Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ai "simțit" vreodată cum unele lucruri, sau fapte, sau chiar oameni, se potrivesc, sau dimpotrivă, se resping ca niște piese de puzzle într-un  mare "tot" și că uneori îți dai seama de asta, ca și cum un fir de nisip auriu, - parte componentă a Marelui Plan, - îți strălucește în cale, suficient cât să întrevezi că nimic nu este întâmplător?

Cumva, lucrurile se așază, sau se tulbură, atât cât este nevoie să pună în mișcare forța motrice care se numește viață! Uneori, eu trăiesc, - cumva, Domnul mi-a dat acest "dar" -, această senzație, pe care o simt acut, ca pe-o tăietură adâncă în suflet, e ca și cum ceva din mine erupe la suprafață ca o lavă fierbinte, incandescentă, care se luptă cu carnea ce îi stă pravilă, lăsând în urmă-i o arsură care se vindecă greu, sau niciodată...

Această "povară" dulce, nu-mi îngreunează trăirile, ci doar mi le exacerbează către culmi de care îmi este în permanență dor să le ating, tânjesc permanent la tot ceea ce pare imposibil astăzi și care este doar inevitabil mâine. Și la momentul potrivit se-ntâmplă!

Vezi tu, atunci când "dimensiunile" existențelor noastre intră în coliziune unele cu altele, se intersectează, sau se suprapun, se întâmplă ceva care ne schimbă fără măcar să ne dăm seama. Asimilăm ceva din aceste interacțiuni, ceva care se depozitează în noi, ca mai târziu, să taie ambalajul atomilor și să erupă de pe orbitele lor, stârnind furtuni pe care nici nu le mai observăm, fiind prea plini de însăși complexitatea noastră, în fapt, nepercepând o realitate care se desfășoară în noi, prin noi, odată cu noi...

Microscopic, dacă ar fi să ne aplecăm și să analizăm aceste furtuni, poate că am vedea schimbările subtile ce s-au produs în alchimia propriei noastre ființe, și, mergând pe izvorul acestor fluxuri poate că am vedea cu celeritate profunzimea schimbărilor "doppelganger"-ului nostru de ieri, replicat la nesfârșit ca între două oglinzi.

Și toate acestea se întâmplă la momentul potrivit, murim astăzi ca să renaștem mâine; odată ce tragem draperiile peste ferestrele lumii și adormim, nici nu ne dăm seama că pielea cameleonică cu care ne-am culcat, are, atunci când ne trezim, altă culoare, altă lumină...

Înnoptăm în nebunia lumii, ca în zori de zi, sa respirăm ușurați aerul curat al cerului și să simțim căldura soarelui, altfel decât am făcut-o ieri. Ieri a rămas în amintirea noastră, mâine nu există. Suntem astăzi. Umbre trecătoare. Înnoiți. Înnobilați cu aripi noi. Gata de alte zboruri sau alte căderi.

Spui: „Să fiu iubit.” Dar ce-ai adus în schimb?

Un pumn de frici, un zâmbet exersat.

Ai vrut lumină, însă, pas cu pas, prin timp,

Ai stins chiar focul care ți s-a dat.

Spui: „Viața-i crudă.” Poate. Dar privește:

Câte dorinți ai îngropat de viu?

Câte adevăruri ai lăsat să putrezească

Fiindcă te dureau prea tare, prea târziu?

E simplă logica, și tocmai de aceea doare:

Nu iadul cade peste om din cer.

Întâi se vinde singur, pe bucăți, în fiecare seară,

Pentru un strop de liniște, pentru un efemer.

Apoi se miră că e gol pe dinăuntru,

Că nu mai simte, că nu mai poate plânge.

Dar cine și-a zidit tăcerea drept mormântul

Va auzi ecoul doar când sângele îi curge.

Adevărul nu e drept. Nici blând. Nici sfânt.

El nu răsplătește lacrimi și nici chin.

El spune doar atât: „Ai devenit ce-ai fost mereu în gând,

Iar faptele n-au făcut decât să te definești deplin.”

Și poate cel mai crunt dintre toate nu e moartea,

Nici anii care fug și nu se-ntorc.

Ci clipa când înțelegi, cu mintea toată,

Că multe vise n-au fost frânte de destin...

Și-atunci te vezi, în miezul nopții, fără apărare,

Nu victimă, nu erou, nu osândit.

Doar om — cu partea lui de întuneric mare —

Și cu regretul pentru tot ce-ar fi putut să fi trăit.

                                            ............. 

"Nu ne omoară suferința. Ne omoară anii în care ne-am mințit că suntem vii. Iar adevărul nu rănește. Adevărul doar îți arată rana pe care o ascunzi de o viață"

S-a mai uscat o floare în buchet

Fără lumină ofilindu-se blazată

Soarele-și plimbă toate razele-n secret

Rămâne umbra să o mângâie plecată

Lipsește stea pe cerul timpului prezent

Doar luna palidă sclipește în zăpadă

Exagerează iarna nopților fervent

Nu-i primăvara dimineților în iarbă

Privirea caută pământ inexistent

Lucește-n zare amăgirea-ntunecată

Nostalgic gândul se hrănește dependent

Cu amintiri dintr-o comoară încuiată

Alunecând zborul prin nori indiferent

Se frânge aripa în ceața complicată

Senin de zâmbete absente permanent

Căderi de ploi lovesc în rana despicată

Plutește astăzi rătăcindu-se-n moment

Ziua se clatină mișcându-se legată

Confuz e mâine iscălindu-se incert

În transparență-i amintirea imprimată

Tot ce-am simțit ca lipsă,

Tot ce-a fost durere,

Tot ce-am simțit ca frică,

Tot ce-a fost umilință,

Tot ce-i neputință,

Tot ce-a însemnat nesprijin,

Când eu strigam în suferință,

Am înțeles acum că tot ce am trăit

Au fost falsele iluzii, profund, adânc simțite...

Am strigat îndurare, am zis că nu mai pot,

Și-n fiecare urlet eu mai treceam un hop...

Azi Universul vine și îmi deschide drumuri,

El îmi deschide uși ce eu nu le-am văzut.

Am fost doar adormită și prinsă în dorințe,

Am acceptat, umilă, regulile scrise de suflete pierdute,

În a lor lăcomie, frustrare nerostită.

Azi Universul vine și îmi deschide ochii,

El îmi deschide drumuri și îmi arată locuri.

O face ferm și clar, o face cu blândețe.

Din drum de mă abat,

Mă îndrumă în alte locuri.

Încredere deplină în drumuri luminate,

Spre ușile deschise ce au un scop în viață.

Și îmi arată calea prin visele ce-s clare,

Din drum nu mă abate când pare eșuare...

Mă îndrumă cu blândețe, cu aer de iubire.

Mă lasă să decid când drumuri îmi deschide,

Și orice drum ales e sigur, protejat...

Căci am trecut prin foc, prin apă

Și teste am bifat...

Noaptea toată se așterne,

Peste suferinți, demult eterne.

Parcă nu mai e nimeni să vină,

În ziua cu veșnică lumină.

Stelele dansează-n cer,

Afară e frig și ger.

Mii și mii de ani s-au sacrificat bietele animale pentru hrană 

folosite la muncă grea și mai greu de înțeles sport, vânător 

de trofee.

În ultima vreme, a răsărit o rază de lumină, niște oameni cu 

suflet bun s-au luptat pentru necuvântătoare să fie suflete 

dorite de Dumnezeu.

Să ne uităm în ochii lor 

Poate ne spun că multe nu vor:

Dacă de noi nu vă place,

Nu ne bateți, schingiui, flămânzi, 

Se găsesc și oameni buni

Ne adună în adăposturi

Ne dau măcar câte o masă,

Nu mai suferim de sete,

Nu ne plouă, nu ne ninge

Poate ne găsim un stăpân 

Fie orb, urât ori spân.

Mi-e frig și e urât.

Privesc casele din drum.

Zâmbetul oamenilor mă orbește.

Afară e frig,

dar în case e cald, presupun.

Îmi place ploaia,

dar mi-e frig

și sunt udă leoarcă.

Bat în geamuri.

Cer mâncare, o umbrelă… orice!

Dar nu primesc nimic.

Simt ploaia pe tot corpul,

o aud, o văd

și aștept.

Aștept…

Aștept…

AȘTEPT.

Nimeni nu vine.

Sunt singură.

Poate voi găsi companie,

dar toți sunt în case.

De ce eu nu sunt acolo?

Nu știu…

Îmi place ploaia,

poate și singurătatea.

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

Afisăm o poză, un zâmbet subţire,

O mască perfectă de fericire,

Dar rama ascunde o viată pustie,

Pictată în pixeli, de oarba mândrie

Se scurg aprecieri în feed-uri grăbite

Monede de schimb pentru inimi rănite,

Bifăm validări într-o grabă absurdă,

Dar noaptea rămâne adâncă si surdă.

Apar lăudători, spectatori de vitrină,

Ce-adaugă filtru la propria vină

lar noi devenim o reclamă bizară

Frumoși pe ecran, dar o umbră afară.

Când bateria se stinge si tace,

lluzia lumii în iur se desface,

Rămâne doar omul si frica-i de-a fi

Un gol interior pe care nu-l poţi privi.

În dorul regăsirii mele

Ești a mea dulce alinare

În clipele cele mai grele

Mă picuri cu binecuvântare.

Mă port desculț ,așa te simt

Cum tu vibrezi prin mine

Chiar dacă da ,poate mă mint

Îs fericit când sunt cu tine.

Ești caldă ori puțin mai rece

De calmă vii ori furtunoasă

Tu draga mea ,mereu mă trece

O liniște peste angoasă.

Aduci liniște pe al meu freamăt

Mă răcorești când fierb în clocot

Doar tu asculți cum al meu geamăt

Prin apa ta face doar ropot.

Prin a mea inimă rănită

Tu săgetezi doar tresărire

Când cazi rapid ori liniștită

Ea iar visează la iubire.

Închid ochii ,te simt pe tine

Cum picuri pe a mea ființă

Fiorii reci treziți în mine

Doar zbucium dau la suferință.

Și ochii de îi voi deschide

Să văd iar curcubeu pe cer

În visul meu te voi închide

Să te găsesc când eu disper.

Lumina din zori o îmbracă în șoapte,

Când umbrele nopții dispar tremurând,

Pășește agale, cu gesturi leneșe,

Ca o nălucă prin gânduri trecând .

Mătasea subțire alunecă lent,

Pe umerii calzi, desenați în păcat,

În fiecare privire e un jurământ,

Un templu păgân ce trebuie adorat.

Nu cere permisiune și nu vrea iertare,

E regină pe clipa ce curge rebel,

O dulce otravă, o veche licoare,

Ce leagă destine cu lanț de oțel.

Dar visul se frânge când ochii deschid,

Iar camera-i goală și rece, de gheață,

Pe patul curat doar un iz de parfum,

O simplă iluzie prinsă în ceață.

Oglinda timpului se frânge,

Niciun suspin nu mai rămâne,

Nu este pierdere, nici sânge,

Ci revărsare-n cele bune.

Ce-a fost o clipă împrumutat,

Se-ntoarce-n marea de lumină,

Un zbor spre tot ce e curat,

O regăsire fără vină.

Noi nu pierdem ce am iubit,

Ci doar veșmântul cel de zgură,

Când totul pare asfințit,

De fapt, lumina devine pură.

Pășim pe punți de curcubeu,

Lăsând în urmă umbra lumii,

Să ne-ntâlnim cu Dumnezeu,

În veșnicia albă-a spumii.

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

Trec anii, timpul zboară,

Dacă -mi va fi dor de tine,

Tânjesc să nu mai doară,

Că mi te -ai smuls din mine.

Chiar de mi-e greu și pustiu 

Și amintirea ta mă cheamă,

Iar cerul scuipă cenușiu 

Și mă -nväluie cu teamă.

Promit să nu mai ezit,

Deși nu mă cred pe cuvânt.

Privindu -mi chipul umezit,

M-aș lepăda de jurământ.

Ce m-așteaptä dincolo de ziduri?..

Un sărut pe obraz,o îmbrățișare?..

Și mă tulburi printre gânduri 

Tu, soră, fără înfățișare..

Trăim în diferite lumi;

Eu,un om de rând și simplu.

Tu te pierzi printre culmi.

Eu, desculț prin viață umblu..

Umbrele lungi ale serii mângâie praful drumului,iar mirosul de fân cosit aduce aminte de veri trecute.

Soarele coboară leneș, un cerc de foc obosit,lăsând în urmă doar fire de lumină veche.

Zilele lungi ale copilăriei au rămas prinse în iarbă,pe unde pașii noștri nu mai calcă de mult.

Rămâne doar vântul, șoptind secrete dintr-un alt timp.

Are să fie, în curând, o pace aparentă

,,Căci, când toți vor zice: ,, Pace!,,

Se vor porni șapte urgii, ca o pedeapsă lentă

Peste lumea care .. . zace.

 Cei răi,  tac și înghit răul

Însă, cât de larg e hăul ...

,, Să se lase omul rău de la calea lui ,,

Și să lucre milostiv, împărțind oricui!

Să ne asumăm mereu: ce - i al nost, bătut în cui

Și să nu mai aruncăm tot în cârca dracului...

Un creier orb (!) la care i-au fost puși, îndată : ochi,

Un iute peștișor dungat, cui îi ardea de șotii ...

Da, am văzut pe El - Șadday(Vicleanul și Cel Rău ):

 La Ziarul : ,,Timișoara ,, și pe Domn Isus - flăcău

Muncind la o tastatură 

Și nespunând nimic din gură.

Nu pot a scrie mai departe

Dar știu că mulți aveți o Carte 

Citiți - o, deci , oricât durează 

Căci nici o alta nu contează !

Un veșnic Sabat apelează !

Dintre toate acele clipe petrecute împreună cu cineva drag ție, pe care ai alege-o ca fiind cea mai bună? Mai intensă?

Este, evident, o întrebare fără răspuns. Nu voi putea niciodată să aleg, nu-mi este cu putință, întrucât mintea mea nu se poate opri doar la o clipă. Au fost atâtea momente, încât pot doar să mă opresc, și, povestindu-ți, să "sar" de la unul către un altul, întocmai precum Șeherezada...

Deci, fii astăzi Șahriar-ul meu și am să-ți povestesc că odată...

... era o seară de iarnă timpurie, cu lapoviță spulberată de un vifor nebun, iar timpul se scurgea prin mine lent, cleios... Era trecut de ora zece; în casă se lăsase frig, iar de-afară se auzea "upa" de la barieră. Un marfar se tânguia, trecând greoi macazurile șinelor, sacadat, urlându-și povara...

La o lampă de birou cu lumină slabă, îmi făceam temele. Cifrele se încăpățânau să nu-și dea mâna între ele, iar eu abandonasem, fără să știu, lupta cu ele... Pe brațe, deschisă, "20.000 de leghe sub mări" mă purta prin lumi subacvatice, fantastice, zgândărindu-mi imaginația... 

Liniștea din casă, restaurată, își făcuse culcuș în mintea mea. Am închis cartea, caietele, am stins lumina și m-am târât către culcușul rece, încercând disperat să-mi încălzesc picioarele... Într-un târziu am adormit și-am visat că...

... eram om mare și însoțit de jumătatea mea de măr și păpădia noastră veselă, care râdea tot timpul către soare pe sub pălăriuța ei de pai, ne așezasem la o coadă lungă cât o zi de post, ce șerpuia în jurul Sagradei din Barcelona. 

Era punctul culminant al vacanței noastre, plănuisem această vizită cu luni de zile înainte, și iată, acum stăteam și sporovăiam veseli și nerăbdători ca un mic stol de vrăbii, așteptând ca rândul nostru să înainteze. Noroc că de soarele arzător al dimineții spaniole, eram protejați de o copertină subțire de stuf care ne dădea exact atâta umbră, cât să nu ne uscăm ca niște pești rămași fără apă.

Sagrada Familia. Înaltă, unică, impunătoare cu turnurile ei ascuțite crescute înspre cer, îmi lăsa impresia unui castel filigranat în nisip, ca și cum Gaudi proiectase în joacă, ceea ce va deveni cândva, cea mai mare Basilică creștină din lume.

Cinci arce înalte și zvelte turnate în beton alb ce contrastează plăcut culorii cafenii ale clădirii, adăpostesc statui stilizate de sfinți și scene biblice, care sunt surclasate de scena sfâșietoare a crucificării Mântuitorului.

Dedesubt, două uși uriașe din bronz ce reliefează în mod absolut spectaculos intrarea, creează vizitatorilor senzația că mai degrabă sunt invitați să intre într-o bibliotecă, dat fiind sutele de cuvinte ce răsar în mod inegal din trupul ușilor, și am observat cu uimire cuvintele care sunt cel mai adesea atinse de către pelerini, întrucât le-am citit și eu însumi mai lustruite față de celelalte: GOD, FAITH, LOVE...

Pășim cu emoție în întunericul răcoros, într-o, pădure de coloane grațioase ale căror capiteluri ornate cu medalioane din sticlă de Murano, sprijină miraculos acoperișul care îmi pare un cer nesfârșit, dar totuși palpabil. Din toate părțile, vitralii spectaculoase, la fel de înalte ca și coloanele gotice, frâng lumina în cioburi multicolore, întruchipând sfinți, scene biblice, sau pur și simplu, dând viață luminii... 

Marmura de pe jos și-a cedat luciul curcubeului, iar mie mi se părea că pășesc pe diamante, fiind cu totul copleșit de acest efect vizual suprem, care îmi aduce lacrimi de uimire în colțul ochilor. Dar asta nu e tot: în spatele altarului, același curcubeu mângâie cu blândețe tuburile argintii ale orgii sporind efectul și subliniind ideea că lumina se desface în spectrul celor șapte culori...

Deasupra altarului simplu și auster, o umbrelă uriașă mărginită de picăturile unei ploi încremenite în lumină, adăpostește aerul sfânt ce se ridică deasupra unui crucifix uriaș. Isus, nu este înfățișat cu capul plecat în jos, ci cu chipul îndreptat înspre Cer, într-o rugăciune mută: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”...

Fără îndoială, "arhitectul lui Dumnezeu" a fost un geniu, întrucât Sagrada Familia nu este un lăcaș de cult oarecare. Efectul creat nu este unul de opulență, ci dimpotrivă: pelerinul este încercat de un sentiment adânc de pioșenie față de măreția lui Dumnezeu. Aici îl poți afla pe Dumnezeu, în fiecare coloană, în fiecare vitraliu, în fiecare culoare zugrăvită de lumină peste marmura rece, în fiecare detaliu filigranat care îți înnobilează privirea oriunde te-ai uita.

Brusc, mă opresc în marea de pelerini și-mi rotesc ochii spre înălțimile coloanelor, ca mai apoi să strivesc această imagine, această clipă, îndărătul pleoapelor, întipărindu-mi-o adânc în memorie.

Dar clipele nu se lasă înlănțuite – ele curg, se risipesc și se topesc, ca lumina amiezii în vitraliile Sagradei. Numai amintirea lor poate rămâne, fragilă și strălucitoare, ca un curcubeu răsfrânt într-un vis pe care l-am trăit aievea, în care lumina, timpul și emoția se contopesc într-o singură vibrație.

Of, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea de a încremeni în timp această clipă?

O barcă se leagănă pe valuri ușor, Un băiat cântă un cântec de dor. Doi puii de lebădă stau pe apă cuminți, O fată îi admiră cu ochi frumoși și blânzi. Soarele se ascunde după un nor. Să lasă amurgul încetișor, Noaptea întinde peste ape al său negru covor! Se aude un murmur de izvor. Răsare luceafărul veșnic călător, Apare și luna mândră de după un nor. Ce vis, ce tablou fermecător! (Poezie de Vladimir Potlog)

Ce fel de om tu vei fi

Ce viață vei avea pe pământ

Ce bine ar fi de ai ști

Că nu doar sfârșești  în mormânt.

Speranța părinților

Mândria bunicilor

Lumină în negru tunel

Venim pe lume nițel.

Să fii mereu cel mai bun

În lumea haină și mare

Să nu te abați de la drum

Tu ești dator ori datoare.

Să strângi avere de poți

Să fii în viață om mare

Cât sunt ,să îi bucuri pe toți

Că doar nu ești un oricare.

Dar timpul e oare milos

Și are răbdare cu tine?

Îi pasă de ești sus ori ești jos

Îi pasă de ți-e rău ori ți-e bine?

Haidem cu toții o zi

S-o rupem din timpul fugar

Să o simțim de parcă ar fi

Unica primită în dar.

Răbdarea cu timpul nu pot

În viața ta pe pământ

Să fie împreună deloc

Te naști ,dar respiri nu știi cât.

Chiar dacă am juat, întâiul jurământ,

Nu-am să mai vărs lacrimi, jur pe cerul sfânt,

Iubirea, care m-a încălzit întodeauna,

S-a stins, nu-mi poate potoli în piept furtuna.

Iubirea mea , era calmă și discretă,

Tu îmi cântai o doină, pășind încet poteca,

Din cuiburi, te acompaniau experții,

Eu, gustam din plin frumusețea vieții.

Credeam, că ne-am legat doar prin cuvântul dat,

În iureșul vieții cu tine am plecat

Auzeam deja in casă glasuri de copii

Când aveai de gând să-mi spui :

-că nu mai vii-                        

Unde ești tu, cel ce porți in ochi 

flăcări de iubire? cine te-a furat fără de știre?

Știi că iubirea mea s-a frânt în mii de bucățele

Mai pot visa, să pot face ceva din ele?                                             

Fidelitatea celor din jur tinde să fie o proiecție a contextului social, nu a unei apropieri autentice. La cea mai mică oscilație a statutului, relațiile considerate solide se transformă radical, confirmând caracterul conjunctural al atașamentelor din perioadele favorabile. Abia atunci se conturează paradoxul de a fi profund singur în mijlocul celorlalți și certitudinea că singura ancoră reală a unui individ este el însuși.

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.

Ți-aș fi dat întregul Soare,

Ca să zâmbești, mereu în zare.

Ți-aș fi dat frumoasa lună,

Ca o aură-cunună.

Aș fi făcut din noapte zi,

Și ți-aș fi recitat mii de poezii..

Chiar dacă tu nu știi,

Cândva, poate ne vom regăsi..

Încântată

mâna-ti dulce

mi-o întinzi 

te-aş mângâia

în ea

un măr

Atâtea inimi funcționale,

dar moarte la figurat…

Mă uit în jurul meu…

mă doare.

Alături de cine

m-am înconjurat?

Animalele ne plâng de milă,

văzându-ne așa-zisa „umanitate”.

Oare chiar trăim cu toții

într-o societate obiectivă,

sau doar fugim

de propria realitate?

Să fim condamnați

la o viață funcțională

într-un abis plin

de pustiu?

Nu ești tratat

așa cum ar trebui să fii,

asta e cel mai dureros…

știu.

In flori de mai luna incet se-ascunde

In valuri mici picioarele-n nisip se-afunda

Se misca-n pasi de vals, ne canta ne incanta

Un soare rosu stramb, din mare-ncet se-aduna....ne-aduna

In brate te cuprind, tu ma aprobi cu-n zambet

Rostesc cuvintele ce-ai scrijelit in suflet

Acolo unde te-a sculptat definitiv un fulger

Te-ntorci si ma topesc doi ochi de inger....de inger

       Refren 1.    De tine sa nu ma lipsesti

Din suflet sa nu ma gonesti

In inima sa ma sadesti

N-ai sa gresesti de ma primesti

Pielea-ti miroase-ametitor a lacramioare

Buze se-aprind si se topesc in soare

Din palme au pornit fiori  pana-n picioare

In vene-alearga clipa impinsa tot mai tare...tot mai tare

Rauri de fericire, se varsa-n incantare

Rasar carari aprinse din stele cazatoare

Cuvinte scuturate din adancuri se-ntretaie

Cuprindem necuprinsul  rostit de-o-mbratisare....o-mbratisare

       ­­­Refren1.    De tine sa nu ma lipsesti

Din suflet sa nu ma gonesti

In inima sa ma sadesti

N-ai sa gresesti de ma primesti

Timpul se-opreste brusc lumea din jur dispare

Sunetu-acum e mut, ramane-n asteptare

Cu ochii-nchisi, din bezna, a rasarit culoare

Prin geam intra lumina, iar tu dispari in soare...topita-n soare

Se muta rasaritul, s-a terminat nisipul

A disparut cu visul, a-nghesuit si timpul

Din sare curge marea, din suflet anotimpul

 Cenusa amintirii  a-mprastiat-o vantul....cuvantul

R2.    De tine sa nu ma lipsesti

In suflet un loc sa-mi gasesti

In inima sa ma sadesti

Oare vre-o data-ai sa ma primesti

Sa ma primesti, sa nu ma gonesti

...sa nu-mi lipsesti

S-au întâlnit două iubiri,

Una pură, cealaltă necondiționată,

Cea pură iubește curat,

 Venită dintr-un Univers prea luminat..

Cea necondiționată iubește liber,

Ca un aer ușor de respirat,

Venită dintr-un Univers prea evoluat,

Și-n jurul ei totul este manifestat.

S-au întâlnit ..nu întâmplător,

Vor dansa împreună, uniți în al lor scop..

Vor fi în pași de dans destin,

Și uniune a tot ce e Divin.

Vor arăta întregi lumi că diferența,

E completarea a tot ce e prezența,

Vor arăta că sunt opus dar și la fel,

Nu se separă,nu se atrag..ei se iubesc în pași de dans,

Într-un suflet..unificat.