Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...

Spune-mi, ai sta pe marginea abruptă a lumii mele,

Dacă sub noi s-ar căsca golul unor vieți greșite,

Doi călători pe stânci ce stau să se sfarâme-n stele,

Cu urmele de pași prin timp întipărite?

M-ai căuta în hău, în zgomot sau în vânt,

Știind că nicio noapte nu ne va strânge-n brațe,

Că echilibrul nostru nu-i scris pe acest pământ

Și nicio umbră n-o să poată de stânci să ne agațe?

Sau te-ai teme de abisul ce crește între noi,

De neputința de-a opri o mână ce se pierde?

Rămâne-vom o veșnicie doar singuri amândoi,

Privind cum riscul de-a cădea în jur se pierde?

Și totuși, ai rămâne acolo, pe buza acestei zări,

Chiar dacă prăbușirea ne e promisă-n viață?

Căci uneori iubirea trăiește din zeci de întrebări,

Iar umbrele sunt doar iluzii ce dispar în ceață.

Eșecul repetat aduce disconfort, epuizare și demotivare, dar fiecare cădere este tocmai antrenamentul care îți clădește reziliența și te duce, pas cu pas, spre succes — oricare ar fi forma lui pentru tine.

Marius Ene , Noiembrie 2026, Sibiu

Aș vrea să te ascund în verdele adânc,

Sub rădăcini de munți, de piatră vie,

Unde pământul ține-n pieptul său rotund, 

O liniște de început și de vecie.

Să te desfac în fire moi de sevă,

Într-un parfum ce nu mai are nume,

Și să te știu mergând prin rai ca Evă, 

Iar eu să te vânez de prin genune.

Să te adun din pulberi de lumină,

Din foșnetul de clorofilă crudă,

Și dintr-o rană verde și divină, 

Să-mi reapari în visuri nudă. 

Să-ți port absența ca pe o coroană,

Cu spini de os și dor nestins,

Și-n fiecare clipă subterană, 

Să te zăresc cum crești din necuprins.

Iar dacă totul se întoarce-n humă,

Și-n rostul firii nimeni nu rămâne,

Te voi iubi în liniștea-mi postumă,

Ca pe o stea ce-n inimă-mi apune.

Dacă o prind de un deget,

După de încă unul până la cinci,

După și cu cealaltă mână,

De la șase, până la zece,

Își va lăsa zborul acest îngeraș

Să mă învețe o lecție…

Lecția despre renunțare la zbor

Pentru o clipă de iubire,

Își va lăsa ea oare înălțimea

Să se iubească cu mine.

Ea și-l lasă mititica,

Îmi dă ambele mâini,

Ahhh… ce piele catifelată,

Rămânem așa un timp…

Ochișorii ei mă îmbată…

Îi spun că mi-e sete,

Tot eu mă plâng…

Deși ea e cea care a renunțat la zbor

Pentru zborul meu de neînger,

Își desface buzele și le beau cu sete,

Izvor cu apă dulce.

Apoi mă plâng că am obosit,

Ea se așază pe iarbă

Cu burtica în sus,

Să-mi pun capul pe ea

Și să dorm dus.

Dar cum aș putea să dorm,

Niciun somn n-ar îndrăzni

Să treacă prin ochii mei.

Îmi plec capul

Chiar de ar fi să-l taie o sabie

Și mă răsfăț cu mirosul ei.

Mă uit la cer de pe burtica ei,

Deodată lumea nu mai pare așa de înaltă,

Mititica de ea mă alintă

Când cu o aripă, când cu cealaltă.

Și o alint și eu,

Îmi încolăcesc mâinile după soldurile ei de furnică,

Și îi dau mulți, mulți pupici

Pe burtică…

Și atâta o mai pupăcesc,

Că ajungem pe nori,

Iar în locul în care am stat

Au crescut flori.

Ahhh, furnicuță, te-ai trezit?

Ai făcut ochișori?

Ți-am spus: "eu te pot apăra de alții, dar nu te pot apăra de o singură persoană, și aceea ești tu. Fiindcă nici tu nu te poți apăra de tine însuți."

Ai tăcut, și am tăcut. Iar tăcerea a crescut între noi uriașă cât tot universul. Priveam zarea cu ochii mijiți, cum soarele își sfârâie ultimele raze, abdicând în fața primelor stele ale nopții, și o oboseală grea îmi făcea să-mi simt trupul străin, amorțit...

Într-un final, părea că țârâitul greierilor nu mai putea sa-mi acopere țiuitul din ureche, iar focul dădea semne că se domolește, azvârlind în întuneric, licurici care dansau nepăsători, pierzându-se unii de alții. Vreascurile uscate trosneau ca niște bice înfierând carnea nopții și înroșind întunericul ca o rană care îmi ardea îndărătul pleoapelor.

Am strâns buzele de durere, chircindu-mi mâinile și apăsând pe durerea ascuțită din piept: aveam gura uscată ca o iască, incapabil să mai rostesc cuvinte. Doar le mai puteam rosti în minte. Atunci am simțit cu adevărat că inima nu este o pompă oarecare, ci un vortex care împinge sângele ce năvălește în vene ducând odată cu el, un șuvoi nestăvilit de simțăminte, iar și iar, cu fiecare bătaie cavă...

"Ce înseamnă asta?", mi-a zis rațiunea. Și am scuturat din cap refuzând să mai cred, refuzând să mă las pradă deșertăciunii, refuzând să mai am așteptări. Iar fără așteptări nu vor mai fi nici dezamăgiri, căci ce altceva poate stârni furtuna perfectă decât o nouă dezamăgire, adăugată la un șir nesfârșit de alte dezamăgiri? Ce mai contează încă una în plus? Mâine vei uita și va trece!

Dar dacă nu va trece? Dacă "zborul" e de fapt cădere? Căci am năzuit zborul, și Doamne!, de câte ori a trebuit în viața mea să-mi frâng aripile, să cad, și din fiecare cădere, să-mi închipui unele noi și s-o iau de la capăt? Atâtea zboruri frânte m-au adus aici, uneori rănit, alteori inutil, dar niciodată învins. Căci rațiunea mea de fier, construită cu sacrificii, sudoare și nopți nedormite, a pus stavilă de netrecut vortexului năvalnic, gata să înece totul în sânge...

Astăzi, singurătatea a ros în mine precum un cariu, prefăcându-mi gândurile în rumeguș, fiindcă tu ai ales să lupți cu toată lumea, chiar și cu mine, cel care te-am ocrotit, refuzând să duci lupta asta și cu tine însuți, lașitate pe care rațiunea mea nu mai poate s-o transforme în "mâine, va trece"...

Dar nu a trecut. Am sperat că se va risipi în tăcere, dar, din păcate, a devenit mai amplă și mai grea, cu fiecare minut pe care l-am simțit târându-se prin mine... prin noi... fiindcă în adâncul vortexului meu, rațiunea mea a fost mulțumită că încă mai poate rosti cuvântul "noi"...

Nu e disperare, ci poate o formă disperată de supraviețuire, întocmai ca un naufragiat, care, neștiind să înoate, își împinge salvatorul către adâncuri... un punct de sprijin, în care rațiunea dă voie vortexului să rupă zăgazul de fier care ne-a ținut echilibrul... E timpul pentru o nouă pereche de aripi. Acestea zac frânte, arse de nepăsarea ta...

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în razele de sori

căci tu îmi ești lumină,

în picături de ploi

căci mereu uzi

pământul sufletului meu.

Te-am căutat

în liniștea nopții

și în mirosul florilor de mai,

în haosul

care mă ține treaz

când toți visează,

în timp ce strig în minte

frumusețea numelui tău.

Nu te-am căutat în calm

calmul minte.

Te-am căutat

acolo unde inima cântă haotic,

și unde… o minune,

ai făcut ordine.

Căci în fiecare vis al meu

necolorat,

ai turnat din rozul tău.

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în adieri de vânt,

căci pacea-mi viscolește în suflet,

în fiecare ghiocel plăpând

ce-mi amintește de farmecul

zâmbetului tău.

Te-am căutat

în mielușei și căprioare,

în fiecare apus și răsărit,

în haosul

care urlă în tăcere,

în timp ce inima cântă,

iar în fiecare notă stă

frumusețea numelui tău.

Haosul m-a ținut treaz,

calmul m-ar fi ucis încet.

Căci haosul meu

are chipul tău,

astfel devine

poezie.

Îți mai aduci aminte cum turnai în cristale

Un soare de rubin, din vechi podgorii stors?

Tu m-ai inițiat în magica licoare,

Dar timpul s-a scurs iute și n-a fost loc de-ntors...

Mi-ai dezvelit misterul licorilor curate,

M-ai învățat cum gustul se simte-n mângâieri,

Dar vorbele de-atunci au fost deșarte toate,

Iar mândra promisiune s-a stins, ca stelele când pier...

Mi-ai pus în suflet soarele și l-ai luat înapoi,

Paharul este gol acum și marea de tăcere

Se-ntoarce ca un val pustiu și rece peste noi...

Mi-ai luat din cupe vinul și ultima plăcere!

.......................................................

Rămân doar eu cu umbra și-un dor de neatins,

Sub un apus de soare ce mult prea trist s-a stins.

.........................................................

Pe masă stă doar sticla, un monument de gheață,

Iar taina ce-am aflat-o pierdută-i printre vii,

Mi-ai dat o scurtă rază și-o lungă noapte-n viață,

Lăsându-mă în umbră, sperând că vei veni.

Azi nu mai sunt reproșuri și nicio rugăminte,

Lăsăm tăcerea albă să cearnă peste noi,

Un dor discret și nobil rămâne înainte,

Fără priviri în lături, fără pași înapoi.

Secundele se pierd în fire de nisip,

Iar cupa de cristal e doar un ciob de gheață,

Păstrând în transparență chipu-ți rătăcit ,

O scurtă rază-n noapte, o lungă noapte-n viață.

Dar taina n-a pierit, ea stă închisă-n sticlă,

Ca un ecou curat din vremuri de demult,

Chiar dacă azi lumina e palidă și mică,

În marea de tăcere eu încă te ascult.

............................................................

Ai in pahar sublimul... în seri cu lună plină,

Dar gustul lui de astăzi iti e un simplu chin,

Căci ai rămas cu taina, dar fără de lumină,

Un meșter singuratic ce bea un rece vin.

Oceanul meu de gânduri
Rupe o mare liniște
Valurile-s tulburi
Apa e-n neliniște

Și fiecare val
Lovește fără milă
Tot ce e la mal
Și tot ce e-n surdină

Și crește, crește, nu se oprește
Curentul de la suprafață
Tot ce e în jur înlemnește
Și nu mai face față

Unde pătrunde soarele
Se află doar război
Iar unde nu izbește
E orice, dar tărăboi

Curentul de deasupra
Provoacă, distruge
Iar cel de dedesubt
Doar în pace curge

Căci nu a găsit soarele
Nici vântul de la suprafață
Rămâne în izvoarele
Ce încă îi dau viață

Așa răzbește oceanul meu
În fața odiosului timp
Ce-l vrea uscat, un trofeu
Cu fiecare anotimp.

Doi bătrâni stau singuri În casa lor demult Şi nimeni nu-i întreabă Ce vor ori ce au vrut. Cânii urlă a jale, Vântul bate ne'ncetat, Doi bătrâni merg pe-o cărare Cum mergeau, ca altădat'. Noaptea rece se lasă Şi urlă viforul ca turbat, Doi bătrâni stau singuri în casa, Doi bătrâni stau la sfat. Şi aşteaptă şi tot aşteaptă Să vină cineva, Doi bătrâni cu plete albe: Bunelul meu, bunica mea. poezie de Vladimir Potlog

O ușă pe care am deschis-o numai ție
și o cameră în care ai putut să vezi
cum nu toate erau
la locul lor…

Dar voiam să vezi
cum, în haosul meu, ți-am dat cheia.
Un zid pe care mulți au încercat să-l doboare
în fața ta l-am lăsat să cadă.

O parte din mine ce vrea să dispară,
un cântec ce apune-n văzduh.

Și iată-ne, cu iubirea încheiată.
Îți amintești ce haos era-n cameră?
Acum, să știi, e totul stins…

Nu caut vina,
nici nu mai știu a cui era,
dar știu că-n inimă e-un strigăt.
Iubirea noastră, de demult,
e stinsă-acum…

Și totul e un chin în jur.
Iar azi, mai mult ca niciodată,
simt cum mă-ngrop în propria cameră.

Și nu mai strig să-ți spun ce vreau,
nu te mai chem de nicăieri…

Aștept ca timpul să treacă.
El vindecă, așa se spune.

Și las acum lacrima rece
să alunece încet,
zdrobindu-mi camera-n bucăți.

Sub streșini, tăcerea stă să cadă,

Ca un amurg ce nu mai are rost,

Iar pașii mei se-ntorc, fără să creadă,

Că drumul dus mai poate fi întors.

Și simt în casă mirosul crud de pâine,

Și-un colț de timp în care-am fost copil,

Dar toate tac, și astăzi e întotdeauna mâine, 

Iar casei părintești i-am devenit ostil. 

Pe grindă, anii stau bătuți în cuie,

Ca niște haine vechi, uitate-n vânt,

Iar eu ascult cum liniștea se suie, 

Din lucruri mici spre tot ce nu mai sunt.

Îmi scârțâie sub pași cărarea-ngustă,

De parcă iarba veche m-a recunoscut, 

Și simt în talpă cum verdele mă gustă, 

Și ochii mamei cum m-au străbătut. 

Fereastra mică mai ține-o amintire,

Un abur cald din seri ce-au fost demult,

Iar umbra mamei tremură-n privire,

Și-apoi se stinge-n timpul nevăzut.

Lângă divan o sobă zace stinsă,

Căci focul ei s-a dus cu-o ultimă poveste,

Și doar cenușa, albă, neatinsă,

Păstrează-n vatră urmele funeste. 

Și mă întorc, târziu, din depărtare,

Cu dorul strâns la piept, mereu,

Iar casa veche nu este cum ea pare, 

Ci-i inima și tot trecutul meu. 

O adiere ușoară și răcoroasă, vălurea încet câmpul de orz încă necopt, care se întindea la picioarele mele desculțe ca o mare de smarald... Cerul senin, vitregit de orice petec de nori, se întrecea neverosimil de albastru cu soarele necruțător de după amiezi... 

Era liniște. Câmpul își dormea liniștit visul, iar eu... ei bine, eu visam odată cu el, dorind cu fiecare fibră din mine, cu fiecare răsuflare, ca toamna să mai întârzie nițel... Încă nu era vremea culesului, vara era în toi, cu zile fierbinți și nopți răcoroase dormite pe prispă sub cerul spuzit de stele... așa că timpul, îngăduitor, nu se grăbea...

Din când în când, mijeam ochii, privind zarea, încercând să ghicesc după semnele umbrelor, cât era ceasul... Zăboveam întradins, alene, amorțit de căldură, în nemișcare, așteptând ca adierea să se adâncească și să-mi dea energia necesară să-mi părăsesc locșorul spre a mă întoarce acasă... Nu-mi păsa de asprimea stejarului de care mă sprijineam, nici de foșnetul frunzelor sale pe care îl găseam dojenitor...

Sturzii zburau ca niște săgeți, înalt, ca mai apoi să pice secerați la umbra luminișului de care mă bucuram și eu... împărățind frățește bucățica aceea uitată de lume și timp, fiindcă în nemișcarea mea nu le mai păream un pericol. Doar vântul ne șoptea la toți câți eram atenți la vorbele lui amăgitoare:

-Unde-i graba, cumetre?

Iar sturzii răspundeau și pentru mine, slobozind țipăt ascuțit:

-E târzie vremea! E târzie vremea! Soarele apune, necinstită-i lenea!

Zâmbeam în sinea mea, ascultându-le ruga, șoptind înapoi vântului:

-Încotro-ai să zbori prea cinstite Zefir? Căci tu ești singurul care le-ai văzut pe toate câte se întâmplă pe lumea aiasta...

Dar Zefirul tace, mut rugăminților mele, nevrând să-și ridice câtuși de puțin vălul întins peste secretele sale... Doar el, dimpreună cu fratele său, Timpul, își dispută întâietatea dinaintea Lumii.

Închid iară ochii, strivind sub pleoape, dincolo de durere, această clipă, când pentru prima dată în viața mea am dat ochii cu Eternitatea... 

Dar atunci n-am știut... Nepăsător, rupeam vârful firului de iarbă care se pleca, precum un vasal, în fața mea... N-am știut că momentul acela îmi aparținuse numai mie - căci sturzii zburaseră care încotro, lăsându-mă singur, față în față cu Eternitatea. Cum aș fi putut să înțeleg, întrucât eram prea crud ca să recunosc veșnicia ascunsă într-o clipă...

Zefirul s-a oprit pe loc, necedând rugăminților mele de a-mi dezvălui secretele lumii, iar Timpul, făcându-și milă de tinerețile mele, s-a oprit și el, dăruindu-mi acea zi de vară pe care n-am înțeles-o și de care acum îmi este atâta de dor...

Am respirat adânc, umplându-mi plămânii cu mirosul pământului reavăn... Fără să știu adânceam în mine o amintire pentru mai târziu. Eu n-am căutat Eternitatea. Ea m-a găsit pe mine din întâmplare rătăcind cu picioarele desculțe marginea unui câmp de orz verde...

Liniște o clipă,

Ce se aude?

Doarme o furnică,

O auzi? Hai zi!

Face: mi mi mi mi mi mi mi mi

Dar stați fără griji,

Nu-i furnica mea,

Nicio șansă,

Furnicuța mea e trează,

Toate furnicile acum, mii

Fac mi mi mi mi mi mi mi..

Toate furnicuțele la ora asta dorm,

mi mi mi mi mi mi mi mi

Încerc să-i fac și eu furnicuței mele poftă de somn.

Uitați și voi la ea,

Își îndoaie antenele alea dulci,

Ahhh… i le mușc…

Și-și pleacă ochișorii aceia să mă înmoaie,

Nu, nu suport, nu suport

Să văd în ei ploaie.

Dar mi-ar plăcea să văd în ei somnic,

Chiar dacă asta înseamnă să nu stea cu mine,

Pentru că ea este cea mai hărnicuță,

Și lipsa somnului nu-i face bine.

Să-i mai fac puțină poftă de somn…

Mi mi mi mi mi mi mi…

Ce bine o fi!

Să-i scriu repede și o rugăciune scurtă,

Doamne ajută și la morți, și la vii…

mi mi mi mi mi mi mi

Acum să‐i fac pofta și de niște pupici,

Ce? Bineînțeles că profit, uite așa

mwah, mwah, mwah, mwah, mwah, mwah, mwah 💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋

Nu sunt greu de iubit deși unii au tot încercat

Câteva primăveri s-au stins puțin câte puțin din mine

Multe tristeți ni se strâng în stomac, dar fluturii cu alcool mi i-am înecat

Mă-ntreb când zâmbetul meu pe buze îmi va revine…. 

Când iarba e ofilită, 

Ofilirea nu se duce. 

Când o plantă se usuce,

Și vocea vrăbii-i asurzită,

Când iarba este ofilită. 

Când natura-i asurzită,

Și dimineața nu se mai culce,

Când iarba este ofilită.

Când albina-i obosită

Nu mult în viață, mult murită

Multă miere nu aduce 

Chiar ea poate asta să deduce

Când iarba este ofilită.