Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ne naștem fără să știm ce-nseamnă
Să fii o clipă-n vastul Univers,
Și-nvățăm viața, zi după zi, să geamă
În noi, ca un etern și trist univers.

Căutăm sensuri printre întâmplări,
Un adevăr ascuns în fiecare zare,
Dar poate că suntem doar întrebări
Ce-au prins, pentru o vreme, întrupare.

Ce este viața? Un răgaz de soare,
Un drum pe care nu-l alegem noi?
O conștiință care, visătoare,
Își caută un rost printre nevoi?

Suntem materie ce-a prins cuvânt,
Un strop de timp ce se privește-n sine,
O clipă care întreabă de Pământ
De ce există — și de unde vine.

Iar moartea? Nu-i răspunsul la-ntrebare,
Nici poarta către-un adevăr promis;
E poate doar hotarul dintre-o stare
Și tot ce mintea n-a putut cuprinde-n vis.

Ne temem că-ntr-o zi vom fi uitare,
Că numele ni se va stinge-n vânt,
Dar cine știe dacă o plecare
Înseamnă că n-am fost pe-acest pământ?

Căci tot ce-am spus, o vorbă, o privire,
Un gest mărunt, făcut fără un scop,
Poate-a schimbat, prin simpla lui ivire,
Un alt destin, un suflet, un potop.

Nu știm ce este dincolo de vreme,
Nici dacă moartea are-un înțeles;
Dar poate că nici viața nu se teme
De-un capăt ce-i rămâne neînțeles.

Căci nu durata ne măsoară ființa,
Nici anii strânși în calendarul ce se trece,
Ci felul cum ne-am clădit conștiința
Și câte inimi n-am lăsat să plece.

Trăim cu moartea undeva aproape,
Dar nu ca doi dușmani ce se pândesc;
Ea ne amintește, dintre clipe, poate,
Că lucrurile trec — și de aceea cresc.

Un trandafir nu-i mai puțin frumos
Fiindcă se va scutura-ntr-o seară,
Iar cerul nu-i mai puțin luminos
Când stelele se sting și-apoi dispar.

Poate că veșnicia nu-i o viață
Ce curge fără margini, fără sfârșit,
Ci clipa care, deși se destramă,
Ne face să simțim că am trăit.

Și dacă într-o zi vom fi tăcere,
Fără răspunsuri, nume sau trecut,
Rămâne întrebarea: ce putere
Ne-a dat să fim — când n-am fi fost nicicând?

Poate că n-avem un rost dinainte,
Nici vreo menire scrisă undeva;
Poate că sensul nu se află-n cuvinte,
Ci-n tot ce alegem a însemna.

Iar eu, cât încă timpul mă mai ține,
Nu vreau să știu ce veșnicii mă cheamă.
Vreau să-nțeleg de ce, privind spre tine,
O clipă poate valora o viață-ntreagă.

Și dacă moartea va veni vreodată,
N-o voi numi nici demon, nici mister.
Va fi o întrebare neterminată,
Lăsată-n grija timpului și-a stelelor din cer.

Căci poate nu murim când viața pleacă,
Nici nu trăim doar fiindcă respirăm;
Ci între clipa care se destramă
Și veșnicie — îvățăm să exstăm.

Inegalabil, umbra frunzelor de bambus,
Înfiorând în șoapte lumina ambrei la apus,
Și-a risipit pe chimonoul tău calda privire,
Jucându-și rolul cu deosebită săvârșire...

Apoi, ți-am aranjat atent, după ureche,
Șuvița rebelă, ca pe-o meteahnă veche,
Cu mâna tremurândă eu te-am atins ușor,
Stârnind surâsul după care știi că mor...

Și încă bine văd cu ochii mei acea culoare,
Ce încălzește-n aur fin întreaga zare,
Să știi că n-am surzit de tot: încă aud,
Omida de mătase cum ronțăie frunza de dud...

             Prima iubire ....

Uneori nu-mi dau seama cum trece timpul ...alte ori nu-mi dau seama că nu toate persoanele vor sta în viața ta o veșnicie ..

Coboară toamna lent, ca o mustrare,

Prin parcuri vechi cu arbori aurii,

Iar timpul lasă-n urmă o întristare,

Pe străzi pe care nu mai poți veni.

Răsună pașii mei pe piatra udă,

Un vals tăcut de frunze care mor,

În jur e-o lume resemnată, mută,

Dar nu-i durere, doar un fior ușor.

Și... plouă rar, cu picături de gheață,

Ce vor să șteargă chipul de pe geam,

Dar port iubirea ce mă ține-n viață,

Cu-aceeasi inimă pe care o aveam.

E o tristețe-n toate, mult prea pură,

O nostalgie ce n-a cerut iertare,

Chiar dacă vântul strigă prin fisură,

Trecerea mea rămâne o serbare.

Să curgă norii grei, plini de cenușă,

Să piară veri în ploile de-argint...

Eu nu voi pune lacăt la nicio ușă

Și nicio amintire n-am să mint.

Această ploaie rece ce m-atinge

E doar fundalul gri din viața mea;

E ploaia care spală, dar nu stinge

Un gând curat ce arde ca o stea.

Închide ochișorii,

Aaaa, nu, deschide-i,

Mi-e prea dor de ei,

Închide mai bine lumina,

Și rămâi puțin sub lună,

Întinde palma,

Nu te speria,

Te-am prins eu de mână,

Dar tot nu vreau să mă vezi,

Nu încă,

Cunoaște-mi întâi atingerea,

Lasă-mă să-ți studiez chipul,

Până se oprește timpul.

Dacă îți deschizi ochii din întâmplare,

Eu o să dispar deodată

Pentru că tu ești soare,

Eu sunt luna,

Și se presupune că nu ar trebui să ne întâlnim niciodată.

Cine oare, cine,

Dă toate aceste legi pentru oricine?!

Dacă tu ești un soare așa de scump,

Eu o să fiu o lună încăpățânată,

Și o să încerc, deja o fac, să te ajung,

Fără să știu dacă o să te prind vreodată.

Uneori cred că te ții departe de mine,

Nu pentru că așa ai vrea,

Ci pentru că ți-e frică de iubirea mea.

Dar nu știi tu oare, mititelul meu soare obosit,

Că dragostea e așa de greu de găsit 🥺?

Mihai era primul copil al familiei sale, un băiat care venise pe lume cu speranța de a fi iubit, ocrotit și înconjurat de căldura unui cămin în care să se simtă în siguranță. Ca orice copil, își dorea să crească fericit, să se bucure de copilărie și să găsească în brațele părinților săi liniștea de care avea nevoie. Însă viața lui nu avea să fie atât de ușoară precum și-ar fi dorit. Încă de mic, Mihai a cunoscut suferința, tristețea și teama, iar anii copilăriei sale au fost marcați de întâmplări pe care avea să le poarte multă vreme în suflet.

În casa în care creștea, nu găsea întotdeauna înțelegerea și blândețea de care avea nevoie. Uneori, părinții îl certau aspru, îl înjurau și îl loveau atunci când greșea. Mihai nu înțelegea de ce oamenii care ar fi trebuit să-l ocrotească ajungeau să-i provoace atâta durere. Era doar un copil care învăța treptat să descopere lumea, să deosebească binele de rău și să înțeleagă urmările faptelor sale. Avea nevoie de răbdare, de explicații și de iubire, însă, în multe momente, în locul acestora primea vorbe grele și pedepse care îl făceau să se simtă neînțeles.

Cu timpul, Mihai a început să păstreze în suflet amintirile acestor întâmplări. Uneori, după ce se termina o ceartă, rămânea singur și se gândea la ceilalți copii, întrebându-se cum ar fi fost să aibă și el parte de o copilărie liniștită. Își imagina cum ar fi fost să se întoarcă acasă și să fie întâmpinat cu un zâmbet, să poată povesti ce făcuse peste zi fără să se teamă și să audă cuvinte care să-i dea curaj. Nu își dorea bogății, jucării scumpe sau lucruri ieșite din comun, ci numai să fie iubit și să simtă că prezența lui aduce bucurie în viața celor din jur.

Anii au trecut, iar Mihai a crescut, însă unele cuvinte rostite în copilărie au rămas adânc întipărite în memoria sa. Într-o zi, după ce făcuse o prostie, mama lui, cuprinsă de mânie, i-a spus că și-ar fi dorit să nu-l fi născut. Pentru un adult, o asemenea vorbă poate părea doar o izbucnire de moment, dar pentru un copil ea poate deveni o întrebare care îl urmărește ani întregi. Mihai a rămas cu sufletul îndurerat, încercând să înțeleagă dacă mama lui chiar credea ceea ce spusese și dacă venirea sa pe lume fusese, într-adevăr, o greșeală. De atunci, ori de câte ori își amintea acea întâmplare, simțea cum tristețea îi cuprinde inima, iar în mintea lui se nășteau întrebări la care nu găsea niciun răspuns.

Mihai ajunsese să creadă că trebuia să fie mereu cuminte, să nu greșească și să nu supere pe nimeni, pentru a putea primi puțină liniște. Încerca să înțeleagă ce așteptau ceilalți de la el și se întreba dacă, într-o zi, avea să fie privit cu mai multă blândețe. Totuși, oricât s-ar fi străduit, nu putea controla toate certurile și nici nu putea schimba singur felul în care adulții se purtau cu el. Era un copil care avea nevoie să i se spună că o greșeală poate fi îndreptată, că fiecare om învață din propriile fapte și că nimeni nu trebuie să fie lipsit de iubire pentru că nu este perfect.

Pe lângă toate aceste amintiri dureroase, Mihai purta în suflet un vis care pentru alții putea părea simplu, dar care pentru el însemna enorm: își dorea să aibă o casă la țară. Își imagina o gospodărie liniștită, cu o poartă de lemn, o curte încăpătoare, pomi înfloriți primăvara și o grădină în care să poată petrece zile întregi ascultând cântecul păsărilor. Își dorea să se plimbe pe ulițele satului, să privească dealurile în depărtare și să simtă că există un loc în care poate reveni oricând, fără să se teamă că nu este dorit.

Pentru Mihai, casa de la țară nu reprezenta doar o clădire, ci simbolul liniștii și al apartenenței pe care le căuta de multă vreme. În imaginația sa, acel loc ar fi fost un refugiu în care să lase în urmă grijile, să se bucure de natură și să simtă că are și el un colț de lume în care este primit cu dragoste. Însă nu avea o asemenea casă, iar dorința lui rămânea neîmplinită. De fiecare dată când se gândea la acest vis, își imagina cum ar fi fost să petreacă vacanțele acolo, să îngrijească pomii și să se bucure de liniștea serilor de vară.

O altă amintire îi apăsa sufletul. Când era mic, mătușa sa îi spusese că nu avea să-l mai primească la țară. Poate că acele cuvinte fuseseră rostite într-un moment de supărare, însă Mihai le păstrase în memorie și, pe măsură ce anii treceau, se întorcea tot mai des cu gândul la ele. Își amintea de locul în care și-ar fi dorit să petreacă timp, de curtea în care ar fi vrut să se joace și de toate bucuriile pe care și le imaginase. Apoi își amintea vorbele mătușii sale și simțea că o altă ușă se închisese înainte ca el să poată afla ce înseamnă să fii primit fără teamă.

Nu era vorba despre dorința de a lua ceva de la cineva, ci despre nevoia de a avea un loc în care să nu se simtă o povară. În timp ce alți copii vorbeau cu bucurie despre vacanțele petrecute la țară, Mihai asculta și își imagina cum ar fi fost dacă și el ar fi avut parte de aceleași experiențe. Uneori, se întreba de ce lucrurile care păreau atât de simple pentru alții deveneau atât de greu de atins pentru el. Cu toate acestea, nu renunța la visul său, chiar dacă uneori tristețea îl făcea să creadă că nu va reuși niciodată să aibă ceea ce își dorea.

Când a împlinit șaptesprezece ani, Mihai era deja un adolescent care trecuse prin multe încercări sufletești. Cei din jur puteau vedea că devenise mai mare, că se maturizase și că începea să se pregătească pentru viața de adult, însă puțini puteau înțelege câtă suferință ascundea în spatele tăcerii sale. Trecutul continua să-l urmărească, iar amintirile reveneau uneori în cele mai neașteptate momente. O ceartă îi amintea de copilărie, o vorbă aspră îl făcea să se gândească la cuvintele mamei sale, iar discuțiile despre casele de la țară îl duceau cu gândul la visul pe care încă nu reușise să-l împlinească.

Într-o seară, după o zi în care se simțise mai singur ca niciodată, Mihai s-a așezat lângă fereastră și a privit cerul care se întuneca încet. Lumini blânde se aprindeau în casele vecinilor, iar liniștea serii îl făcea să se întoarcă în amintirile sale. Și-a adus aminte de copilul care fusese, de momentele în care îi fusese teamă, de vorbele care îl răniseră și de toate dorințele pe care le păstrase în suflet. S-a gândit la mama lui și la acea propoziție care îl urmărea de ani întregi, apoi la mătușa sa și la promisiunea unei case la țară care părea să nu se împlinească niciodată.

Cu ochii îndreptați spre cer, Mihai a rostit încet, aproape ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: „De ce m-am născut?”. Era o întrebare născută dintr-o suferință adâncă, din nevoia de a înțelege de ce viața lui fusese atât de grea și din dorința de a afla dacă existența sa avea vreun rost. Nu mai știa cui să-i spună toate lucrurile care îl apăsau și nici cum să explice ceea ce simțea. Avea nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l judece, să-i arate că viața lui are valoare și să-i spună că nu este vinovat pentru răul pe care îl suferise.

În acea seară, gândurile sale s-au îndreptat către Dumnezeu. Mihai își amintea de biserica în care văzuse icoanele Mântuitorului, de lumina candelelor și de cântările care răsunau în timpul slujbelor. Își amintea că Iisus Hristos îi primea pe copii și îi binecuvânta, fără să le ceară să fie bogați, puternici sau lipsiți de greșeli. În Evanghelia după Marcu, Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Aceste cuvinte i-au adus în minte imaginea unui Hristos blând, care nu îndepărtează sufletele aflate în suferință, ci le cheamă să se apropie de El.

Mihai a început să se roage în liniștea camerei sale. Nu știa să alcătuiască rugăciuni lungi și nici nu găsea cuvinte potrivite pentru toate durerile sale, dar a vorbit cu sinceritate: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu știi prin ce am trecut și cunoști toate lucrurile pe care nu am putut să le spun nimănui. Ajută-mă să nu cred că sunt lipsit de valoare, dă-mi puterea să merg înainte și arată-mi că viața mea poate avea un rost. Te rog, trimite-mi în cale oameni buni, care să mă asculte și să mă ajute să găsesc pacea”. După ce a terminat rugăciunea, a rămas câteva clipe în tăcere, fără să aștepte o minune spectaculoasă, ci doar cu speranța că nu va trebui să poarte singur toate aceste încercări.

În zilele următoare, Mihai a hotărât să meargă la biserică. A intrat cu sfială și a privit icoana Mântuitorului, încercând să-și găsească liniștea. În acel loc, unde lumina candelelor se împletea cu mirosul de tămâie, a simțit că putea să-și așeze gândurile înaintea lui Dumnezeu fără să se teamă că va fi judecat pentru ceea ce simțea. Nu toate durerile au dispărut, însă a început să înțeleagă că vorbele oamenilor nu puteau hotărî valoarea vieții sale. Faptul că mama lui rostise acele cuvinte nu însemna că el nu merita să se fi născut, iar faptul că nu avea o casă la țară nu însemna că nu avea dreptul să viseze la un cămin.

Într-o altă zi, Mihai a întâlnit un preot care l-a observat abătut și l-a întrebat cu blândețe ce îl apăsa. La început, băiatul a ezitat, fiindcă se obișnuise să-și păstreze suferința în tăcere. Totuși, răbdarea preotului l-a încurajat să vorbească. I-a povestit despre copilărie, despre momentele în care fusese lovit și înjurat, despre vorbele mamei sale și despre dorința de a avea o casă la țară. I-a spus și despre mătușa sa, ale cărei cuvinte îl făcuseră să creadă că nu va mai fi primit acolo. Când a terminat, Mihai și-a plecat privirea, rușinat parcă de faptul că îndrăznise să vorbească despre toate aceste lucruri.

Preotul l-a ascultat cu atenție și i-a spus că niciun copil nu merită să fie lovit sau umilit și că vorbele nedrepte ale altora nu pot deveni măsura valorii sale. I-a explicat că fiecare om are demnitate înaintea lui Dumnezeu și că iubirea adevărată se arată prin grijă, răbdare și respect. Apoi i-a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Preotul i-a explicat că iertarea poate fi un drum lung și că ea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat, nici să rămâi într-o situație în care ești în pericol. Mihai avea dreptul să ceară ajutor, să fie ocrotit și să vorbească despre lucrurile care îl răneau.

Pentru prima dată după multă vreme, Mihai a simțit că un adult îl asculta fără să-l învinovățească. Preotul l-a încurajat să se apropie de oameni de încredere și să nu rămână singur cu suferința sa. I-a spus că Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni și prin cei care îi ascultă, îi ocrotesc și le oferă sprijin atunci când trec prin momente grele. În acea zi, Mihai nu a primit o casă la țară, iar trecutul nu s-a schimbat, dar a primit ceva de care avusese nevoie de multă vreme: înțelegerea că suferința sa merita luată în serios și că nu era obligat să înfrunte totul singur.

Încetul cu încetul, Mihai a început să privească viitorul cu mai multă nădejde. Nu însemna că amintirile dureroase dispăruseră sau că toate problemele se rezolvaseră, ci că începuse să înțeleagă că viața lui nu se reducea la ceea ce trăise în copilărie. Putea să învețe, să-și descopere talentele, să-și continue studiile și să construiască relații cu oameni care îl respectau. Putea să ceară ajutor atunci când îi era greu și să învețe să se privească pe sine cu mai multă blândețe. Nu putea schimba toate alegerile celor din jur, însă putea să caute un drum mai bun pentru viitorul său.

Într-o după-amiază, Mihai a luat o foaie de hârtie și a început să deseneze casa la care visa de atâta vreme. A desenat o poartă simplă, ferestre luminoase, o curte încăpătoare și câțiva pomi care să înflorească primăvara. A adăugat o cărare ce ducea spre grădină și o bancă așezată lângă un trandafir. A privit desenul îndelung, imaginându-și cum ar fi fost să se trezească într-o asemenea casă, să deschidă fereastra și să audă cântecul păsărilor. Apoi, în partea de jos a foii, a scris: „Un loc în care nimeni nu trebuie să se teamă că nu este iubit”.

Pentru Mihai, acel desen însemna mai mult decât un simplu vis. Era imaginea unei vieți în care oamenii se respectau, în care greșelile erau îndreptate prin răbdare și în care nimeni nu era făcut să creadă că nu merită să existe. Dacă într-o zi avea să-și întemeieze propria familie, își dorea să ofere copiilor săi ceea ce îi lipsise lui: siguranță, înțelegere și dragoste. Ar fi vrut să le explice greșelile fără să-i umilească, să-i încurajeze atunci când întâmpinau dificultăți și să le arate că iubirea nu trebuie câștigată prin frică. Înțelegea tot mai bine că răul suferit nu trebuie transmis mai departe și că fiecare om poate încerca să construiască relații mai bune decât cele pe care le-a cunoscut.

Într-o seară liniștită, Mihai s-a întors cu gândul la întrebarea care îl tulburase atât de mult: „De ce m-am născut?”. Acum nu avea răspunsuri la toate întrebările vieții și nu știa când avea să-și împlinească visul de a avea o casă la țară. Totuși, începuse să înțeleagă că viața lui nu era definită numai de tristețe, de cuvintele care îl răniseră sau de lucrurile pe care nu le avusese. Era un om care putea învăța, putea crea, putea iubi și putea descoperi frumusețea lumii. Avea dreptul la un viitor în care să fie tratat cu respect și în care să nu mai fie nevoit să-și ascundă suferința.

Înainte de culcare, Mihai și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat din nou. I-a cerut lui Dumnezeu putere pentru zilele grele, înțelepciune pentru a face alegeri bune și oameni sinceri care să-l ajute atunci când avea nevoie. Apoi și-a amintit cuvintele Psalmistului: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit” (Psalmul 26, 10, în numerotarea ortodoxă). Versetul i-a adus nădejdea că, atunci când oamenii îl dezamăgesc, poate continua să caute iubire, ocrotire și un drum mai bun. Nu a înțeles aceste cuvinte ca pe o promisiune că toate dorințele i se vor împlini imediat, ci ca pe o chemare de a nu renunța la speranță.

Mihai știa că drumul său avea să fie lung și că vor mai exista zile în care amintirile copilăriei îi vor apăsa sufletul. Dar începuse să creadă că trecutul nu trebuia să hotărască tot ceea ce avea să devină. Poate că într-o zi va avea casa la țară pe care și-o dorise atât de mult, cu o grădină plină de flori și pomi care să-i ofere umbră în zilele călduroase. Poate că va putea să stea pe banca din curte și să privească apusul fără să simtă tristețea care îl însoțise atâția ani. Iar dacă acel vis se va împlini, casa lui nu va fi doar un loc în care să locuiască, ci și simbolul unui nou început.

Povestea lui Mihai ne amintește că niciun copil nu ar trebui să fie făcut să creadă că nașterea sa a fost o greșeală. Fiecare copil are nevoie de iubire, de ocrotire și de adulți care să-l îndrume cu răbdare. Vorbele grele pot lăsa urme adânci, însă ele nu hotărăsc valoarea unui om și nici nu îi stabilesc viitorul. În credința creștin-ortodoxă, omul este chemat să caute binele, să păstreze nădejdea și să nu uite că iubirea adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe lipsite de blândețe.

Iar Mihai, copilul care își dorise atât de mult o casă la țară, a început să înțeleagă că putea spera la un viitor mai luminos. Nu avea încă toate lucrurile pe care și le dorise, dar avea dreptul să viseze, să ceară ajutor și să-și construiască viața pas cu pas. În inima lui, dorința de a avea un cămin a rămas vie, asemenea unei lumini care nu se stinge în întuneric. Și poate că, într-o zi, atunci când va privi pomii înfloriți din propria curte, își va aminti de copilul care fusese și va înțelege cât de important este să oferi altora bunătatea de care tu însuți ai avut nevoie.

Morala: Nu suntem definiți de vorbele care ne-au rănit și nici de suferințele prin care am trecut. Fiecare om merită iubire, respect și un loc în care să se simtă în siguranță. Prin credință, sprijin și nădejde, chiar și după o copilărie grea, omul poate căuta un nou început și poate contribui la construirea unei lumi mai bune.

Cât mai e de curățat, observat sau analiză?

Simt că toate s-au schimbat,

noi în urmă am rămas

și n-avem nici pic de avans,

într-o lume ce se schimbă.

Cât mai e de ajustat

la un corp ce-i prea firav?

Cât mai e de mers în ritm

cu planeta ce se schimbă?

E grăbită, n-are timp

să aștepte al nostru ritm.

Cât mai e să ne adaptăm

cu Pământul în armonie,

ca să nu fie nevoie

să treacă la curățare,

să pierim cu mic, cu mare,

într-un flux de energie.

Eu m-am uitat către voi, înspre înalt,
Îndatorat că pot să fac acest mitic salt,
Mi-ați dăruit din umbra voastră, adâncă,
Aceste rădăcini crescute-n neclintită stâncă...

C-ați fost și încă sunteți pentru mine,
Oceanul meu de șoapte în cuvinte puține,
Pe care, doar cu sufletul îl mai ascult,
Regăsindu-mă din nou pe țărmul vostru, desculț...

Din simfonia voastră de culori înmiresmate,
Am adunat, în timp, aceste nestemate,
Din roua limpede, culeasă cu migală,
Ofrandă plămădită, cu dor și cu sfială...

Cu ochii minții vă caut și mereu vă găsesc,
Un ocean de tăcere pe care încă-l privesc,
Locul unde am aflat adevărul complet:
Voi, salcâmii mei, m-ați dăinuit cu suflet...

Plouă așa de frumos,

Pic, pic, pic, pic, pic,

Ea și mai frumoasă ca ploaia

Pic, pic, pic, pic, pic

Și nu știu dacă-i vremea de vină,

Dar așa mică cum e cât o păstaie,

I-aș lua mâna într-a mea cu blândețe

Și dezbrăcați de umbrele, i-aș spune că o iubesc în ploaie.

Dar la cum o știu de scumpică,

Știu sigur că nu mi-ar răspunde,

S-ar uita la mine timidă

Și-ar lăsa ploaia să ne ude,

Și m-ar distrage cu ochii ei albaștri,

Ca să-și facă cu ploaia legături,

Să-mi spună că mă iubește și ea

Prin picături.

Și-n situația asta eu ce să fac,

Cui să-i răspund oare,

Să o sărut pe ea,

Sau stropii de ploaie?

Normal că pe ea,

Doar țin la a mea viață,

Ahhh, o sărut și după

O iau pe sus în brațe,

Și ploaia se prelinge pe chipul ei

Picăturile haotice îi pătrund peste tot curioase,

Încă de când s-au născut erau predestinate să o atingă,

Ce picături norocoase.

E toamnă, frig...!

E toamnă, frig și, plouă rece

Iar eu aștept să vii ca altădat,

Făra-gândi că totu-i terminat

Că tu iubești... un alt bărbat. 

Au fost clipe în doi, de neuitat 

Când lumea, ne era la picioare,

Ne sărutam, eram îndrăgostiți 

Și întâlnirile, erau o sărbătoare. 

Vorbeam, să facem nuntă mare

Iar, ca nuntași, s-avem tot satul,

Și, o fanfară cu-n solist să cânte

Că doar odată, mire..este băiatul. 

Nu știu de ce, la mine-ai renunțat

Sau poate știu, însă, încă mă mint, 

Că știu ce am promis dar...amânat 

Să fim uniți... sub sfântul jurământ.

Umbrela mi-o desfac și, iute plec

Spre casă și... singurătatea tristă,

Mi-e tare frig și, simt că sunt răcit 

În buzunar mă caut...după batistă!

..................................

Povestea de iubire...s-a întâmplat 

Când tânăr visător... visam iubirea,

Sperând ca, Cupidon să mă atingă

Și-n mreaja lui, să-mi aflu fericirea!

Flori dalbe, ca puritatea,

Crini albi-s ca libertatea,

Tulpinile-s un verde crud,

Și-ntr-o ikebana le includ.

Trandafiri-s roz pal și fini,

Lisianthus crem chiar divini,

Eucalipt cu frunze alb-verzui

Și feriga verde, toate le pui.

Crizanteme albe, nou parfum

Și toate-s în buchet, acum.

Creație adorată de femei

Și la ocazii oferită c-un temei.

Deasupra norilor,

Strălucirea florilor,

Nimeni nu m-a vizitat,

De când tu ai plecat!

Nimeni nu s-a urcat,

De când tu m-ai lăsat!

Privesc de sus

Spre-un univers promis

Cine oare, cine doamne!

Va străbate cu sudoare

De departe până-n zare

E un drum un pic cam mare,

Dar nimic nu-i de pierdut

O dată ce-ai urcat!

Viața ți s-a schimbat

Însă nimeni nu-ndrăznește

Nimeni nu pornește

În explorarea, făclii

Comoara printre stele vii

De ce m-ai lăsat ?

Singur înălțat?

Cu trepte prăfuite

De oameni lipsite?

Mărșăluind pe coridorul deșertăciunii,
Am aflat că adevărul rostit de către unii,
Răspicat și tranșat, feliat în minciună,
Preface albul în gri și soarele în lună...

În timp ce lumina adevărului arde retina,
Greu e de străbătut coridorul cu pricina,
Pentru privire, de suportat, e mult mai ușor,
Întunericul minciunilor de pe coridor...

Și adaptându-mă acestui pat procustian,
Am mai lăsat să treacă încă un an,
Mințindu-mă frumos în continuare,
Că ridul de pe frunte nu mă doare...

Râd, zâmbesc, respir din nou

În casă nu mai e ecou

De al vostru glas amar

Mai am parte foarte rar

Mă scald acum în bucurii

În solitudine-s cu mii

Și chiar nu e așa perfect

Dar totuși nu mai e defect

Peste tot e numai pace

Ecoul vostru, el doar tace

Iar eu-mi fac puzzle-ul din nou

Să-mi regăsesc al meu ecou.

Cam câtă supărare

Încape într-o umbreluță

Mică, mică

Cât o furnicuță.

Este posibil oare

Să se mărească pe sine

Ca să-i încapă mai tare

Această supărare pe mine?

Mă declar vinovat 🥺

Dar tot te iubesc nespus,

Ia-mă cu tine în vise

Să te veghez supus

Stea supărată și tristă 🥺

Și dulce cu privirea albastră

Ți-am trimis luna la fereastră,

Trimite-mi prin ea

Toată supărarea ta,

(Și un pumn în față)

I-am spus să-ți lase pe ascuns

Un pupic pe cap

Și mi te-a pârât că ai plâns 😭

Apoi auzind acestea

Ochii mei unul câte unul

Au cedat amândoi

(Ouch, mi-a ajuns și pumnul)

Și mă doare așa de tare

Tristețea ochișorilor tăi 🥺

Iubita mea furnicuță tristă,

(Chiar eu am făcut-o așa 🥺)

Îți dau la schimb pe tristețe

O bucată din inima mea.

Nu mai fii tristuță,

Știu că e ușor de spus și mai greu de făcut,

Dar eu rămân aici, promit să nu mai dorm,

Și aștept să-ți treacă măcar, măcar un pic,

Nu contează cât o să-ți ia de mult.

Și dacă există șansa ,

Ca într-o zi sau noapte,

După ceartă să treacă ,

De la vorbe la fapte

Cu pumnalul din dulap,

În inimă să mă-njunghie,

I-aș murdări tricou' de sange

Deci ,mi-aș cere scuze...

Am multe întrebări

ce nu își au răspuns

și vreau să-l cunosc,

să pot să mai exist.

Mă simt ca într-o buclă

ce nu are ieșire

și simt că sunt mințită,

captivă în simțire.

Iluzii mi se par

tot ce ne înconjoară,

de când am fost născuți,

testați în amorțeală.

Și fiecare corp

cu ale lui dureri

și tot ce e plăcere —

excesul face rău.

Mințiți am fost de mici

că sănătoși venim

și doar că respirăm

e semnul că trăim.

Și pentru fiecare

apare o durere

în suflet, corp și minte,

tot noi vinovați..

Dar nimeni nu ne spune

că alta e menirea

și, rătăciți, buimaci,

tot căutăm ieșirea.

Și nu o vom găsi

nu pentru că n-ar fi,

ci pentru că-i codată

și greu de descifrat.

Și suntem neînțeleși,

și plânși și plini de boli,

și credem că-i normal,

dând vina doar pe ani.

De ani nu ar fi,

și timpul nu l-am ști.

Ce vină am căuta?

Pe cine am suspecta?

Părem marionete

stricate și umile

și suntem aruncate

ca să distrăm pe cine?

Sunt multe întrebări,

dar suntem adormiți,

deși mergem pe drum

având ochii deschiși.

De ce venim aici?

Toți în suferințe,

ne spunem că-i normal,

e frica de adevar...

Și chiar ți se impune

să ai recunoștință

de viața ta, atunci când este grea,

că alții-s în suferință.

Și nu e treaba ta

să spui sau să compari,

ci doar să mulțumești

că ai viața în dar.

Pilot automat, ușor manipulat,

azi fără simțire,

ne vom trezi vreodată

să știm de ce ne ținem?...

La adăpost de vânturi ,suflet tu faci popas

Bezmetic de nesomn prin noapte tu pășești

De rău ai vrea să urli dar ești lipsit de glas

Respiri doar agonie ,nu știi nici de trăiești.

Ți-e palidă privirea de temere și spaimă

În focul disperării simți doară cum te pierzi

Când obosești de fugă ,te furișezi în taină

Îți faci o rugăciune spre visul ce îl crezi.

E visul doar spre bine ,să ai curaj să speri

Să poți avea scăpare ,să evadezi spre viață

Să scapi de gânduri rele în care doar disperi

Să te agați cu dinții de tot ce crezi speranță.

Sub dușuri reci te minți și cauți alinare

Măcar o mângâiere ai vrea să poți simți

Un tremur te apucă ,te simți fără scăpare

În minte pui speranțe spre nu a rătăci.

În întrebări deșarte cauți certe răspunsuri

De ce nu este simplu să primești ce oferi

Iubirea și căldura pierdute fac pe gânduri

În fuga ta prin noapte tu liniște doar ceri.

Minciuni nevinovate în adevăr fac rană

Te minți și minți crezând că totul va fi bine

În toiul spaimei reci te simți ca și o stană

Să pleci ,să îți revii ,va ține doar de tine.

O rază de lumină doar speri să poți vedea

Un răsărit de soare pe noaptea vieții crude

Din gheare ale fricii te zbați spre a scăpa

Doar liniște să simți ,când ploaia să te ude.

Oare știi tu oare?

Cât de mult te iubesc eu oare?

De la lună până la soare,

Oare știi tu oare?

Câtă lume știe oare?

Că iubirea mea o ai tu soare,

Oare știe și luna oare?

Că iubirea mea doar tu o ai floare.

Tu ești soarele și luna mea

Tu ești iubirea și fericirea mea

Tu știi oare câtă importanță ai in inima mea?

Oare știi tu oare?

Știe si soarele

Știe și luna

Știu si stelele

Oare știi și tu oare?

Inima mea știe 

Sufletul meu știe

Până și eu știu

Dar tu știi oare?

Noi, îngeri prea triști uneori,

Cu suflet fragil ca de flori,

Pășim spre finalul scris noua

Și ne agățăm de albi zori

Trăind clipa aceasta sortita

Cu-o lacrima-n ochii adânci

Și cu o simtire-infinită...

Întotdeauna m-am înveșmântat în cuvânt,
Și-am încercat să le-nțeleg pe toate câte sunt,
Ascultând cu ochii închiși, al lumii concert,
Am fost și sunt copacul înflorit în deșert...

Și am cântat cu sufletul ce am simțit,
Cu inima plină de of-ul de la asfințit,
Și orice am scris, indiferent de anotimp,
N-am vrut să mânii pe zeii din Olimp...

Și chiar de n-ar fi fost întâia oară,
Când, în zadar, deșertul mă-nconjoară,
Eu încă nu mi-am auzit în el ecoul,
Și nici nu mi-am primit în dar haloul...

Cineva cu zâmbetul scump

Ahh, și buze de amurg,

Se înghesuie în inima mea

Așa mică cum e cât un fulg.

Și doamne cât pot să o iubesc de mult

Din ce iarnă te-ai rupt așa de frumoasă,

Cu privirea aia dulce albastră…

Până să vii pe pământ ai stat cumințică la umbră de curcubeie,

Ahhh, nu cred că există nimic mai frumos decât să iubești o femeie.

Iar acum că e târziu, îmi imaginez

Alături de această noapte,

Cum dormi cu piciorușele și mâinile haotice, jumătate în pat, jumătate suspendate,

Cu unul dintre obrăjori lipit de pernă…

Intervine noaptea și face o glumă (nu eu)

Și spune că și când dormi așa de frumoasă,

Pari puțin nervoasă 😈

Noapte bună, alintată mică,

Eu nu sunt de acord cu noaptea în totalitate,

Adică poate că pari puțin nervoasă, dar ești și dulce, și gingașă, exact ca un copil mititel, mititel 🥺

Vise plăcute, eu mai rămân puțin să-mi imaginez cum dormi și să mă iau de noapte…

S-a lăsat parcă puțin frig,

Nu-ți face griji, te învelesc imediat cu o bucățică de cer de departe.

Acceptă Poeții Secreți drept constelația cea mai întunecată,

Cât de tare nu ar lumina stelele noastre Oricum vom fi înconjurați de o beznă totală.

Fiecare pereche își găsește destinul prin Valea Trandafirilor,

Însă emoțiile mele negative percep cimitirul Visterniceni drept parcul iubirii.

Privesc pietrele de mormânt și văd cum trăiesc răposații.

Pentru mine cei vii sunt morți demult iar lor de mine deloc nu le pasă.

Gândurile suicidale să le arunc cât mai departe,

Fericirea vieții să o pot simți din toate,

Experimentele Căii Lactee asupra vieții mele

Să fie decodificate la fel ca importanța anumitor ,, stele''.

Aceeași luptă cu sine,între noapte și zi,

Dintre întuneric și lumină, vedem care primul se va trezi.

Ziua la plimblare obișnuiesc să se ivească mai multe cupluri,

Însă până deseară s-ar putea să se transforme în trupuri.

Manipularea acestor cuvinte , ai putea să le numești trucuri,

Îmi cer iertare pentru că ți-am deranjat somnul, sper să

nu te superi.

Ce simți tu când îl privești?

Îți vezi toate versiunile care-l iubea

Care amintire îți vine iar să o retrăiești?

Oare știa de câte ori inima-ți zâmbea?

Când stăm la povești, depănând amintiri,

Îți apar dulci sclipiri în priviri,

De aceia tot mai des, draga mea,

Desleg desaga cu povești, că-i prea grea.

Ce-o să fie ? vom vedea,dar acum,

Să ne uităm, la cum eram noi cei din album,

De câți ani, tu mi-ai fost foarte dragă,

Nu te-aș fi schimbat pe lumea întreagă.

Am luat de la viață, tot ce ne-am dorit,

Îi mulțumim, în hausul ei ne-am cunoscut

Copii sunt mari, am zidit o casă, am sădit un pom,

Și nu am făcut de rușine, numele de -OM-!

• Seară de toamnă,

Seară de toamnă, sub pașii apăsați,

sunetul frunzelor dă ritmul unui dans.

Plăcută atingerea, senzații sonore

de frunze uscate pe drumuri așezate

ca un covor auriu.

Și noi, de mână, sub luna plină,

sub stele argintii și un cer ce-i senin.

Îmi place plimbarea și dansul

pe străzile goale,

de parcă am fi doar noi

în spațiul imens.

Îți simt mâna, îți aud vocea

ce spune povești.

Ești blând și prezent.

Alerg și mă prinzi,

mă strângi în brațe

și râdem în hohot,

cu lacrimi albastre...

Atingerea trezește o flacără

ce aprinde, ca o scânteie,

tot ce se simte.

Sărutul e calm și pasional,

deschide esența contactului carnal.

E o atmosferă de basm și pasiune,

cu două persoane ce par singure-n lume.

Și pare ireal, pare și magic,

de parcă pământul respiră cu ei.

Și toamna aurie,

și cerul argintiu,

și luna e plină,

iar ei, pasionali...

Nu e magie și nu e un basm.

E tot ce-a creat un cuplu, real,

căci au permis să simtă,

să fie prea natural.

Ce se petrece cu noi, nu e de loc bine,

Le văd, le simt, dar nu le pot spune,

O  să fiu acuzată, că am simple vedenii

Și vreau să bag în oamenii vedenii.

Noi ca oameni, nu ne putem apăra de rele

Alții uneltesc, cum să ne înghețe la iarnă,

Cum va fi pe masă fără pâîne, fără hrană

Și câte alte multe nevoi și belele ?

Țara, are prea mulți bătrâni, ce doar consumă

Niște zvonuri ce circulă, nu cred că-i glumă,

Pensionarii fac zarvă, că nu le ajung banii

S-au gândit unii, ar fi bine, să le ia anii.

Tot ce se zvonește, e un adevăr ascuns

Am uitat pandemia ? câți ani s-au scurs ?

Sunt - genii -ce ne hotărăsc soarta

Genocidul de azi, a schimbat roata.

Nu va mai fi o Românie a tuturor

Hultanii stau paznici la a noastră poartă

Câte dezastre se întâmplă și câți mai mor ?

Și cum cei rămași își plâng o așa soartă.

Mulți ne consolăm, că nu vom apuca acele zile,

Când țara va fi doar o enclavă străină

Radiată din istoria nouă, cu alți stăpâni,

Se zvârcolesc în morminte bieții Români.