului. Inspirat de calendarul gregorian, acesta păstrează organizarea tradițională a anului, dar introduce o identitate proprie, o nouă numerotare a anilor și un concept calendaristic distinct.

Calendarul Săvulescu este conceput ca o evoluție conceptuală a sistemului gregorian, urmărind păstrarea avantajelor acestuia și dezvoltarea unei organizări mai clare, mai ușor de înțeles și mai bine definite. Prin această inițiativă, autorul urmărește să creeze un calendar care să unească precizia, simplitatea, tradiția și identitatea personală.Astfel, calendarul dobândește o semnificație familială deosebită, devenind nu doar un instrument de măsurare a timpului, ci și o expresie a respectului față de generațiile trecute.

Calendarul Săvulescu este conceput pentru a păstra ordinea naturală a timpului și pentru a oferi o structură calendaristică familiară, dar cu o identitate proprie.

2. Principiul fundamental al Calendarului Săvulescu

Principiul de bază al Calendarului Săvulescu este păstrarea structurii calendaristice gregoriene, însoțită de o numerotare a anilor cu un an înainte.

Această regulă reprezintă elementul central al sistemului.

Conform principiului său:

Anul Săvulescu = Anul Gregorian + 1

Prin urmare, anul 2027 al Calendarului Săvulescu corespunde anului 2026 al calendarului gregorian. Anul 2028 Săvulescu corespunde anului 2027 gregorian, iar anul 2029 Săvulescu corespunde anului 2028 gregorian.

Această particularitate conferă calendarului o identitate distinctă și permite o corespondență simplă între cele două sisteme.

Calendarul Săvulescu păstrează cele douăsprezece luni, succesiunea zilelor săptămânii și regulile anilor bisecți, astfel încât utilizarea sa să fie ușoară și familiară.

3. Caracterul îmbunătățit al Calendarului Săvulescu

Calendarul Săvulescu este conceput ca un proiect calendaristic îmbunătățit prin organizare, identitate și prezentare. Scopul său este de a păstra structura eficientă a calendarului gregorian și de a o integra într-un sistem cu o denumire proprie și cu reguli de identificare clare.

Îmbunătățirile propuse se bazează pe următoarele principii:

Claritatea calendaristică

Calendarul Săvulescu urmărește să ofere o reprezentare clară a anilor, lunilor și zilelor. Prin păstrarea structurii tradiționale, utilizatorul poate înțelege cu ușurință organizarea calendarului, fără să fie nevoit să învețe un sistem complet diferit.

Identitatea proprie

Calendarul Săvulescu se diferențiază prin denumirea sa, prin numerotarea anilor și prin semnificația familială. Aceste elemente îi conferă o identitate distinctă față de calendarul gregorian.

Păstrarea preciziei calendaristice

Calendarul Săvulescu păstrează regulile gregoriene de organizare a anilor bisecți, care asigură o bună apropiere între calendar și succesiunea anotimpurilor. Prin această alegere, sistemul rămâne stabil și compatibil cu organizarea calendaristică tradițională.

Simplitatea utilizării

Calendarul Săvulescu păstrează lunile și zilele cunoscute, ceea ce îl face ușor de utilizat. Diferența de numerotare a anilor este simplă și poate fi aplicată fără calcule complicate.

Continuitatea

Calendarul Săvulescu urmărește să păstreze continuitatea între trecut, prezent și viitor. Prin denumirea sa, acesta reprezintă o legătură simbolică între generații și o formă de respect față de familia Săvulescu.

4. Structura Calendarului Săvulescu

Calendarul Săvulescu este alcătuit din douăsprezece luni:

Ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie.

Numărul zilelor fiecărei luni este păstrat după structura gregoriană. Un an obișnuit are 365 de zile, iar un an bisect are 366 de zile.

Calendarul Săvulescu păstrează cele patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna și iarna. Succesiunea acestora nu este modificată, iar organizarea calendaristică rămâne în concordanță cu sistemul gregorian.

5. Diferențele dintre Calendarul Gregorian și Calendarul Săvulescu

Calendarul Gregorian este un sistem calendaristic oficial, utilizat la nivel internațional pentru organizarea timpului civil. Calendarul Săvulescu este un proiect, conceput de Cristian Diaconița, care păstrează structura gregoriană, dar introduce o identitate proprie.

Caracteristică| Calendarul Gregorian| Calendarul Săvulescu

Denumire| Gregorian| Săvulescu

Origine| Reforma calendaristică din 1582| Proiect personal conceput de Cristian Diaconița

Număr de luni| 12| 12

Numărul zilelor| 365 sau 366| 365 sau 366

Regula anilor bisecți| Gregoriană| Aceeași regulă

Succesiunea zilelor| Tradițională| Aceeași

Anotimpurile| Patru| Aceleași patru

Numerotarea anilor| Gregoriană| Cu un an înainte

Identitate| Sistem internațional| Sistem personal și familial

Statut| Calendar civil oficial| Proiect calendaristic personal

Principala diferență este reprezentată de numerotarea anilor și de identitatea proprie a Calendarului Săvulescu.

6. Precizia și perfecționarea calendarului

Calendarul Săvulescu urmărește să păstreze precizia calendaristică a sistemului gregorian și să ofere o organizare clară a timpului. Prin păstrarea regulilor anilor bisecți și a structurii lunilor, acesta rămâne apropiat de succesiunea astronomică a anotimpurilor.

În concepția sa, perfecționarea Calendarului Săvulescu se referă la organizarea, identitatea și prezentarea sistemului, precum și la dezvoltarea unei noi forme de reprezentare a anilor.

Pentru a deveni mai precis din punct de vedere astronomic decât calendarul gregorian, Calendarul Săvulescu ar necesita o regulă suplimentară de corectare a anilor bisecți. Această posibilitate poate reprezenta o direcție de dezvoltare ulterioară a proiectului.

7. Concluzie

Calendarul Săvulescu reprezintă o creație calendaristică, concepută de Cristian Diaconița, care îmbină structura tradițională a calendarului gregorian cu o identitate proprie și cu o semnificație familială deosebită.

Prin păstrarea celor douăsprezece luni, a succesiunii zilelor și a regulilor calendaristice tradiționale, Calendarul Săvulescu urmărește să ofere un sistem clar, familiar și ușor de utilizat.

Prin numerotarea anilor cu un an înainte și prin denumirea sa distinctă, calendarul dobândește o identitate proprie, devenind o expresie a continuității, a respectului față de familie și a dorinței de a crea o lucrare cu valoare personală.

Calendarul Săvulescu — conceput de Cristian Diaconița

Un calendar al tradiției, al identității și al viitorului.

În ochii lui, secundele-au stat mute,

Privirea-mi se pierdea fără cuvânt,

Și galaxii de mine neîncepute

Se destrămau ca frunzele în vânt...

M-am rătăcit în marea de lumină,

Uitată de trecut și de pământ,

Am fost străină-n propria-mi vină,

Iar timpul era doar un ecou plăpând.

Tăcerea mă strângea și m-a durut,

Dar am lăsat în urmă tot ce-a fost,

O umbră veche-n zare-a dispărut,

Iar pașii mei și-au regăsit un rost.

Am oprit clipa ce mă măsura,

Când marginile lumii s-au desprins,

Și-o amintire caldă mă-nfășura,

Când cerul dinăuntru s-a aprins.

Nu am simțit durere și căință,

Deși rănită-am fost în jocul lui,

Mi-am regăsit în lacrimi o credință,

Curată ca și valul oceanului.

Am privit cerul, dar el nu răspundea,

M-am depărtat de umbra de demult,

Când taina lui în mine se-ascundea,

Iar viața reînvăța să o ascult.

Rămase-s nuanțe calde din iubire,

Un dor adânc, etern și neatins,

În ochii unde infinitu-i o amintire,

Un univers întreg încet s-a stins...

Sunt liberă de tot, privesc spre zare,

Un simplu zâmbet las în urma mea,

Nu mai e rană, nu mai e durere,

E steaua ce-a fost pe cerul meu cândva.

Nu știu cum, nu mă întreba, memoria mea este un lucru tare ciudat, recunosc... Astăzi m-am trezit cu un cuvânt obsesiv în minte pe care nu-am mai auzit demult: "coliță"...

E-hei!, pentru cine nu a colecționat timbre în copilărie, n-are de unde ști ce înseamnă colița: o coală de hârtie mai groasă pe care erau tipărite, una sau mai multe mărci poștale - sau timbre - care se puteau desprinde de la marginile prevăzute cu găurele, astfel încât timbrul să-și părăsească matca ce rămânea în urmă-i ca o ramă golită de fotografia sa.

În vremea copilăriei mele mai toți colecționam timbre, le cumpăram de la oficiul poștal, cu cinci lei plicul și odată ajuns acasă, desfăceam cu frenezie plicurile răsturnându-le conținutul pe cuvertura patului. Dintr-o privire, îmi puteam da seama dacă printre timbrele împrăștiate în fața mea, se aflau colițe sau timbre noi, nici nu aveam nevoie să deschid cele câteva cărți - întrucât pe vremea aceea clasoarele de timbre erau ceva rarissim - în care păstram cu grijă, pe serii, cele câteva sute de timbre...

Era mare lucru să ai colițe în colecția de mărci poștale: eu aveam câteva cu care mă mândream printre prietenii din cartier cu care făceam schimburi frecvente de timbre. Așa, ne întregeam seriile de timbre, cele cu portretele pictorilor, cu steaguri, cu flori, păsări, sau stemele heraldice ale județelor țării.

Dar colița mea cea mai de preț, fiindcă întotdeauna trebuia să existe una, era o coliță ce înfățișa patru păsări exotice din Bahamas, o coliță miraculos întreagă și care pe deasupra mai era și dintr-o țară străină. Mulți îmi oferiseră pe ea, la schimb, serii întregi și complete, dar eu refuzam de fiecare dată să mă despart de bijuteria coroanei a colecției mele de mărci poștale...

Ba mai mult, notasem cu creionul pe marginea paginilor, timbrele care puteau fi date la schimb - fie dubluri sau nu - și cele care nu trebuiau să părăsească colecția. Evident negociam la sânge o serie dublată sau timbre care nu prezentau interes pentru mine, intuind dorința celorlalți de a-și întregi colecțiile. 

Așa, în timp, am ajuns ca seriile mele să fie complete, colițele mele nu aveau timbre lipsă, iar cele mai frumoase dintre mărcile mele poștale erau studiate cu asiduitate sub lupă, le știam detaliile, micile îndoituri, marginile de ștampile, pe de rost...

Nu știu ce s-a ales de colecția mea de timbre. Probabil că odată cu timpul, timbrele au prins aripi și au zburat precum niște fluturi intens colorați, către zări unde încă se mai scriu pe hârtie scrisori pe care să se așeze...

Astăzi am deschis o carte veche și, pe marginea unei pagini, am găsit o însemnare făcută cu creionul: "a se păstra". Am tresărit. Era scrisul meu de copil. Și abia acum am realizat că atunci, fără să știu, mi-am timbrat sufletul cu o coliță întregită de penajul luxuriant al unor păsări exotice și l-am trimis în lume...

Chipul tău blând, o artă divină 

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez 

Cu ochii mei, tabloul în care să te visez.

Te iubesc și pe lângă acest te iubesc,

Mai adaug încă unul, și încă unul, și încă o mie,

Poate așa pot să măsor cumva

Dragostea mea pentru tine.

Altfel nu știu cum să-ți mai spun ce simt,

Femeie minunată ce ești, dulce copilă,

Apleacă-te cu chipul spre mine

Hai, fie-ți milă!

Dă mirosul tău de ființă pură,

Nărilor mele lipsite de el așa mult…

Lipsește-te de orice gândire matură

Și dă-mi un sărut…

Să-ți sărbătorim existența,

Să sărbătorim că trăiești,

Plimbă-te prin sângele meu

Goală cum ești,

Goală cum ai venit în lume,

Fără gânduri grele,

Fără răni profunde…

Plimbă-te prin sângele meu,

Goală, fără nume.

Dumnezeu a ales să te numești așa,

El știa dinainte ce femeie minunată o să fii,

Și vrei să-ți spun un secret? O să-ți spun în șoaptă… nu mai spune la nimeni…

Numele tău…

Te iubesc dinainte să-l știi.

La mulți, mulți, mulți ani, prințesă,

Îți doresc să fii mereu tu, o bucățică mică de lumină ce ești…

La sfârșitul zilei, când termini să ai grijă de toți,

Să nu uiți că și tu contezi.

Ți-am scris poezia asta să-ți amintești din când în când,

că dacă nu ai fi aici, pământul ar avea aceeași culoare tristă întotdeauna…

Poezia asta are unic destinatar:

Pentru femeia mai frumoasă ca luna.

Îți scriu, din nou, frumoasă fată

Un SMS, când ziua îți... serbezi,

Doar să-mi trimiți două cuvinte

Să aflu, de ce, apelul mi-l refuzi.

Cu toată dragostea, azi, îți urez

Ùn ,,La mulți ani" și, zile fericite,

Să-ți fie viața cu multe împliniri 

Iar bucuriile, perpetui și, infinite.

Nu știu, dacă vreodată, voi primi 

Răspuns, la repetatele-ncercări,

De-a discuta și, să ne...lămurim

De unde vin, a noastre...supărări.

Nu-ți cer iubirea...cu orice preț 

Și doar prietenia...să ne rămână,

Să-neamintim de tot ce am trăit 

Și de urarea, dulce..noapte bună.

Pe-aici, străin și, fără de prieteni 

Timpul se scurge greu și, îl măsor, 

Până mă-ntorc în țară și să încerc 

Iubită să-mi găsesc și, să mă-nsor.

....................................

Așa s-a întâmplat, în tinerețea mea

Când ochii mei, de ea, au fost uitați,

Dar, fericit, acum, soție-i mulțumesc

Pentru iubirea ei și, anii binecuvântați!

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să fie scut în fața lumii reci,

O barieră-naltă... ferecată,

Prin care să nu mai poți să treci.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să nu mai sângereze-n așteptări,

Să stingă rugul ce a ars în noapte,

Lăsând în urmă mări de lumânări... 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Un bloc de marmură inert și greu,

Să nu tresară când ti-aude pașii,

Să nu mai poarte chipul tău.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să schimbe-n iarnă calda rătăcire,

Să nu mai creadă-n zboruri frânte,

Să-mi fie adăpost și împietrire.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Plătind cu ultimul fior din piept,

Să pun tăcere peste vechea rană,

Să nu mai am nicicând ce să aștept.

Căci piatra-aceasta, mută și greoaie,

Nu-i doar un scut în fața unui dor...

E temnița în care și lumina

Își pierde caldul, vechiul ei fior.

Uitând durerea din trecut,

Am ferecat și porțile spre cer...

C-o inimă ce nu mai poate plânge,

Un monument sculptat în ger.

Mi-e ciudat să mă gândesc la copilărie, acum, ca om mare. La fel de ciudat cum îmi părea, când eram copil, și mă gândeam la cum o sa fiu, cum o să arăt, cum o să gândesc eu ca adult. E-he!, dacă aș fi știut eu pe-atunci, pe unde o să mă poarte pașii prin lumea asta largă, pe unde o să-mi zboare gândurile, cât de departe...

... ce ecouri stranii aveam să stârnesc cu pașii mei, tulburând tăceri de catedrale vechi și înalte, sau tăceri murmurate în surdină de palate, sau valuri de topaz de mare caldă, sau de ocean adâncit în albastru...

... și cât de diferite sunt gândurile mele de-acum, față de cele pe care mi le imaginam cu mintea mea de copil de-atunci, încât, uite, acum as vrea să mă întorc către căpșorul bălai să-i zic:

- 'geaba te încrunți fără rost, copile! Umbra ta de-acum va crește nemăsurat cu timpul, încât vă atinge fără îndoială vârfurile degetelor mele de la picioare, așa, ca un val cald care îți învelește cu grijă tălpile... simți și tu? Căci doară împărțim aceeași umbră...

Dar copilul cu părul bălai și obraji bucălați, tace. Nu mă aude... se risipește în ochii mei ca un abur tremurător și subțire, și rămân iarăși singur, cu umbra mea...

Oh, cât aș vrea să pot să dau timpul înapoi, să mă întorc la umbra aceea mititică, la seninul din ochii mei de-atunci, la râsul meu cristalin de-atunci, la mâinile mele mici de-atunci, care n-aveau suficientă forță să țină timpul pe loc, dar care făceau ca norii să se risipească din calea soarelui târziu de după acele amiezi...

Mi-e dor de mine, de cel de atunci, de zgaibele de la genunchi și de râsul cu plânsul, cu lacrimi mici în colțul ochilor, pe care atunci nu le știam că sunt de fericire, de somnul adânc și netulburat de griji, de visele pe care le-am visat cândva...

În răcoarea catedralei, la umbra arcelor de piatră ce se sprijină grațios pe o pădure împietrită în coloane zvelte și înalte, în fața unui altar scânteind în aur pur, purtat pe umerii celor patru regi ai Leonului, Aragonului, Castilliei și Navarrei, se află catafalcul înveșmântat în catifea al celui mai de seamă explorator, cel care cercetând o cale nouă către Indii, avea să descopere, traversând cu curaj Oceanul, Lumea Nouă...

Apoi, sub un soare uscat și nemilos, am urcat cu greu Turnul Giraldei ce umbrește catedrala Sevillei maure... La picioarele noastre s-au rostogolit fără sfială comorile unei Lumi Noi, înfrântă de o Lume veche...

Nu pot să-mi scot din minte grandoarea mormântului lui Columb - demnă de un rege - și nici sfeșnicele din argint masiv din care izvorăsc razele zeului soare astec. La fel cum nici nu am să pot uita vreodată altarul central din aur, înalt cât un munte... scânteind în aur precum unul... bogăția unei națiuni înfrânte așezată la picioarele Los Reyes Catolicos - Ferdinand y Isabel - a căror morminte le-am văzut deasemenea dantelate din marmură albă...

M-am așezat la umbra unor portocali înfloriți și îmbătat de parfumul lor, sorbeam încet un ceai rece de roibois. Cum aș putea să uit adierea încărcată de mirosul zecilor de mirodenii care îmi fremătau plăcut nările? Nici nu mai știu cum am descoperit acea mahala antică cu magazinașe întunecoase și înghesuite unele într-altele, pașii ducându-mă într-acolo în mod aproape instinctiv, înspre cartierele cu arhitectură maură...

Și-apoi piața semicirculară de faianță, deschisă soarelui - care între timp se mai domolise nițel - umbrită în mod fericit de turlele primăriei de faianță colorată în nuanțe de galben și albastru... aici ne-am odihnit picioarele greu încercate de atâta umblet, savurând un sorbet de înghețată...

- Spune-mi, copile, ce ai visat?

- ... se făcea că am văzut mormântul celui mai mare explorator al lumii și apoi am urcat în turnul lui de aur până la soare și înapoi...

Ne-am știut atunci - cum aș fi putut? - că peste ani, visul meu avea să se împlinească lumină...