Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ploaia pictează cu stropi mărunți si grei,

Cu pensula subțire, așterne in culori

Tablou de toamnă , in rama lui de nori,

Iar timpul s-a oprit la trei.

In gând fiori…

La geam, o carte, o lumânare parfumată,

Ceaiul de portocala si ghimbir,

Un dulce mic, ceva cu ciocolată—

Așteaptă sa mă-alint.

Miresme și emoții, se - adună in simțire,

Tăcute, blânde, privesc tabloul ud.

Ce fericire-n suflet, ce trăire!

Ce liniște,

Ce zgomot mut!

Pisica toarce - adânc pe canapeaua veche

Într-un răgaz de vreme ponosit,

Iar cartea mea mă poartă-n alte vremuri,

Unde -o Fetita* frumos  a mai trait.

Sa mi fie  toamna cântec si culoare,

Fotografii de frunze ruginii,

Iar dorul sa danseze , ușor si cu răbdare

In pași de stropi zglobii…

* Fetita este din cartea Oameni care vor fi mereu cu mine, de Narine Abgarian

De-atâta vreme Ne privești de sus,

Și sufletul mi-e frânt de-atâta jale,

Mă uit la Tine, bunule Iisus,

Și plâng pe-a suferinței grele căi.

Ajunge, Doamne! Mult ai îndurat,

Prea mulți spini pe frunte Te-au durut,

Prea mult o lume-ntreagă Te-a scuipat

Și-n palme piroanele Te-au frânt tăcut.

Mi-am adus o scară... grea de lemn,

Și-o sprijin azi de crucea ce te chinuie,

Fără să cer la nimeni vreun îndemn,

Mă urc la Tine, plin de-un dor senin.

Mă urc grăbit să Te cobor de-acolo,

Căci nu mai pot să-Ți văd rănile vii,

Să șterg cu lacrimi chinul Tău și doru-mi,

Și-n brațe să Te-aduc printre noi, copiii.

Ajunge, Doamne! Te voi da jos eu,

Să-Ți scot coroana aspră de pe frunte,

Să port eu astăzi tot păcatul greu,

Și crucea s-o ascund în munte.

Dar... când mă-ntind să Te cuprind de mâini,

Tu mă privești cu-atâta blândețe-n sfântu-Ți dor,

Și-mi spui: „Copile, rana mea e mare,

Dar prin acest chin eu vă salvez de dor.”

​Mă uit în casă,

Sunt singur,

Stau la masă

Și mă gândesc la faptul

Că-i totul trecător.

​Viața-i ca o pasăre,

Una călătoare,

Ce-și părăsește cuibul

Când frigul sună iar...

​Tot ce-am lăsat până acum

În viața asta mare

Sunt doar un pix și-o foaie,

Lăsate de decor...

​Poate într-o zi

Voi lăsa ceva măreț,

Pe care toți oamenii buni

Vor ști că are un preț.

Într -o căsuță mică Stă o sărmană bătrânică. Singură, singurică, doar ea cu El, Cu bunul Dumnezeu! Se roagă la o icoană cu chipul lui Iisus Și îi mulțumește de tot ce are. Numai că sănătate nu are de ajuns Și o doare puțin în spinare. Își i-a bastonul ei de lemn uscat Și iese la poartă. Să audă ce să mai face prin sat Și lumea să mai vadă. E greu bătrânii, e foarte greu Dar ea nu dă înapoi, Căci iubește viața și crede în Dumnezeu! Și nu se teme de greutăți și nevoi. (Poezie de Vladimir Potlog

Zilele grele, au venit,

Nu simt nicio jenă, 

Toți fără să vrem

Trecem prn ele.

E bine să avem 

Câte un hobi drăguț

Și să-l facem cu plăcere

Lucrând cu drag 

Uiți, sau te faci

Și uiți de durere.

E adevărat când...

 Tare, tare mă doare,

Mă întreb: cât ține oare ?

Și mă ascund pe undeva 

Să nu mă vadă cineva.

Când durerea se îndură de mine

Și nu mă doare nimic, 

E tare frumos... și e bine.

El nu purta mătase, nici haine de oraș,

Ci-o cămașă veche de lucru și-un simplu guler ras,

Mirosul slab de lemn și liniștea-n spate,

Când se-ntorcea din vie, cu pași egali, la noapte.

Nu-i plăceau vorbele multe, nici sfaturile lungi,

El îți arăta cum în viață, frica s-o alungi;

Ținea un pahar de cristal , cu apă rece și pură,

Și-și ștergea fruntea de sudoare, după munca dură.

Ne-am așezat o dată pe-o bancă de brad cioplită,

Fără să spunem vreun cuget, cu lumea-n fața oprită;

El a tăiat o felie de pâine cu briceagul lui bun,

Și mi-a dat-o-n tăcere, ca pe-un legământ străbun.

Acolo-s înfipți toți anii, în scândura de la ușă,

În urmele de pe vatră, în fiecare fir din cenușă;

Și-acum, când privesc în oglindă și văd asemănarea,

Știu că din el mi se trage și pasul, și toată cărarea.

Singur în mulțime stau și lăcrimez,

Steaua nevăzută rost mai are oare?

In genunchi cazut-am și-n om nu mai crez,

Sfârtecatu-mi suflet in loc ca sa moara,

Doare-adanc și naște un copac imens:

Spiritul meu singur,dar cu-nalte aripi

Ce nu mai vor faima, zâmbete, au ales

Către cer să zboare,spre adancu-mi iară,

Sunt doar eu cu mine,azi, și-am înțeles

Că tovaras mi- este inima-mi,doar ea,

Că sunt val în noapte,clopot surd, o frunza,

Picur,praf de stea...

Toamna, a venit cu bruma rece

Și, un alb covor pe flori îmi pune, 

Ziua, e deacum, puțin mai scurtă

Soarele nu arde și, repede apune.

Uit privirea, undeva în depărtare 

Așteptând să vii, să îți pot spune, 

Tot ce ieri am amânat fără motive

Că tu, ești iubire și-a mea minune.

Când ai plecat și, scrisul l-am citit 

Am înțeles ca-i obosit... a aștepta, 

Mâna să-ți cer, așa cum am promis 

Și timp îmi lași, poate, m-oi deștepta.

Dar, în scrisoare, adresa, n-am găsit 

Unde să te găsesc și, să mărturisesc,

Că singur, viața-mi, este...singuratate 

Și doar cu tine, iubito, vreau să trăiesc.

Acum, nu-mi rămâne, decât speranța 

Că într-o zi, poarta mi-o vei deschide,

Iar eu decis... să-ți cer, să-mi fii soție 

Și-un ,,Da" s-aud, că spui.. la cununie,

Iar dragostea... o veșnicie... să ne ție!

Privesc harta Europei, parcă căutând ceva,

Istoria îmi amintește, ce furtuni au fost în ea,

Popoare migratoare au venit și vin mereu

Liniște n-a fost nicicând, e tot mai greu.

Imperiile au prins aripi, luând în gheare,

Hălci din țările vecine, prin forță și teroare,

Țări, popoare mici, fără apărare...

Apoi s-au declarat -puteri ai lumii-o eroare.

Puterile -cresc și scad -în uitarea timpului;

Veacuri i-au trebuit Românului să clădească,

Ca urmașii de azi au cu ce să se fălească

Și ei scot Țara în bătaia tunului, a vântului.

Am rămas hipnotizat de ce am văzut...

Europa nu are nici o țară așa de frumoasă,

E pictura unui geniu din cer căzut

Doar în ea să trăiesc, mă simt acasă.

E aproape un cerc imaginar, bogat,

Câmpi și munți, dealuri și văi, păduri

Curg ape vijelioase, cresc herghelii,câmpii mănoase

De ce Românul prin străini, e doar argat ?

Românie, țară frumoasă patrioții te-au apărat 

În vremuri grele, s-au jertfit, au luptat

cei de azi li-au pus gând rău, stârnindu-ți furia,

Uneltește cu dușmanul, îți cântă deja aleluia, aleluia....

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

Vechime de 10 ani 

Cu-adevărat, astăzi este o zi specială,
Nedeslușită, în șoapta ei domoală,
Lipsită de orice sens și de orice culoare,
E o zi ploioasă, întunecată, ce doare...

Lipsit de chef, golit sunt de gânduri,
Toamna asta mi se risipește pe riduri,
Ridicându-și spre cer inutilele frunze
În fuioare-așezate sub formă de scuze...

Ziua asta am s-o las prin mine să treacă,
Ca pe o piesă de teatru, de tragedie greacă,
În care, alături de toamnă, actori am fost,
Jucându-ne rolul fără chef și la fel de prost...

Mă pun să dorm cu capul pe-o idee,

Îmi îndrept spre tine toate tainele privirii,

Când zâmbești faci propagandă iubirii

Și cerul îl reumpli de stele,

O, te implor, zâmbește mai des,

E singura propagandă în care mai cred.

Motivul acestei nopți albe, să știi

Sunt doi ochișori prea scumpi pentru odihnă,

Albastrul lor prin spațiu mă plimbă

Ahh, fir roz de trandafir ce ești, într-o mare de gri.

Tu nu poți să nu fii iubită, așa e firea ta

Tu faci din abis să curgă lumină

Din lumea goală o lume mai plină

Si după ce obosești te așezi frumoasă în inima mea,

Și mă umpli așa tare de tine,

Că-mi intră și-n sânge iubire.

Și totuși somnul meu în noaptea asta te refuză,

Mă dezic subit de orice propagandă dulce,

Și pornesc o întreagă revoluție sonoră,

Pancarte, strigăte, “jos guvernul” și-așa mai departe,

Ca să mușc dictatorul de buze.

Motivul? Eh, sunt mai multe motive și un singur scop,

Dictatorul acesta de zahăr mi-a căzut rău cu tronc

Și nu mă las, protestez cât pot eu de mult

Într-o zi, să-i fur un sărut

Și să-i umplu privirea aceea tristă uneori

De fluturi și de flori.

Te iubesc, dar n-am voie,

Să te chem în viața mea,

Căci între noi este o lume

Ce nu ne va lăsa.

Te văd, dar nu te pot atinge,

Te vreau, dar nu te pot avea,

Și orice vis ce mă mai ține

Se stinge-n urma ta.

Poate într-o altă viață,

Ne-am fi întâlnit la timp,

Ne-am fi iubit fără regrete,

Fără drumuri incomplete.

Vino acum, mai vino la mine

Îți cer o favoare, îți cer un miracol

Ia-ți și timbrul și ochii aceia cu tine

Să pot să-i mai văd o dată, minune

Nu-ți desluși drumul tău

Doar vino pe-ascuns, dar vino

Sunt freamăt, nătărău aș spune

Mi-e teamă că azi, dar și mâine

Ai să te pierzi în calea iubirii, iubire

Ți-am pregătit un ceai

Și muguri, zambile și-un rai

Ai să pășești senină

Ce nepătrunsă ființă, divină

Zâmbetul tău mă fură, mă cheamă

Simt că mă-mpiedic, sunt magmă

Cum te apropii, te văd mai puțin

Nu-mi vine a crede, e numai suspin

Oare visez, oare ești tu aceea

Oare chiar vii sau e dispneea

Îmi amorțește inima și chipul

Căci n-am să te văd iarăși

Decât infim, cu gândul

Îți întinde o mână când te vede jos,

Te bate pe umăr cu vorbe de bine,

Îți zâmbește larg, prietenos și frumos,

Și pare că și-ar da și sufletul pentru tine.

Dar ea e doar masca ce-o poartă în vânt,

Un chip de aramă lustruit la lumină,

Căci dincolo de-acest fals legământ

Se ascunde a doua lui față, străină.

Când totul e bine și drumul e drept,

El merge alături, un frate ales,

Dar cum a venit un necaz în piept,

Îl vezi cum se schimbă... are un alt înțeles.

Atunci îi cad hainele de pe el rând pe rând,

Și vezi cum prietenul drag de altădată

Își scoate cuțitul pe furiș de curând

Și-ți râde prin spate... cu fața schimbată.

Te uiți la el mut și nu-ți vine a crede

Cum ochiul ce plângea odată cu tine

Acum te privește rece și cum vede

Să te distrugă pe tine pentru al său bine.

Să n-ai încredere-n zâmbetul pus pe față,

Nici în jurămintele spuse pe loc,

Căci omul își arată adevărata față

Abia când prietenia se trece prin foc.

Îi simt durerea în inima mea mare

Și lacrima in ochii mei căprui,

Din visu-acesta nu mai am scăpare

Dar sorții asta nu poți să îi spui...

Cândva îmi era sete de iubire

Și-n calea mea a fost scris sa te pui,

Azi un inel mă leagă și-o simțire,

Dar nu de tine,ci de ochii lui...

Și totusi,eu îți simt in piept durerea,

Tu, lanțuri grele conștiințo, pui!

Dac-a destinului așa a fost,azi,vrerea

Te rog, elibereaza-l mâine,soarta,

Chiar daca inima mea va fi moarta

Și-n ochii mei pustiul o să-l pui...

Nu e din aur coroana ce o poartă,

Nici catifea cusută de mătase,

E-un trandafir ce stă acum la poartă

Și cată-n suflet, singur, fără parte.

Îi spun „Prințul Negru” cei ce îl privesc,

Când roșul lui se face nchis,

Un roșu grav și aspru, omenesc,

Ce parcă plânge-un vechi și drag un vis.

Stă singur în grădină, drept și mândru,

Cu spini pe care viața i-a crescut,

Nu se-nclină la vânt, nu cere rândul,

Și poartă-n petale tot ce a durut.

E floarea care știe să tacă,

Când primăvara trece pe la geam,

Și lasă amintirea să se facă

O umbră grea, bătută de la ram.

Și-așa rămâne, mândru și tăcut,

Chiar dacă anii cad pe el ca ploaia,

Un Prinț Negru ce n-a fost nicicând pierdut,

Ci doar a-nchis în el toată iarna.

Dintre toate pe câte le știu despre lume,
Dacă-ar trebui să aleg un lucru anume,
Pe care să-l simt că-i doar al meu,
Dorul de tine îmi trece cel mai greu...

Căci numai umbra mea te știe cel mai bine,
Fiindu-ți umbră cum tu ești pentru mine,
Izvorul nesecat ce umple o cascadă cu lumină,
Din care beau și mă îmbăt fără vreo vină...

Și dintre toate clipele trecute în amurg,
Pe care le-am simțit încet cum curg,
Dacă-ar trebui s-aleg dintre ele numai una,
E cea în care amândoi ne-am contopit cu luna...

Mai spune-mi iubitule odata

Cuvintele ce le-ai gandit

In ziua ceea de Mai torid

Cand m-ai iubit pentru prima oara.

Mai spune-mi inima cum ti-a saltat,

Si ochii-mi cum sclipeau,

Mai spune-mi iubitule odata

Iubirea-ti de ce mi-ai dat-o.

Nu-l căuta pe străzi, prin lumea mare,

Nici printre cei ce te-au trădat prin cuvânt,

Dușmanul tău nu-i o umbră trecătoare,

Nici cel ce sapă groapa sub pământ.

El locuiește mut în a ta casă,

În casa pieptului, sub propriul tău veșmânt,

Te amăgește când te vrea în frunte,

Și te doboară tocmai când ești blând.

Îți spune-n șoaptă că nu ai nicio șansă,

Că drumul e prea greu și n-are rost,

Că viața ta e doar o scurtă farsă

Și că ești doar un biet oaspete-n adăpost.

El stă de veghe-n umbra ta la masă,

Îți taie aripile când vrei să zbori,

Și îți presară îndoială deasă

Pe tot ce-ai vrea să clădești până în zori.

Te lupți cu lumea, strigi în gura mare,

Te plângi de soartă și de greul an,

Dar uiți că cel ce-ți pune cea mai mare piedică în cale

Ești tu însuși... sub propriul tău tiran.

Până nu-l frângi și nu-i închizi a sa gură

Să nu-ți mai dicteze teamă și păcat,

Vei fi mereu o veche și ruginită armură

În care propriul tău suflet a căzut... și a plecat.

Seară de seară mi-a fost paharul plin țipând a regret,

Mi-am dat voie să te uit printre amintiri și melodii

Câți ani să te mai port singură atâta timp în piept?

Din cutia toracică încet s-au eliberat toți fluturii.

Știm că atunci când iubim prea mult uităm de noi înșine,

Ai putea să te uiți în oglindă fără remușcare știind că ai rănit?

De ce ai vrea să dai timpul înapoi dacă trenul nu mai revine?

Uneori nu ne este dor de acea persoană, ci de ce ar putea fi menit.

Te-ai pierdut printre atâtea perechi de buze și ochi

Încrederea-n cineva cum o mai recâștigi acum?

Luptându-te iar cu rațiunea și toate acele voci,

Când te găsești iar acolo pe același drum…

Buclele tale îl mai strigă din când în când? 

Păstrezi în sifonier haina si acel miros?

Ai strâns cioburile cu mâinile-ți sângerând

Să renunți la lucruri e al naibii dureros…

De ceva timp ai început să strălucești singură,

Fără în a te mai abandona pe sine cu frica că-l pierzi

Viața își are propriul curs și ritm deși dorul te consumă,

Construindu-ți viața si punându-te înapoi pe primul loc.

 Ascult o melodie și, gându-mi fuge 

La tine draga mea și prima sărutare,

La vremea tinereții... fără bătrânețe 

La teii din Copou cu flori mirositoare.

Deschid albumul și, dau filă cu filă 

Și văd cum poza ta...îmi amintește,

De locul întâlnirii și, fericit zâmbesc 

Citind pe verso... ,,Maria te iubește".

Nu mă opresc și, răsfoiesc albumul 

Aminte să-mi aduc, de tot trecutul,

O nostalgia mă cuprinde și, suspin 

Că voi pleca curând... spre Sfântul.

Închid albumul când soția-mi zice

Că e târziu și, mergem la culcare, 

O rugăciune către Cel de Sus înalț 

Și-L rog, să-mi aducă...vindecare.

Privesc la candela mereu aprinsă 

Ce camera mi-o umple de lumină,

Ochii închid și-n vis mă adâncesc 

Simțind cum Domnul, durerea îmi alină! 

De-aș putea da timpul înapoi,

Să repar greșeala făcută în trecut,

Aș șterge și păcatul cel mai greoi

Ce l-am pus eu însumi pe-al meu trup.

De-aș putea schimba pașii ce i-am lăsat

Pe cărarea care mă ducea în gol,

Aș schimba macazul și-aș lua de la început,

Să încep de la zero fără ocol.

De-aș putea preface-n flăcări scrumul

Și să-nvăț să iert pe cei ce m-au rănit,

Căci oricine greșește în viața asta scurtă,

Privind la ce-a fost și ce a devenit.

De-aș putea aduce în vechiul prag

Pe cei dragi plecați mult prea devreme,

I-aș strânge la piept cu atâta drag,

S-alung din casă orice teamă, din orice vreme.

De-aș putea opri o clipă timpul

Să nu treacă grabnic și nedrept,

Aș lăsa iubirea să dea impulsul

Și liniștea să se așeze-n piept.

De-aș putea... dar timpul e un munte

Ce nu se clintește-n fața mea,

Așa că merg înainte, fără să privesc pe punte,

Primesc tot ce-a fost... vrea inima, ori nu vrea.