Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...

I am travelling at the speed of light,

Which I have left behind.

And all the friction I create in darkness

Sparks energies of possible collisions to

Nothing more or nothing less.

Dragul meu, de ceva timp, port un gând cu mine,

Deși, suntem alături de patruzeci  de ani și mai bine

Eu te văd ca-n anii tinereții, ce frumos erai,

Ca un pom ce înflorește și rodește ca în luna mai.

Viața mea cu tine, a fost și furtună și armonioasă,

Am crescut copii și ne-am construit casă,

Știu că în casă, am fost mereu cea mai frumoasă,

Și cu cât drag, te chemam la masă.

Poate am mai zis ceva rău din gură,

Dar nici odată n-am zis-o cu ură,

Tu ai fost mereu stâlpul casei din ogradă,

Și mai știu ,că eu ți-am fost mereu dragă.

Vezi, aceste vorbe îmi ședeau pe suflet,

Scrise parcă pe un vechi bilet,

Dacă în această viață, ceva ți-am greșit 

Vreau să-ți spun : mereu te-am iubit !

Stăteam într-o zi, așa, pierdut, cu gândurile hălăduindu-mi prin minte ca o herghelie de căluți în miniatură - știi cum e când te năpădesc prea multele gânduri și vrei să te oprești din acel iureș - iar eu nu reușeam să mă adun, să prind vreun "căluț" de căpăstru, când deodată unul mai îndrăzneț cu nările fremătând, se opri în fața mea privindu-mă cu îndrăzneală și parcă zicându-mi:

-Eu sunt aici. Cum ai de gând să mă scrii?, iar eu tăceam cercetând gândul pe toate părțile, căutând "fisura" care să-mi permită să trec de suprafață...

Da, iată. Odată găsit, acel sâmbure de lumină care lucește slab - ca un diamant în bătaia lunii - așteaptă răbdător ținut în palmă, să-și dezvăluie secretele și să-și recapete adevărata strălucire... Dar mi-am dat seama că fără taietura precisă și măiestria bijutierului de a-și imagina strălucirea, diamantul rămâne tot o piatră fără valoare.

Așa că, înarmat cu răbdarea și "echipamentul" potrivit unui bijutier, am cercetat toate fațetele acestei "pietre". I-am căutat forma, îndepărtând ceea ce prisosește, imaginând cele mai bune tăieturi astfel încât lumina să fie prinsă și să rămână captivă în închisoarea cea rece, iar zbaterea ei să stârnească... emoții.

Poate că, fără s-o recunoaștem, tânjim cu toții după această lumină. O căutăm ani de zile, iar când o găsim, nu mai știm dacă s-o păstrăm doar pentru noi sau s-o arătăm lumii, hipnotizați de felul în care ne rănește ochiul într-un mod atât de plăcut.

Lumină... Atât de multă lumină găsesc în cuvintele izvorâte din gândurile mele, cele pe care le-am scris ca să nu le uit, să nu se piardă aceste lumi care sălășuiesc în cioburi de diamante, în reflexii de curcubeu ce străpung umbrele luptând pentru o existență efemeră, care fără să fie prinse undeva, scrise undeva pe un petec de hârtie, se topesc...

Cu tinerețea-mi vulcanică zbătându-mi în piept, alături de alți aproape patruzeci și cinci de mii, mă aflam cu jumătatea mea de măr pe cel mai mare stadion din capitală în așteptarea concertului vieții noastre,  îndelung dorit și mult așteptat... Stadionul este plin, în fierbere continuă ca un imens ceaun, iar mulțimea freamătă în valuri întocmai ca o briză răcoroasă pregătită ca la un semnal să se dezlănțuie... Anticiparea a atins cote amețitoare, zăgazurile au fost rupte și mulțimea a început să-și strige într-un glas încântarea. Lumini colorate, roșii, albe, albaste și verzi, învăluite în abur subțire ca o pânză de mătase, se rotesc amețitor:

-Good evening, Bucharest!, a strigat Dave către mulțimea aflată-n delir. 

Sub picioarele noastre stadionul însăși tremură ca un imens motor care toarce sacadat în ritmul muzicii care se revarsă înspre mulțime în valuri pe care le simt și eu cum îmi reverberează în timpane și plămâni.

Cunosc versurile acestea aproape pe de rost, am ascultat acest play-list de-atâtea ori în lungul anilor, încât îmi permit vocii să se alăture corului uriaș care-l îngână pe Dave ca un ecou. Vocea lui sună ireal, ca o miere translucidă întinsă pe o rană deschisă... În jurul meu sunt oameni pe care nu-i cunosc dar care au intrat cu toții într-un fel de transă, suntem cu toții întrupați într-un uriaș suflet care respiră în aceeași clipă, se mișcă în același fel, crește și scade la fel ca o maree gata să măture țărmul scenei, iar trupa nu se mai satură de această ambrozie pe care o culeg din trăirile noastre...

Conectat la toată această nebunie din jurul meu, simt o energie, pe care n-am mai simțit-o niciodată și totul mi se pare ieșit din comun, o stare greu de explicat sau de redat în cuvinte. Ca să înțelegi pe deplin, trebuie să fii acolo. Toți, împreună, oamenii cântă, urlă, țipă, dansează, dau din picioare cu mâinile ridicate-n aer, descătușați de orice inhibiție, de orice rețineri, unii chiar plâng transfigurați de versurile care se împletesc cu muzica și vocea lui Dave: este magie...

Atmosfera însăși este una ireală, de parcă mă aflu într-un basm care a fost scris deja, iar eu mă simt străin de mine ca un personaj smuls dintre pagini și așezat într-o mare de umbre care aprind mii de diamante: întreg stadionul își schimbă culoarea feeric, întunericul fiind zdrențuit de mii de stele care clipesc dezordonat în ecoul muzicii...

Apoi, într-o ultimă sforțare de energie, o mare de mâini, întocmai ca un lan de spice, se unduie în același ritm sub răsuflarea ultimei brize: concertul se apropie de sfârșit, scena este inundată de lumină, membrii trupei se îmbrățișează și se înclină mulțimii, a fost un concert cu-adevărat reușit, cu o atmosferă fantastică creată de o mulțime conectată perfect la o energie unică...

Sunt răgușit, timpanele mă dor înfundat, iar în plămâni încă mai simt ecoul basului, cu sufletul restaurat în carcasa trupului meu, simțindu-mă ca întors acasă... În liniștea de "după", am înțeles că lumina acestui diamant va continua să răsune în mine...

Nu vă grăbiți să închideți ușa

Pe care dragostea a deschis-o cândva.

O clipă de mânie trece,

Dar un regret poate rămâne o viață.

Când vorbele devin prea grele,

Lăsați inimile să vorbească în locul lor.

Ele nu cunosc orgoliul,

Ci doar dorul de a fi împreună.

Nimeni nu iubește fără să greșească,

Nimeni nu iartă fără să doară.

Dar iubirea adevărată nu fuge,

Ea rămâne și învață să vindece.

Nu vă întrebați cine are dreptate,

Întrebați-vă cât ați pierde dacă ați pleca.

Fiindcă o inimă frântă

Nu se repară cu orgoliu.

Țineți-vă de mână chiar și în furtună,

Fiindcă soarele se întoarce mereu.

Nicio noapte nu este veșnică,

Iar iubirea știe să aștepte lumina.

Dacă încă vă tresare inima

La auzul numelui celuilalt,

Nu este sfârșitul poveștii,

Ci începutul împăcării.

Îmbrățișați-vă înainte ca dorul

Să învețe drumul dintre două singurătăți.

Spuneți „rămâi” cât încă se poate,

Nu după ce ecoul spune „prea târziu”.

Fiindcă, la sfârșitul vieții,

Nu veți număra certurile câștigate.

Veți număra îmbrățișările, iertările

Și clipele în care ați ales să rămâneți.

Iar dacă iubirea vă mai bate la ușă,

Nu o lăsați să plece în tăcere.

Unele iubiri se întorc o singură dată

După aceea, rămâne doar dorul.

15.07.2026

Andrei GUȚU

Din când în când mă-ntreb dac-am ratat fericirea, 

Întâlnindu-se versiunea mea cea fragilă,

Lăsând pe alții să-mi ia toată strălucirea

 Făcându-mi inima țăndări trecând deja prin viață senilă.

Dacă ar fi s-o luăm de la început,

Acum, când te cunosc și știu pentru ce mă lupt,

Tu esti comoara la cel mai mare preț,

Ce optuză am fost, te-am dăruit alteia sub preț.

Că ne-am despărțit e doar vina mea,

Aveam în minte doar pe altcineva,

În anturaje făcea valuri, părea poleit, dar

M-am aruncat în valuri, ne gândind măcar.

Pe cine să dau vina că-s trează acum

Inima mă îndeamnă să-ți ies în drum,

Lecția ce-am învățat-o nu va fi uitată

Dar știu, pe conștiință, o să port o pată.

Din când în când mai trec zâmbind

Prin fața casei tale goală,

Căci poate vii și n-am să prind

Un dor ce mă omoară...

Încet, cu zilele târzii,

Vin visuri care nu mai pleacă,

Că o să vii și-o să rămâi,

Indiferent de „dacă”.

Căci noaptea vine iar și iar,

Și tu iar, niciodată,

Eu plec, dar tu când mai apari

În viața mea măcar o dată?

Din vreme-n vreme mă scufund

În amintiri ce inima-mi leagă,

Cu zile dulci și săptămâni la rând

Aștept ca timpul să ne treacă.

Să-ți văd privirea arzătoare

Când mâinile ni se unesc,

Și dorul care mă omoară

Să-l iei și să-l îneci pe veci...

În globul argintiu de gânduri

Se face zi cu dragostea-ți deplină,

Cu tine aici e liniște pe veci

Și o inimă mereu plină.

Acum, că mâinile sunt reci,

Îți mai spun „adio” iară,

Dar tu iubește-mă când pleci

Pentru ultima vară...

Când noaptea se scurge pe străzi adormite,

Iar stelele de pe cer ușor, ușor dispar,

Mă întreb ce poate fi mai rău decât un vis fără tine…

Două vise fără tine, normal.

Eu stau la fereastră cu gândul la tine,

Și încerc să te compun dintr-un vis,

Apari cu privirea ta profundă, senină,

Și mă întrebi cu o dulce și blândă uimire,

Cât de mult te iubesc… și-mi zâmbești jucăuș,

Ți-aș putea răspunde în milioane de moduri,

Dar niciunul, promit, nu ar fi de ajuns.

(Tot dialogând cu tine din vis, mă prind cu ambele mâini de piept, respirând sacadat, cu o privire pierdută...)

- Mă înțeapă inima de dor, cât mai am de trăit?!

O zi? Două? Un minut? O secundă?

Gata, simt cum mă sting… ce boală…

Și te rog, să nu cumva să-mi arăți partea plină a paharului…

Vreau să mă înec în cea goală!

Haide, Timpule, nu-mi fi străin și ajută-mă să smulg dintre umbrele uitării și să ridic către lumină mozaicul colorat al acelei veri. Derulează-mi imaginile care încă mai stăruie în mintea și în sufletul meu, așa, cu încetinitorul, cu grijă, căci pelicula aceasta de celuloid este fragilă, se poate topi și se poate risipi pentru totdeauna, în orișice clipă...

Chiar pot spune că unele aspecte dintre verile copilăriei mele au fost bune, iar altele, rele: așa îi este dat omului să trăiască. Iar peste ani, mai degrabă prefer să-mi aduc aminte de zile cu soare arzător și cer limpede și senin, decât de furtuni cu tunete, vânt și ploi... Căci sufletul meu nu-i construit altfel decât sunt altele durate: uităm greutățile și tristețile ca să ne putem împlini în bucuriile vieții, care uneori pot fi atât de rare, încât sufletele ne respiră ușurate, eliberate de încordarea cotidiană...

Abia așteptam vacanța de vară. Fiindcă doream să vină cât mai repede, o trăiam cu și mai multă intensitate. Nu-mi păsa prea mult de medii, de premii, de serbarea de la final de an școlar - eu voiam să fiu liber. Să gust libertatea dormind până spre după-amiază, să ies în natură, să observ lumile care treceau prin mine, să mă "văd" pe mine cum îmi las umbra la apus pe nisipul argintiu al mării, cum filtrez din pumn nisipul, presărându-l peste trupul meu bronzat, ca parfumul proaspăt al brizei și al mării să-mi intre în piele și să rămână acolo pentru multă vreme...

Pe litoral mă întâlneam cu prietenii mei "de-o vară": brunețelul cârlionțat cu ochi albaștri Oti, de la Atilla și fratele lui mai mare, Feri - de la Francisc, care avea ochii verzi și calmi ca marea după furtună. Ne regăseam în fiecare an în camping, fiindcă stăteam la cort cam în aceeași perioadă de început de vară. Vagabonțeam împreună prin toată stațiunea și, desigur, ne bălăceam în apă cât era ziulica de lungă, exersând înotul pe sub apă al "Omului din Atlantis", încercând să intrăm în grația fetelor de vârsta noastră, care ori nu erau interesate de noi, ori erau - în ochii noștri de atunci - complet lipsite de orice sentiment…

Și dacă nu ne reușea schema - o, sfântă naivitate! - speram mereu să ne luăm revanșa la discoteca de seară amenajată pentru puștime în camping. Pentru acel eveniment ne pregăteam minuțios: părul dat cu gel și pieptănat cu grijă, cu cărare pe-o parte; maieu alb cu "Miami Vice", care strălucea în lumina ultravioletă a discotecii ca să "sărim" în ochii fetelor; și neapărat ochelari de soare întunecați, ca să nu ni se ghicească disperarea după ele. Căci fiecare aveam pe cineva care ne plăcea - niciodată aceeași - dar, Doamne!, cât ne ustura sufletul pe vremea aceea de indiferența fetelor de vârstă preadolescentă!

Apoi, după cele două săptămâni petrecute pe litoral, urmau vreo trei de plictis la țară, la bunici, iar după aceea alte două săptămâni în tabără la munte, la Borsec! Eram cam vreo două clase adunate de prin toată școala, fete și băieți supravegheați de Diriga - profa noastră de geografie, o doamnă micuță și iute, genul "general de oști", de profa de istorie, îmbrăcată mereu într-un taior kaki, genul Che Guevara, și de profa de chimie, o doamnă grăsuță cu ochi albaștri, reci și inexpresivi, care visa neîncetat la Mendeleev, idolul și etalonul ei de viață…

Desigur, aici, alți prieteni și colegi, alte fete care trebuiau cucerite, la fel de indiferente ca niște cetăți inexpugnabile, dar cu o mică mare diferență: se putea întâmpla ca o fată să ne placă la mai mulți și de aici rivalitatea, care mai întotdeauna se lăsa ori cu nasul spart, ori cu un "țambal" la miez de noapte (rivalul era întors pe dos cu tot cu salteaua pe care dormea dus!), ori cu cremă de ghete în pasta de dinți!

Stăteam câte șase băieți într-o cameră de cabană veche din lemn care mirosea a rânced și a mucegai, dar care își răsuna ecoul de râsetele noastre prohibite după miezul nopții, și care își scârțâia desconspirativ podelele de lemn sub pașii noștri, atunci când ne strecuram afară în timpul celor două ore de somn obligatoriu de după-amiază - diriga era obsedată de chestiunea aceasta - încât ajunsesem să o tulim pe geam, fiindcă stăteam la parter, dar numai după ce l-am "aruncat" pe geam pe nepotul dirigii, ca să culce frumos tufele de urzici care creșteau generos sub geamul de la camera noastră, tufe ce constituiau o piedică usturătoare împotriva libertății noastre...

Cum altfel am fi putut "evada" în oraș ca să vedem la cinematograf, a milioana oară, seria celor trei filme cu Superman? Evadarea a avut însă prețul ei: câteva scâncete ale nepotului dirigii - pe care, fie vorba între noi, nu-l prea agream fiindcă îl consideram spionul ei - dar măcar grăsuțul s-a ales cu bilete gratis la film pentru toată perioada taberei. Și parcă o aud pe dirigă spunându-i grăsuțului:

-Da' ce-ai mâncat, dragă, de ești plin de urticarie? Nu-ți priește ceaiul? Sau poate-o fi de la margarină!, în timp de noi râdeam pe înfundate...

Apoi s-a întâmplat că de la atâta zbenguială și aer rece de munte, am răcit cu toții și-am dat în tuse măgărească, de sărea acoperișul de șindrilă al cabanei când ne lua tusea pe toți odată! Diriga, femeie miloasă, a luat carafa de sticlă de la noi din cameră să ne facă ceai la fierbător, dar noi am refuzat să bem, inventând diverse scuze, fiindcă realitatea era cu totul alta: fiecare ne-am ușurat pe rând în timpul nopții în cana de sticlă, evitând astfel baia, că era mai simplu să arunci "conținutul" pe fereastră. Doar grăsuțul n-a scăpat de ceai, vomând instantaneu după prima înghițitură:

-E clar! Nu mai pui gura pe margarina de dimineață și nici pe brânza topită! Sigur de aici ți se trage urticaria, iar acum te-ai deranjat și la stomac!, comentează diriga în timp ce noi eram pe jos de râs!!! Iar, voi, de ce râdeți ca nesimțiții? Ce-i de râs?

Dacă ar fi știut ea săraca că și-a spurcat fierbătorul în cana noastră de sticlă!, cred că ne-ar fi linșat pe toți în grup! În orice caz, în tot restul sezonului, am evitat să mai beau ceai ca să nu cad și eu pradă "stomacului sensibil"!

Și-apoi, din nou, fetele! Tânjeam să ajungem în grațiile "drăguțelor" noastre, dar nici prea multă imaginație n-aveam! Eram întocmai ca berbecii care forțau blocada greu de străpuns, fiindcă fetele umblau mai tot timpul în stol greu de risipit, așa că rămași cu buza umflată ne-am plănuit răzbunarea: să le furăm ursuleții de pluș cu care "grațiile" dormeau noaptea-n pat! Cam dificilă misiune, mai ales că fetele aveau camerele la etaj, iar profele stăteau cu ochii pe ele mai ceva ca vulturii pe șoareci, iară noi nu puteam mișca frontul decât forțând intrarea pe geam cățărați ca liliecii de streașină, era să ne rupem gâtlejurile de vreo două ori, dar ce mai conta: răzbunarea trebuia să fie a noastră!

Zis și făcut! Am așteptat răbdători seria a doua pentru masa de seară, mimând că suntem politicoși și le lasăm pe fete în prima serie, iar ele ne-au privit cu mirare, fiindcă nu ne stătea în fire: de obicei haleam din prima serie, întrucât noi eram în creștere, iar aerul de munte combinat cu nesfârșitele scări de la cabană către restaurantul hotelului "Rază de Soare", nu ne lăsa de ales...

În timp ce fetele serveau masa, noi am șutit ursuleții și iepurașii de pluș din camerele lor urcând pe streașină și i-am ascuns sub grămada de lemne din spatele cabanei. Apoi am intrat la masă, fiind curat nevinovați, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ba chiar am băgat iarăși o tură pe la slot-machine, unde speram să luăm jack-pot-ul și să ne îmbogățim subit, fiindcă ne băgasem acolo toți banii de buzunar jucând mai în fiecare seară!

În timp ce mâncam celebrele macaroane cu brânză supravegheați cu indiferență de profa de chimie, deodată auzim urletele de disperare ale fetelor de ziceai că or să cadă zidurile Ierihonului: fuseseră prădate de bunurile lor cele mai de preț!, iar noi rânjeam în tăcere satisfăcuți de isprava noastră.

Diriga intră în noi ca o cloșcă-n pui:

-Nesimțiților! Să spuneți imediat cine a furat jucăriile fetelor, că altfel nu știu ce vă fac!

Noi, suavi și gingași:

-Nu știm nimic! Noi eram la masă, la sloturi! Doamna de chimie poate să confirme!

Și chiar în acel moment ne îngheță sufletele-n noi la auzul asurzitor făcut de zgomotul monedelor care se revărsau din sloturi: grăsuțul - care nu jucase niciodată fiindcă nu-l lăsa diriga - a tras potul cel mare, de alerga bune-sa cu sacoșa de un leu larg desfăcută, ca să strângă comoara la care jinduisem cu toții, toată tabăra, să nu care cumva să dea pe dinafară, de crăpam de ciudă, uitând toată lumea, cu totul, de tragedia în desfășurare a fetelor!!!

Evident că-i pusesem gând rău și grăsuțului fiindcă ne jecmănise de toți bănișorii noștrii băgați cu trudă la sloturi, cornucopia noastră pierdută pe veci în adâncurile hulpave ale genții dirigii! Ei, acu' să te ții, că plănuiam să ne recuperăm cumva banii, și-l înghesuisem pe grăsuț la baie:

-Bă! Să ne dai banii că dacă nu..., ne holbam noi amenințători!

A doua zi, în toată tabăra era jale: noi fără cornucopia, fetele fără plușuri, singurul vesel și lipsit de griji era grăsuțul fiindcă avea "imunitate" de la bune-sa, amenințările noastre fiind mai mult de formă, iar el știa asta, fir-ar să fie de mucos norocos!

Așa că diriga ne ia în drumeție la izvoarele cu Borviz, fiind convinsă că o cură cu apele minerale ale stațiunii avea să ne readucă veselia-n obraji, ba chiar ne-a cărat și pe la o peșteră așa zisă a "liliecilor" - în fapt o văgăună dubioasă și urât mirositoare care ne-a întors la toți mațele pe dos...

Acolo ne ofilea cu stalactitele și stalagmitele, măcar că nu vedeam nici unele în văgăună aia, încercând să ne explice diferențele dintre ele - nici în ziua de astăzi nu știu care-i diferența - iar noi am ieșit la lumină stupindu-ne sufletele afară și galbeni la față:

-Gata! Așa nu se mai poate! Mâine mă duc la administrator! Să scoată dom'le ceaiul și margarina din meniul de dimineață până nu bagă toată tabăra-n spital!

Încet, încet, ne-am revenit în simțiri, zâmbind slab, aducându-ne aminte de celebra cană de sticlă, iar unuia dintre noi îi vine ideea salvatoare să "descoperim" din întâmplare unde fuseseră dosite plușurile fetelor, devenind astfel și brusc, eroi în ochii fetelor, iată, zidurile au căzut, iar noi ne bucuram acum de favorurile lor:

-Vă invităm în camera noastră la ceai! Nu ne puteți refuza! 

Noi, suavi și gingași și galbeni la față, cu rânjetele împietrite:

-...

Și în ziua de astăzi când savurez un ceai bun și mă gândesc la isprăvile noastre, - Doamne, ce nebuni mai eram! -, verific în treacăt gustul dulce-acrișor al fructelor uscate de pădure, să nu care cumva să fie dat de vreun fierbător, știți voi de care, dintre-acelea portabile, de camping, de tabără... de la munte...

În mine mă închid mai tare,

Și simt că nu mai am scăpare.

De când tu, tată, ai plecat,

Și singură tu m-ai lăsat.

Lupt cu greu

Să merg 'nainte,

Cu durere-n suflet scriu,

Că tu nu ești lângă mine

Și în suflet mi-e pustiu.

Oameni mulți am lângă mine,

Dar doar unul mă iubește.

Multe lacrimi el mi-a șters

Și mereu mă liniștește.

Când mă pierd pe drumul meu,

El mă cheamă înapoi.

Îmi arată că iubirea

Trece peste orice ploi.

Poate Tu mi l-ai trimis,

Pe acest înger scump,

Să-mi aline orice rană

Când sufletul îmi e frânt.

Să-mi aducă liniștire

În momentele mai grele

Și să-mi fie lângă suflet,

Printre lacrimi și durere.

Ție, tată, îți mulțumesc

Pentru tot ce mi-ai trimis.

Ai răspuns la rugăciunea

Ce-n tăcere ți-am trimis.

Poate Tu mi l-ai trimis

Ca lumină pe-al meu drum,

Să-mi aducă iar speranță

Și să-mi fie sprijin bun.

Tată drag, în fiecare zi

Dorul tău mă însoțește,

Dar iubirea ce ți-o port

Niciodată nu se sfârșește.

Până-n clipa revederii,

Voi păstra iubirea ta,

Fiindcă un tată ca tine

Nu se va putea uita.

     Când vezi oameni, cu atâta răutate 

Încearcă să privești în altă parte 

Să treci pe lângă ei nepăsător 

Să ști că nu este deloc ușor.

  Că au în ei atâta răutate,

Și întruna te lovește pe la spate.

Nu vor să accepte, că alții ar fi mai buni ca ei 

Și tot timpul îi bârfește,dar fără de temei.

   Te denigrează în fața tuturor 

Crezând că asta le va fi de ajutor.

Dar nu-i așa, că domnul îi vede răutatea

Și într-o zi, se v-a descoperii realitatea.

Atunci,v-a suferii înzecit 

Pentru răul,pe care l-a înfăptuit.

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Decât fara tine in rai

Mai bine cu tine-n infern

Nici îngerii nu-mi pot da

Pacea și surâsul suprem,

Doar tu,

Când noaptea se lasă și vise se cern

O rugă am doar,

Sa fiu langa tine etern..

Da, e cert, aș vrea să te cert,

Că m-ai lăsat rătăcitor.

Când închid ochii, te implor:

Întoarce-te înapoi în visul meu,

Că m-am trezit...  nu ești, și-mi este dor.

Cred că mi-ai ieșit din vis prin urechi,

Sau poate, când am deschis ochii în zori

Te-ai prins de genele mele pe furiș

Și acum… lipsa ta îmi dă fiori,

Dar fii sigură că dacă te prindeam

Te strângeam tare în brațe și te alintam.

Te-aș prinde de mijloc și nu ți-aș da drumul,

Te-aș umple de pupici pe năsuc și pe ochi,

Te-aș strânge la piept în cearșafuri subțiri,

Să ne pierdem în calde și intense priviri,

Și abia atunci, când zori-o să stea

(o să te las să pleci)

Sper să ai o zi minunată, prințesa mea.

În mintea mea e numai moarte,

Dar inima te strigă tare.

Și port o luptă interioară

Cam în fiecare seară.

Vreau să aleg ce e corect,

Si tu să-mi fii acel întreg.

Să las în urmă ce e greu,

Începând de la un gând...

Cu miros și gust de scrum.

M-am urât de orice viață,

Nu mai vreau să am o soartă.

Vreau doar să te am pe tine

Și mereu să îți pot spune

Că cedez tot mai ușor,

mai ales pe interior...

Inima-i în mici bucăți,

Sfâșiată de atâtea nopți,

Și tu o construiești din nou,

Devenind al meu erou.

Mamă,se apropie ziua in care,

Am văzut lumina pentru prima dată;

Te mai gândești la mine oare 

Cu fața -n perna udată?..

Drumul către tine mi-e străin,

Visele s-au năruit treptat.

Mai sper în semnul divin 

Pe -al meu altar sculptat.

Stau în genunchi cu poza ta,

Ce-mi arde pieptul gol.

Lacrimi cerne bolta,

Eu mă rog la un miracol.

Poate intr -o seară târzie 

Ori dimineață,bizar de tăcută,

Un porumbel alb din hârtie 

Îmi va face o vizită scurtă 

Cu numele tău pe -o aripă crestat,

La geamul meu din sticlă mată,

Crăpat pe-alocuri de oftat 

Al tău zâmbet mi se arată.

-Mamä, intră,nu te sfii,

Te aștept de ceva vreme.

-Copila mea, aș dărâma și munții,

Să te pot recunoaște din mulțime..

Gânduri mă-nalță, zadarnic eu cred,

E murmur, tăcere, un soi mai necopt

De visuri mă-mbată; eu nu pot să pot

Sunt treaz, dar buimac, în lumea ce șed

Sunt crud și copt, dar încă netot

Între da și nu regăsesc amânare, 

Respir și resimt contaminare 

Privesc către oameni și ei către ei,

Sunt umbre ori ziduri sau simple idei

Eu caut în urmă un pot ne-nceput,

Îl strig răscolit, iar el, prefăcut,

Se-ascunde, mă lasă netot și căzut 

În marea cădere mă simt umilit,

Și cad întru totul, dar tot e nimic

Mă zbat în ruină, noroi și minciună;

E plumb așteptarea, o noimă nebună;

Rescriu începutul și pare endemic

Din tot ce a fost rămân un eseu:

Sunt totul în sine și sinele eu

Astăzi ai împlinit o nouă vârstă.

Optzecișicinci de ani frumoși,

Sărbătoriți cu dragostea noastră

Și toți îi întâmpinăm bucuroși.

Invitații-s în alai la aniversare.

Au sosit pe rând și oaspeți.

Soarele cu lumină ca o revărsare

Putere și căldură să le capeți.

Fluturi și flori strânse-n buchete

Copiii le-adună ca să le ofere.

Urări magice spuse sub baghete

Voia bună, veselia să-ți transfere.

O cutie legată-n fundă de cadou

Aduce clipele strânse-n amintiri,

Și-s ilustrate toate într-un tablou

Privindu-l l-am descris în povestiri.

M-am pitulat printre copacii pădurii,

Mă sint apărat de umbră și tăcere,

Am să încerc să fac față distanței și urii,

Ar trebui să pun frâu gândirii și gurii.

Toate le văd și mă împiedic de ele,

În țară se petrec doar lucruri rele,

Ai grijă cui spui, cui te spovedești

Când vei fi întrebat-cu ce dovedești?

Ar fi mai cuminte, să tragi ușa, când pleci,

Să nu-ți spui părerea, pe unde treci,

Să nu cânți -hora unirii-când faci baie

Și nici pe câmp, când aduni fânul în claie.

Acestea-s pronosticuri, pentru zilele ce vin

Pentru câți Români în țară mai rămân,

Satele-s goale, industria a fost transferată

Rău mai arată, țara asta distrusă și furată.

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

Abia te-am regăsit în lumea asta instabilă,

Nici nu pot să-ți descriu ce dor mi-era,

Pariez că și o ciumă ar fi fost mai amabilă,

Pe lângă spinii ce-mi străpungeau inima.

(Dacă credeam că-i greu să-ți găsești un job…

îmi retrag cuvintele…

E mai greu de o sută de ori să te găsesc pe tine)

Rămâi să ne iubim în noaptea asta sub lună plină,

Doar noi doi și un cer plin de povești.

Uite și tu la noapte cât e de senină

Când în sfârșit mă uit la cer și strălucești.

Pentru această noapte restul lumii nu există,

Eu spectator, tu, normal… șefă peste galaxii…

Între noi doi doar noaptea coexistă

Și ochii tăi albaștri atât de vii.

Ignorând celelalte câteva miliarde de stele,

Care pentru mine sunt doar un decor,

Nu le permit să strice clipele acestea

Când te aștept, purtată de un dulce amor.

Tu între ele ești ca un vin de calitate,

Și de te-aș studia gustându-te pe îndelete,

Aș deveni pe loc un veșnic însetat,

Bând din privirea ta cu patimă și sete.

Pământul ăsta, ahhh, e prea mic, o lume mult prea îngustă,

Nici n-ar avea vrea un loc să ne încapă dragostea,

De aceea te iubesc și caut chipul tău frumos

Privind mereu în cosmos către steaua mea.

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uită-te odată la mine

Mai caută-mă, daca sunt

Asigura-te că sunt bine

Iar dacă nu mă mai auzi

Și vântul îmi poartă parfumul

Adu-ți aminte de mine

Du-te unde se-ntețește fumul

Aleargă pe câmpurile verzi

Eu am să-ncerc să vin cu tine

Vei fi uimită când mă vezi

În orice și în oricine

Iar dacă ți se face dor

Și nu îmi mai găsești privirea

Întoarce-te la acea vară

Ca să-mi trăiești amintirea

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uita-te odată la mine

Povestește-mi, te ascult

Asigura-te că sunt cu tine

De cerul îmi sărută umbra

În acalmie tremură visarea

Din tremur rece se oprește unda

În care doar exultă nepăsarea.

Din zbucium aleargă trezirea

Când ploaia rece țintuiește clipa

Pe lanțul vrăjii rupe tresărirea

Ce za cu za s-a oțelit cu frica.

În urlet al descătușării

Ecou scăpat spre nori aleargă

Prea aprig fiorul negării

E silit grav să înțeleagă.

De cum a cutezat furtuna

Să ostoiască strigătul durerii

Înfumurată pare urma

Ce șterge rânjetul tăcerii.

Divină pare mângâierea

Pe pleoapele visării fade

Gingașă simt e adierea

Ce și pe mine acum cade.

În căutări de a-nțelege

De ce e zâmbetul pierdut

Tumultul nu putu a șterge

Crâmpeiul dorului tăcut.

Renașterea prin jocul sorții

De a trezit măcar dorința

Va pierde poate drumul morții

Și va curma și suferința.

Închid ochii, mă văd în grădină;

Bunicuța mea, plină de har,

Înțeleaptă, bună, gospodină;

Un colț de rai mi a dat în dar.

Dacă timpul s ar întoarce,

Când eram copil de o șchioapă,

M-aș opri la o răscruce,

Să mai trăiesc acea etapă;

Când ferice am fost de fel,

Plutind aievea prin povești 

Fără griji, fără vreun țel.

În brațele tale calde , părintești.

Să bem ceaiul cu vișine fierbinte 

La masa ta de modă veche.

Iar când nu sunt cuminte,

Să mă tragi de vreo ureche.

Să mai depeni din amintiri,

Ce-mi lăsau gura mirată;

Fascinată cum le înșiri 

Cu aceleași vorbe:A fost odată...

Sub ochii tăi din nou să cresc 

Cu savoarea coaptă din plăcinte.

Să -ți mai spun un:te iubesc,

Cât îmi lipsești,nu am cuvinte...