Nu ştiu ca tine doamnă..., publicată de Cătălin Teodoreanu
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Publică poezii
Ca autor logat sau anonim, rapid și ușor.
Creează o carte / colecție
Adună poeziile tale în colecții vizibile cititorilor.
Universul poeziilor
Fiecare autor e o constelație. Poeziile sunt stelele lui.
Poezii în voce și imagine
Adaugă creații audio, video sau combină-le cu textul.
Transformă poezia în cântec
Un click și poezia poate deveni muzică.
Postează noutăți
Comunică, comentează, postează noutăți, citește, discută, creează conexiuni.
Ascultă Radio Poezii
Autori, lecturi live și muzică poetică — în direct pe Radio Poezii.online.
Fii Live pe Radio
Aplică și câștigă propria ta oră pe Radio Poezii.online.
Postează poezii online. Versuri din suflet...
Poezii recent adaugate
Grăit-a Străfundul
1. Zburda prin cămara mea un om, care se asemăna cu o umbră, și i-am grăit acestuia: Lumea mea nu e ca a ta, inima mea nu își găsește odihna în cugetele tale, iar trupul meu ostenit s-a făcut de truda cea bună. Vântul trece neîncetat prin cercurile sale, așa cum vorbele tale se subțiază ca apa în vinul cel dulce.
2. Cercetat-am cuvintele înțelepciunii tale și mi-am silit inima ca să pătrund și știința și văzduhul, nebunia și prostia, cuvântările și visele, dar am înțeles că unde este multă înțelepciune este și multă trudă; Cel care își sporește văzduhul, va înmulți moartea!
3. Întoarce-ți ochii către stolul de păsări, căci și ele trebuie să se coboare pe pământul cel neîndestulat ca să își adune merindele, așa cum face toată suflarea și însuși omul.
4. Auzit-am de la un cercetător: „Cugetele omului nu sunt decât umbrele simțirii sale, pururea mai întunecate, mai deșarte și mai sărace decât fapta cea vie.”
5. Am văzut sub soare umbre fără de număr, iar acestea grăiau mie frământările lor încântătoare, dar moleșite.
6. Ascultați, voi umbrelor, de cuvintele mele: Iubesc această temniță, ador robia, căci ea este dătătoare de vlagă trupului meu. Viu sunt în pământ și în duh.
Vorbe-n vânt...
Te-ai simțit vreodată ca o perdea ieșită pe dinafara ferestrei, în bătaia vântului, blestemându-și închisoarea către stolul de păsări care zboară înaltul cerului? Dacă da, atunci ești omul meu... Fiind asemenea, pesemne că vorbele astea vor ajunge mai ușor către tine...
Niciunde n-am fost capabil să rostesc ceea ce simt mai bine și mai aproape de suflet decât prin scrierea vorbelor pe hârtie, căci deși am vorbit slobod, parcă tot cuvântul scrijelit cu pana pe hârtie mi-a fost mai la îndemână... Poate din nostalgia scrisului de mână - din păcate, tot mai rar astăzi - sau poate din dorința ca vorbele să rămâie undeva, întrucât cele rostite se pot pierde și uita cu ușurință pe cușmele vântului...
Am continuat să scriu, întrucât, apropiindu-mă de senectute, n-am vrut să-mi uit simțirea, mai mult pentru toate prin câte-am trecut, măcar că cuvintele sunt mult prea sărace într-a zugrăvi lumile mele...
După cum, atunci când am gura uscată ca iasca, sunt doritor într-a soarbe apă răce de fântână, întocmai la fel am simțit ca gândurile mele să poată fi rostite și altădată de altcineva...
Cuvinte scrise frumos, caligrafic, așternute cu grijă pe hârtie, cuvinte care grăiesc despre inima și mintea mea, ce-am simțit eu sau ce-am gândit eu, într-un moment aparte sau obișnuit al zilei...
Așa că am lăsat cuvintele să se zbată către oriunde, întocmai precum perdeaua de la fereastră, neînchizându-le în închisoarea lor de hârtie, întrucât am credința nestrămutată că ele vor zbura înaltul cerului precum păsările călătoare ale sufletului meu...
Eu sunt omul lor...
Desăvârșirea perfectă
Soarta este una desăvârșită
cu chipul ascuns și enigmatic
și trupul acoperit cu nimic
de întreagă vreme,
care nu-l descifrează
nici după trecerea la altă treaptă
a sorții.
Viața este una desăvârșită
cu ascunse obscure și frumoase
care așteaptă pe Dumnezeu
să le găsească
și să le salveze de răul,
după ce ei vor găsi
sursa lor de putere
și de încredere.
Omul este unul desăvârșit
cu capul luminat ca un felinar
din parcul Chișinăului,
însă aerul este poluat, respirând greșit
și fără practică,
gata să-l asfixieze până la moarte.
Cuvântul este unul desăvârșit
cu litere profunde, precum E și U,
care ne caracterizează pe noi toți
când le îmbinăm așa cum se cuvine.
Numai desăvârșirea îl face pe cineva
desăvârșit,
căci nimeni nu este mișel și nimeni,
adică nedesăvârșit.
Dar dacă el este un mișel
sau nimic,
atunci el are ceva paradoxal
în starea lui
și, de aceea, el are șansa să-și înlocuiască
un termen nociv,
ca să se desăvârșească,
să devină desăvârșit
în mod desăvârșit.
Ploaia trăiește
E o nedreptate,
Să aresteze cineva bucata aceasta de carne,
Cu încrețituri mai ceva decât o claie de paie.
Dar cum îndrăznește să se opună unui suflețel,
Care vrea și el măcar o dată să se facă ca el.
Îmi tulbură furnica, o aleargă zi și noapte,
Îi dă când un gând greuț, când un gând greu, când un gând de multe kilograme,
Așa o mai tulbură de mult, că furnicuța asta mică nici nu doarme…
Vreau să mă lupt, nu pot să o las să câștige,
Vreau să-mi iubesc furnica atât de tare, încât să o învingem.
Ea este mai puternică decât organul acesta împrejmuit de un craniu,
Ahh… fricosul, și-a pus apărare…
Știi, prințesă mică? Eu cred că creierul este un loc plin de reguli,
Unele bune, altele nefirești…
Dacă te supui lumii lui rigide și nu asculți de suflet,
Când mai ai timp să trăiești?
Să te uiți cu mândrie la cer de sub un copac umbrit,
Și să-ți spui cu mândrie…
Astăzi, am trăit!
De exemplu crezi că ploaia,
Dacă asculta vreodată de nori,
Se mai întâlnea cu noi?
Crezi că și-ar mai fi lăsat picăturile la joacă pe acoperișe și pe ferestre, dacă nu s-ar fi opus norilor?
Ahhhh… ploaia traieste!
Flacara
Știi cum se zice
focul mereu te frige
dar, eu tot nu înțeleg,
doar ce e rău tind sa aleg.
Băiat cu păr bălai si creț,
îl voiam cu orice preț.
Cu ochii lui verzi m-a cucerit
şi credeam ca imi e menit.
Fuma incet dintr-o țigară
eu nu mă uitam să nu pară,
că mi se parea teatral
fumul făcea totul ireal.
Mi-am făcut curaj să-l privesc
pe retină să mi-l fixez,
știind ca era ultima țigară
iar, el in cale nu o sa mi mai
apară.
Zici ca a fost un vis frumos,
să-l uit n-are rost.
Poate intr-o zi ne vom revedea
si focul iar va aparea.
Destinul
Încotro te-ai pierdut de nu te mai veghez?
Ceața geroasă s-a răspândit în pădure.
Văzând asta, încep să mă afectez.
Acest codru întruchipează o dubă:
Caut ieșirea, dar el se extinde.
Navigatorul meu sigur este lună.
Fără tine mi-se tulbură mintea:
„Unde-i dopamina cea prielnică?
Că o iubesc până la un bob de linte!"
Astăzi este ziua cea mai jalnică
De când am apărut în acest univers.
Iubirea noastră era zadarnică.
Dar ce semnifică termenul Univers?
Infern, cruzime, negură și moarte.
Spațiul unde nu mai ești pur inocent.
Pustietate este marea cu sare.
Și cuget de acțiunea culminantă:
În acest moment îmi scurtez cărare!
Cred că cunosc sfârșitul din talpă
Ca niciunul din lumea ipocrită,
Unde n-am auzit vocea de mamă.
Eram stupefiat că sunt prima țintă
Focului ce propagă în fiece colț.
Parcă mi-am făcut ultima mea cină.
Mână mea recepționează un imbold
Cel aspru, satanic și inevitabil.
Ca o îmbrățișare, primesc un ciclon.
Am pus capăt ciclul cel palpabil.
Voi începe altul, dar favorabil…
Pașii tăi
Pașii tăi să aud în visurile mele Când te apropii și mă săruți ușor. Iubita mea cu ochi ca două stele Și cu sufletul sfâșiat de dor! Te visezi noapte de noapte Zeița mea cu păr bălai! Când îmi spui dulce șoapte Glasul tău îmi pare un cântec, cântat la nai. Aş vrea să nu se mai termine, Visurile acestea frumoase de iubire și amor. Și pașii să -ți aud când calci ușor, ușor Căci tu eşti a mea fericire și eu sunt al tău dor. (Poezie de Vladimir Potlog.
Nu pot să te uit
Mi-am îngropat o mână-n lut,
Să nu mai scriu de tine,
Iar celeilalte i-am cusut
În palmă mângâieri străine.
Am ars caietele pe rând,
Să nu mai am pe ce îți scrie,
Dar fumul se-ntorcea, flămând,
Și-ți desena iar chipul pe hârtie.
Am smuls din calendare zile,
Și ceasului i-am pus barem,
Să nu mai știu în ce aprilie,
Mi-ai fost iubire și blestem.
Am spart oglinzile din casă,
Nimic să nu mai pot vedea,
Dar chipul tău, cu liniștea rămasă,
Din cioburi straniu mă privea.
Acum îmi țin tăcerile sub cheie,
Să nu mai scoată vreun cuvânt,
Dar cum să izgonesc din mine o femeie,
Când rădăcina-mi şade în al său pământ?
Am tras obloanele ca la furtună,
Am mătuit ferestrele să nu mai vadă,
Când trupul tău sub clar de lună,
Pășește nonșalant pe stradă.
Am pus zăvor pe drumul către gară,
Am șters din hartă locul unde-ai stat,
Să nu mă poarte pașii în vreo seară,
Spre-un timp în care doar am așteptat.
Mi-am scos din piept ecoul vocii tale,
L-am îngropat sub lespezi de granit,
Dar noaptea mi-l aduce-n cale,
Ca pe un strigăt lung din asfințit.
Și-am înțeles, târziu, că nicio moarte,
Nu poate lua ce-n mine ai lăsat:
Eu pot să-nchid pe dinafară-o carte,
Dar nu și ceea ce m-a învățat.
Pahar plin și suflet gol
Pe masă stă paharul cu un vin de rubin,
O licărire caldă sub lampa de aramă,
Privesc cum viața pare un ceas atât de plin,
Dar înăuntru-mi crește o rece și adâncă teamă.
E multă lume-n juru-mi, e zgomot și e râs,
Se-nchină cupe pline în cinstea unui an,
Dar sufletul meu singur e ca un vechi pământ închis,
Un stâlp de sare-n beznă pe-un pustiit ocean.
Mă-mbăt cu stropul ăsta ce arde-n gât și-n piept,
Să uit că-n golul ăsta nu-i nimeni și nu-i nou,
Că nu mai știu pe unde e drumul care-i drept,
Și tot ce cat în zare e-un simplu și trist ecou.
Paharul e cu vârf, dar inima e scrum,
O umbră ce se-alină pe-un scaun părăsit,
Și nu știu unde duce al meu singuratic drum,
Și nici de ce-am atâta tăcere de iubit.
Rămân așa, la masă, cu ochiul spre pahar,
Pândind cum se scufundă lumina în apus,
Un suflet gol ce-ncearcă să-și bea din nou un dar,
Și-o sete ce rămâne... pe veci de neajuns.
Reflecții...
Cu-adevărat mintea umană este o armă redutabilă: cu cât este mai ascuțită, cu-atât poate da mai bine formă lucrurilor și ființelor care o înconjoară, dacă există voință...
Dar mintea umană poate fi și o unealtă creatoare. Imaginarul ei nu are limite în creație. Trebuie doar să închizi ochii în liniște și să construiești lumi întregi dincolo de lumea asta, lumi în care, dacă legile fizicii nu au aplicare, poți să le modelezi întocmai după cum îți dictează conștiința, lumi pe care doar tu le poți înțelege... căci mintea poate fi, deopotrivă, și închisoare și eliberare...
E doar o chestiune de alegere. E trist că cei incapabili să construiască aleg să distrugă ceea ce au creat alții. Dar așa stau lucrurile, atât creația cât și distrugerea fac parte din transformare, căci nu se poate construi fără a și dărâma...
Lumi construite de mine vor fi dărâmate pentru a face loc altora, actualizate voinței mele. Cu toate acestea, încerc, uneori, regretul unei lumi transformate. Dar cum trecutul nu poate dicta viitorului, mă împac cu gândul că noua lume se va potrivi mai bine cu celelalte, cuprinsul ei fiind mai bine reliefat în ochii minții mele...
Lumile mele... în care am evadat eliberat de orice constrângere, fiindcă am urât întotdeauna lanțurile pe care lumea - cea adevărată - a tot încercat să mi le impună. Dacă ar ști ea - lumea cea adevărată - de câte ori am frânt acele lanțuri, călcând în picioare reguli și conveniențe, retrăgându-mă în lumile mele imaginare...
Doar în ele m-am regăsit și numai cu ajutorul lor mi-am păstrat cele mai dragi amintiri, cele care mă compun pe mine... De aceea îi sunt recunoscător minții mele, fiindcă a avut puterea și voința de a-mi crea, întotdeauna la momentul potrivit, lumi în care să mă pot regăsi întocmai așa după cum sunt, cu bune și rele, căci nu mă cred mai diferit de ciudații care umbresc pământul acesta...
Într-una din lumile mele, salcâmii copilăriei mele petrecute la țară cu bunicii sunt încă în picioare, dăruindu-mi pe lângă parfum și răcoare, din înțelepciunea lor și a lumii... Iată, bunicul mă ispitește cu o strachină plină cu caise pistruiate cu aur, iar bunica cu plăcintele ei cu brânză dulce și stafide, pudrate cu zahăr vanilat...
Într-altă lume, mă scobor pe treptele feniciene către azurul mării, având soarele lumii în spate călăuzitor, iată, auzi susurul dulce al mării, valurile cum îmi șoptesc versurile grădinii lui Augustus?
Dacă închizi ochii, poți vedea zâmbetul abia schițat al Frumoasei Grădinărese care strălucește blând din tripticul meu cu ramă de bronz meșteșugit ajurată în arabescuri complicate, ce-și aruncă umbrele șovăitoare pe perete, străluminat în reflexele aurii ca de miere ale lămpii Tiffany de pe secretaire-ul din lemn de mahon...
Dacă asculți cu atenție, poți auzi vântul cum se sfădește cu brazii sub geamul meu, iar hulubii uguindu-și cornucopia pe pervazul meu de marmură, ce dulce le e mulțămirea...
Iar în cea din urmă dintre lumile mele, mă văd ca într-o oglindă, iarăși tânăr și în putere, fără fire de păr alb și fără riduri, împotrivindu-mă lanțurilor lumii celei adevărate, zâmbind șmecherește în colțul gurii la fiecare pas mic făcut înainte prin viață, gata de zbor către spiralele mele cosmice, cele pe care le-am desenat cândva pe peretele sufletului meu...
Dac-ar fi sa aleg o floare
1.Dac-ar fi să aleg o floare,
Aș alege-o pe cea mare,
din grădină, nu din câmp,
Ci din inima si gand,
2.Dac-ar fi să aleg o floare, tot pe tine te-aș alege.
Dintre o mie de lalele, tu rămâi cea mai frumoasă.
3.Dintre o mie de lalele,
Roșii, albe, mov, rebele,
Tu ești singura-ntre ele,
Cea mai dulce dintre stele
Nu te-aș da pe-o primăvară,
Nici pe-o lume-trecatoare, nici pe-o vară, sau pe iarna,
Nici pe toamna cea rebela,
Căci tu ești o floarea rară,
Ce-mi înflorește-n piept seara de seară.
De-ar fi să aleg o dată,
Tot pe tine, fată dragă,
ești laleaua mea aleasă,
O printesa fermecata
😘
Totul într-o mână
Îți deschid ușa mea,
ca să intri-n pragul meu
plin de plante și copaci ca martori
să vadă nunta noastră,
și noi vom fi martori.
dar ce aud de la tine:
eu vreau altceva!
Dragă, nici pe Troia n-ai vrut-o,
căci este plină de ahei desfrânați
ca Ahile Peleianul,
n-ai vrut nici pe Olympus,
muntele ce atinge culmea lumii,
și zeii sub dominația mea.
Ce dorești de la mine, femeie?
Ce? Eu ți-oi da!
Tu mi-ai zis:
eu vreau totul!
eu vreau și Troia, și Olympus,
și nunta noastră.
De ce nu pot să iau totul într-o mână?
Iubita, tu nu poți să iei toate mâinile
într-o mână mică
și nu-i posibil să iei totul,
că totul este distins,
unul de altul.
Chiar și cuvinte, pe care le știm,
nu le rostim pe toate, căci este imposibil.
I-am spus femeii un paradox neclar
și ea a dispărut
ca un colb de pe pod.
De ce nu se poate de luat totul?
este imposibil.
dar ce este posibil în viața asta
temporară și lâncezită?
nimeni nu știe,
nici eu, nici alt eu.
Dincolo de tine
Poate uneori e pustiu în inima ta,
Ai ieșit în lume cu o inimă uriașă
Și lumea a rupt bucățică cu bucățică din ea,
Și acum ai inchis-o într-o colivie ghimpata...
Dar tu stii,viața nu e un drum ușor,
Ai aripi rănite și cazi în gol,
Și totuși, chiar daca rănile dor,
Exista suflete ca al tău,
Tăcute, căzute și ele din zbor,
Așteaptă doar, speranța n-o frânge,
Știu,inima-ti plânge ades,
Dar după furtuni grele razele ies,
Exista umeri pe care poți plânge,
Privește în jur doar,colivia o frânge,
Știu,tare e greu,
Dar drumul tau poate ajunge
La o minunata răscruce
Unde alt om,trist de,pe drumu-i ca o cruce
Sperând, ca și tine,ajunge,
Și două destine acolo se -unesc
Al tău și al lui,sublim și firesc...
Dialogul
"De ce vrei să te ucizi
Cu preoți și cu cei sfinți?
Cu rugi și cu speranțe
Nefirești și fantasme?
Ei zugrăvesc un portret
Urâțel și incorect.
Hai lasă pe fanatici
De prisos și dramatici.
Mergi spre calea logică,
Virtuoasă, nobilă,
Unde vei fi fericit
Și vei fi dezmeticit."
"De ce vrei să mă ucizi
Cu gândurile rigide?
Cu minciuni, dar niciun sens,
Spre rău voiești să mă dregi.
Însă nu vei reuși,
Căci El, milos, erudit
Și binefăcătorul
Îți va tăia căpșorul!
Cu ipocrizia ta
Te vei îngloda, Satan!
Eu deja sunt fericit,
Și eu sunt dezmeticit."
Despre astazi
Despre astazi
Port prezentul ca pe o rochie
croită după trupul meu de acum,
nu după cel de ieri,
nici după cel pe care alții l-au visat pentru mine.
Îi cunosc fiecare cusătură:
aici am iertat, aici am tăcut,
aici am înțeles că tandrețea
e o formă de curaj.
Seara, când lumina cade pieziș peste tot,
văd cum umbrele prind contur,
cum fiecare rană își găsește un nume
și fiecare nume, un loc unde să se odihnească.
Nu aștept viitorul la fereastră.
Îl chem încet, pe nume,
cu vocea care a prins putere,
iar el vine fără teamă,
pentru că știe că îl pot primi.
Astăzi este vorba despre mâna care nu mai tremură,
privirea care nu mai cere voie,
iubirea care nu se mai teme,
somnul care vrea să fie dormit.
Pe poezii.online găsești poezii, versuri și texte literare scrise de autori din toată lumea — de la emoții simple, până la gânduri profunde, spuse în cuvinte care rămân.
Aici descoperi poezii frumoase, dedicații, balade, poeme, proză poetică și creații originale ale tinerilor autori din spațiul românesc, organizate pe categorii pentru orice gust și orice vârstă. Poți citi în liniște, poți salva ce te atinge, iar când simți că ai ceva de spus — poți publica și tu.
Portalul este gratuit și deschis pentru toți cei care iubesc poezia: fie că scrii în română, în rusă sau în alte limbi, aici ai un loc unde vocea ta poate fi auzită. Scrie-ți versurile, împărtășește-ți starea, și lasă poezia să facă legătura dintre inimi.
Poezii.online este o comunitate literară gratuită, activă din 2013, în care autorii își publică propriile creații, citesc și comentează poeziile altora.
Citește. Scrie. Publică. Creații proprii, fără bariere — doar cu suflet.









Reformare
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 noiembrie
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗