Postează poezii online. Versuri din suflet...

Eșecul repetat aduce disconfort, epuizare și demotivare, dar fiecare cădere este tocmai antrenamentul care îți clădește reziliența și te duce, pas cu pas, spre succes — oricare ar fi forma lui pentru tine.

Marius Ene , Noiembrie 2026, Sibiu

Aș vrea să te ascund în verdele adânc,

Sub rădăcini de munți, de piatră vie,

Unde pământul ține-n pieptul său rotund, 

O liniște de început și de vecie.

Să te desfac în fire moi de sevă,

Într-un parfum ce nu mai are nume,

Și să te știu mergând prin rai ca Evă, 

Iar eu să te vânez de prin genune.

Să te adun din pulberi de lumină,

Din foșnetul de clorofilă crudă,

Și dintr-o rană verde și divină, 

Să-mi reapari în visuri nudă. 

Să-ți port absența ca pe o coroană,

Cu spini de os și dor nestins,

Și-n fiecare clipă subterană, 

Să te zăresc cum crești din necuprins.

Iar dacă totul se întoarce-n humă,

Și-n rostul firii nimeni nu rămâne,

Te voi iubi în liniștea-mi postumă,

Ca pe o stea ce-n inimă-mi apune.

Dacă o prind de un deget,

După de încă unul până la cinci,

După și cu cealaltă mână,

De la șase, până la zece,

Își va lăsa zborul acest îngeraș

Să mă învețe o lecție…

Lecția despre renunțare la zbor

Pentru o clipă de iubire,

Își va lăsa ea oare înălțimea

Să se iubească cu mine.

Ea și-l lasă mititica,

Îmi dă ambele mâini,

Ahhh… ce piele catifelată,

Rămânem așa un timp…

Ochișorii ei mă îmbată…

Îi spun că mi-e sete,

Tot eu mă plâng…

Deși ea e cea care a renunțat la zbor

Pentru zborul meu de neînger,

Își desface buzele și le beau cu sete,

Izvor cu apă dulce.

Apoi mă plâng că am obosit,

Ea se așază pe iarbă

Cu burtica în sus,

Să-mi pun capul pe ea

Și să dorm dus.

Dar cum aș putea să dorm,

Niciun somn n-ar îndrăzni

Să treacă prin ochii mei.

Îmi plec capul

Chiar de ar fi să-l taie o sabie

Și mă răsfăț cu mirosul ei.

Mă uit la cer de pe burtica ei,

Deodată lumea nu mai pare așa de înaltă,

Mititica de ea mă alintă

Când cu o aripă, când cu cealaltă.

Și o alint și eu,

Îmi încolăcesc mâinile după soldurile ei de furnică,

Și îi dau mulți, mulți pupici

Pe burtică…

Și atâta o mai pupăcesc,

Că ajungem pe nori,

Iar în locul în care am stat

Au crescut flori.

Ahhh, furnicuță, te-ai trezit?

Ai făcut ochișori?

Ți-am spus: "eu te pot apăra de alții, dar nu te pot apăra de o singură persoană, și aceea ești tu. Fiindcă nici tu nu te poți apăra de tine însuți."

Ai tăcut, și am tăcut. Iar tăcerea a crescut între noi uriașă cât tot universul. Priveam zarea cu ochii mijiți, cum soarele își sfârâie ultimele raze, abdicând în fața primelor stele ale nopții, și o oboseală grea îmi făcea să-mi simt trupul străin, amorțit...

Într-un final, părea că țârâitul greierilor nu mai putea sa-mi acopere țiuitul din ureche, iar focul dădea semne că se domolește, azvârlind în întuneric, licurici care dansau nepăsători, pierzându-se unii de alții. Vreascurile uscate trosneau ca niște bice înfierând carnea nopții și înroșind întunericul ca o rană care îmi ardea îndărătul pleoapelor.

Am strâns buzele de durere, chircindu-mi mâinile și apăsând pe durerea ascuțită din piept: aveam gura uscată ca o iască, incapabil să mai rostesc cuvinte. Doar le mai puteam rosti în minte. Atunci am simțit cu adevărat că inima nu este o pompă oarecare, ci un vortex care împinge sângele ce năvălește în vene ducând odată cu el, un șuvoi nestăvilit de simțăminte, iar și iar, cu fiecare bătaie cavă...

"Ce înseamnă asta?", mi-a zis rațiunea. Și am scuturat din cap refuzând să mai cred, refuzând să mă las pradă deșertăciunii, refuzând să mai am așteptări. Iar fără așteptări nu vor mai fi nici dezamăgiri, căci ce altceva poate stârni furtuna perfectă decât o nouă dezamăgire, adăugată la un șir nesfârșit de alte dezamăgiri? Ce mai contează încă una în plus? Mâine vei uita și va trece!

Dar dacă nu va trece? Dacă "zborul" e de fapt cădere? Căci am năzuit zborul, și Doamne!, de câte ori a trebuit în viața mea să-mi frâng aripile, să cad, și din fiecare cădere, să-mi închipui unele noi și s-o iau de la capăt? Atâtea zboruri frânte m-au adus aici, uneori rănit, alteori inutil, dar niciodată învins. Căci rațiunea mea de fier, construită cu sacrificii, sudoare și nopți nedormite, a pus stavilă de netrecut vortexului năvalnic, gata să înece totul în sânge...

Astăzi, singurătatea a ros în mine precum un cariu, prefăcându-mi gândurile în rumeguș, fiindcă tu ai ales să lupți cu toată lumea, chiar și cu mine, cel care te-am ocrotit, refuzând să duci lupta asta și cu tine însuți, lașitate pe care rațiunea mea nu mai poate s-o transforme în "mâine, va trece"...

Dar nu a trecut. Am sperat că se va risipi în tăcere, dar, din păcate, a devenit mai amplă și mai grea, cu fiecare minut pe care l-am simțit târându-se prin mine... prin noi... fiindcă în adâncul vortexului meu, rațiunea mea a fost mulțumită că încă mai poate rosti cuvântul "noi"...

Nu e disperare, ci poate o formă disperată de supraviețuire, întocmai ca un naufragiat, care, neștiind să înoate, își împinge salvatorul către adâncuri... un punct de sprijin, în care rațiunea dă voie vortexului să rupă zăgazul de fier care ne-a ținut echilibrul... E timpul pentru o nouă pereche de aripi. Acestea zac frânte, arse de nepăsarea ta...

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în razele de sori

căci tu îmi ești lumină,

în picături de ploi

căci mereu uzi

pământul sufletului meu.

Te-am căutat

în liniștea nopții

și în mirosul florilor de mai,

în haosul

care mă ține treaz

când toți visează,

în timp ce strig în minte

frumusețea numelui tău.

Nu te-am căutat în calm

calmul minte.

Te-am căutat

acolo unde inima cântă haotic,

și unde… o minune,

ai făcut ordine.

Căci în fiecare vis al meu

necolorat,

ai turnat din rozul tău.

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în adieri de vânt,

căci pacea-mi viscolește în suflet,

în fiecare ghiocel plăpând

ce-mi amintește de farmecul

zâmbetului tău.

Te-am căutat

în mielușei și căprioare,

în fiecare apus și răsărit,

în haosul

care urlă în tăcere,

în timp ce inima cântă,

iar în fiecare notă stă

frumusețea numelui tău.

Haosul m-a ținut treaz,

calmul m-ar fi ucis încet.

Căci haosul meu

are chipul tău,

astfel devine

poezie.

Îți mai aduci aminte cum turnai în cristale

Un soare de rubin, din vechi podgorii stors?

Tu m-ai inițiat în magica licoare,

Dar timpul s-a scurs iute și n-a fost loc de-ntors...

Mi-ai dezvelit misterul licorilor curate,

M-ai învățat cum gustul se simte-n mângâieri,

Dar vorbele de-atunci au fost deșarte toate,

Iar mândra promisiune s-a stins, ca stelele când pier...

Mi-ai pus în suflet soarele și l-ai luat înapoi,

Paharul este gol acum și marea de tăcere

Se-ntoarce ca un val pustiu și rece peste noi...

Mi-ai luat din cupe vinul și ultima plăcere!

.......................................................

Rămân doar eu cu umbra și-un dor de neatins,

Sub un apus de soare ce mult prea trist s-a stins.

.........................................................

Pe masă stă doar sticla, un monument de gheață,

Iar taina ce-am aflat-o pierdută-i printre vii,

Mi-ai dat o scurtă rază și-o lungă noapte-n viață,

Lăsându-mă în umbră, sperând că vei veni.

Azi nu mai sunt reproșuri și nicio rugăminte,

Lăsăm tăcerea albă să cearnă peste noi,

Un dor discret și nobil rămâne înainte,

Fără priviri în lături, fără pași înapoi.

............................................................

Ai in pahar sublimul... în seri cu lună plină,

Dar gustul lui de astăzi iti e un simplu chin,

Căci ai rămas cu taina, dar fără de lumină,

Un meșter singuratic ce bea un rece vin.

Oceanul meu de gânduri
Rupe o mare liniște
Valurile-s tulburi
Apa e-n neliniște

Și fiecare val
Lovește fără milă
Tot ce e la mal
Și tot ce e-n surdină

Și crește, crește, nu se oprește
Curentul de la suprafață
Tot ce e în jur înlemnește
Și nu mai face față

Unde pătrunde soarele
Se află doar război
Iar unde nu izbește
E orice, dar tărăboi

Curentul de deasupra
Provoacă, distruge
Iar cel de dedesubt
Doar în pace curge

Căci nu a găsit soarele
Nici vântul de la suprafață
Rămâne în izvoarele
Ce încă îi dau viață

Așa răzbește oceanul meu
În fața odiosului timp
Ce-l vrea uscat, un trofeu
Cu fiecare anotimp.

Doi bătrâni stau singuri În casa lor demult Şi nimeni nu-i întreabă Ce vor ori ce au vrut. Cânii urlă a jale, Vântul bate ne'ncetat, Doi bătrâni merg pe-o cărare Cum mergeau, ca altădat'. Noaptea rece se lasă Şi urlă viforul ca turbat, Doi bătrâni stau singuri în casa, Doi bătrâni stau la sfat. Şi aşteaptă şi tot aşteaptă Să vină cineva, Doi bătrâni cu plete albe: Bunelul meu, bunica mea. poezie de Vladimir Potlog

O ușă pe care am deschis-o numai ție
și o cameră în care ai putut să vezi
cum nu toate erau
la locul lor…

Dar voiam să vezi
cum, în haosul meu, ți-am dat cheia.
Un zid pe care mulți au încercat să-l doboare
în fața ta l-am lăsat să cadă.

O parte din mine ce vrea să dispară,
un cântec ce apune-n văzduh.

Și iată-ne, cu iubirea încheiată.
Îți amintești ce haos era-n cameră?
Acum, să știi, e totul stins…

Nu caut vina,
nici nu mai știu a cui era,
dar știu că-n inimă e-un strigăt.
Iubirea noastră, de demult,
e stinsă-acum…

Și totul e un chin în jur.
Iar azi, mai mult ca niciodată,
simt cum mă-ngrop în propria cameră.

Și nu mai strig să-ți spun ce vreau,
nu te mai chem de nicăieri…

Aștept ca timpul să treacă.
El vindecă, așa se spune.

Și las acum lacrima rece
să alunece încet,
zdrobindu-mi camera-n bucăți.

Sub streșini, tăcerea stă să cadă,

Ca un amurg ce nu mai are rost,

Iar pașii mei se-ntorc, fără să creadă,

Că drumul dus mai poate fi întors.

Și simt în casă mirosul crud de pâine,

Și-un colț de timp în care-am fost copil,

Dar toate tac, și astăzi e întotdeauna mâine, 

Iar casei părintești i-am devenit ostil. 

Pe grindă, anii stau bătuți în cuie,

Ca niște haine vechi, uitate-n vânt,

Iar eu ascult cum liniștea se suie, 

Din lucruri mici spre tot ce nu mai sunt.

Îmi scârțâie sub pași cărarea-ngustă,

De parcă iarba veche m-a recunoscut, 

Și simt în talpă cum verdele mă gustă, 

Și ochii mamei cum m-au străbătut. 

Fereastra mică mai ține-o amintire,

Un abur cald din seri ce-au fost demult,

Iar umbra mamei tremură-n privire,

Și-apoi se stinge-n timpul nevăzut.

Lângă divan o sobă zace stinsă,

Căci focul ei s-a dus cu-o ultimă poveste,

Și doar cenușa, albă, neatinsă,

Păstrează-n vatră urmele funeste. 

Și mă întorc, târziu, din depărtare,

Cu dorul strâns la piept, mereu,

Iar casa veche nu este cum ea pare, 

Ci-i inima și tot trecutul meu. 

O adiere ușoară și răcoroasă, vălurea încet câmpul de orz încă necopt, care se întindea la picioarele mele desculțe ca o mare de smarald... Cerul senin, vitregit de orice petec de nori, se întrecea neverosimil de albastru cu soarele necruțător de după amiezi... 

Era liniște. Câmpul își dormea liniștit visul, iar eu... ei bine, eu visam odată cu el, dorind cu fiecare fibră din mine, cu fiecare răsuflare, ca toamna să mai întârzie nițel... Încă nu era vremea culesului, vara era în toi, cu zile fierbinți și nopți răcoroase dormite pe prispă sub cerul spuzit de stele... așa că timpul, îngăduitor, nu se grăbea...

Din când în când, mijeam ochii, privind zarea, încercând să ghicesc după semnele umbrelor, cât era ceasul... Zăboveam întradins, alene, amorțit de căldură, în nemișcare, așteptând ca adierea să se adâncească și să-mi dea energia necesară să-mi părăsesc locșorul spre a mă întoarce acasă... Nu-mi păsa de asprimea stejarului de care mă sprijineam, nici de foșnetul frunzelor sale pe care îl găseam dojenitor...

Sturzii zburau ca niște săgeți, înalt, ca mai apoi să pice secerați la umbra luminișului de care mă bucuram și eu... împărățind frățește bucățica aceea uitată de lume și timp, fiindcă în nemișcarea mea nu le mai păream un pericol. Doar vântul ne șoptea la toți câți eram atenți la vorbele lui amăgitoare:

-Unde-i graba, cumetre?

Iar sturzii răspundeau și pentru mine, slobozind țipăt ascuțit:

-E târzie vremea! E târzie vremea! Soarele apune, necinstită-i lenea!

Zâmbeam în sinea mea, ascultându-le ruga, șoptind înapoi vântului:

-Încotro-ai să zbori prea cinstite Zefir? Căci tu ești singurul care le-ai văzut pe toate câte se întâmplă pe lumea aiasta...

Dar Zefirul tace, mut rugăminților mele, nevrând să-și ridice câtuși de puțin vălul întins peste secretele sale... Doar el, dimpreună cu fratele său, Timpul, își dispută întâietatea dinaintea Lumii.

Închid iară ochii, strivind sub pleoape, dincolo de durere, această clipă, când pentru prima dată în viața mea am dat ochii cu Eternitatea... 

Dar atunci n-am știut... Nepăsător, rupeam vârful firului de iarbă care se pleca, precum un vasal, în fața mea... N-am știut că momentul acela îmi aparținuse numai mie - căci sturzii zburaseră care încotro, lăsându-mă singur, față în față cu Eternitatea. Cum aș fi putut să înțeleg, întrucât eram prea crud ca să recunosc veșnicia ascunsă într-o clipă...

Zefirul s-a oprit pe loc, necedând rugăminților mele de a-mi dezvălui secretele lumii, iar Timpul, făcându-și milă de tinerețile mele, s-a oprit și el, dăruindu-mi acea zi de vară pe care n-am înțeles-o și de care acum îmi este atâta de dor...

Am respirat adânc, umplându-mi plămânii cu mirosul pământului reavăn... Fără să știu adânceam în mine o amintire pentru mai târziu. Eu n-am căutat Eternitatea. Ea m-a găsit pe mine din întâmplare rătăcind cu picioarele desculțe marginea unui câmp de orz verde...

Liniște o clipă,

Ce se aude?

Doarme o furnică,

O auzi? Hai zi!

Face: mi mi mi mi mi mi mi mi

Dar stați fără griji,

Nu-i furnica mea,

Nicio șansă,

Furnicuța mea e trează,

Toate furnicile acum, mii

Fac mi mi mi mi mi mi mi..

Toate furnicuțele la ora asta dorm,

mi mi mi mi mi mi mi mi

Încerc să-i fac și eu furnicuței mele poftă de somn.

Uitați și voi la ea,

Își îndoaie antenele alea dulci,

Ahhh… i le mușc…

Și-și pleacă ochișorii aceia să mă înmoaie,

Nu, nu suport, nu suport

Să văd în ei ploaie.

Dar mi-ar plăcea să văd în ei somnic,

Chiar dacă asta înseamnă să nu stea cu mine,

Pentru că ea este cea mai hărnicuță,

Și lipsa somnului nu-i face bine.

Să-i mai fac puțină poftă de somn…

Mi mi mi mi mi mi mi…

Ce bine o fi!

Să-i scriu repede și o rugăciune scurtă,

Doamne ajută și la morți, și la vii…

mi mi mi mi mi mi mi

Acum să‐i fac pofta și de niște pupici,

Ce? Bineînțeles că profit, uite așa

mwah, mwah, mwah, mwah, mwah, mwah, mwah 💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋

Nu sunt greu de iubit deși unii au tot încercat

Câteva primăveri s-au stins puțin câte puțin din mine

Multe tristeți ni se strâng în stomac, dar fluturii cu alcool mi i-am înecat

Mă-ntreb când zâmbetul meu pe buze îmi va revine…. 

Când iarba e ofilită, 

Ofilirea nu se duce. 

Când o plantă se usuce,

Și vocea vrăbii-i asurzită,

Când iarba este ofilită. 

Când natura-i asurzită,

Și dimineața nu se mai culce,

Când iarba este ofilită.

Când albina-i obosită

Nu mult în viață, mult murită

Multă miere nu aduce 

Chiar ea poate asta să deduce

Când iarba este ofilită. 

Te-am rugat să citești aceste cuvinte,
Să-mi spui orice gând îți trece prin minte,
La ceas de seară, la o ceașcă de cafea,
Să mi te destăinuiești întinsă pe sofa...

N-am înnegrit aceste pagini în zadar,
Să stea în praf pe fundul vreunui sertar,
Am vrut să scriu lumina asta din amurg,
Să nu se risipească inutil, absurd...

Căci încă văd cu ochii minții mele,
Cuvintele cum îți lucesc pe piele,
Și cum se pierd în umbre odată cu tine,
Sub pleoapele tale, cuvintele sunt pline...

Se uită la mine

Cu doi superbi ochi,

De răsăritul își schimbă ora

Și se oprește pe loc,

Să o țină cât mai mult

Prinsă în noapte

Cu fățuca aceea mai fragedă

Decât o stea coaptă.

Și m-așteaptă, și m-așteaptă…

Ce-am făcut, opriți noaptea,

S-o repetăm înc-o dată,

Răsăritule nu veni,

Mai lasă puțină noapte,

Mai dă-mi timp să apar

Să o strâng în poeme

Să o strâng în brațe…

Mai dă-mi timp…

Ea m-așteaptă frumoasă…

Cum să-i spun eu că n-am venit,

A văzut prea bine furnica mea,

Dar cum să-i spun, cum să-i spun…

Ahhh… am întristat-o pe ea,

Pe care n-aș întrista-o niciodată voit…

Dacă aș fi fugit mai tare de somn...

N-am putut, n-am putut,

M-a prins nepregătit.

Dacă eram în brațele ei,

N-aș fi dormit nicio clipă,

Mi-aș fi lăsat tot somnul,

Pe ființa ei mititică,

C-așa o iubesc de tare

Pe această furnică a mea…

Că mi-aș lăsa și suflarea

Condusă de ea.

Se grăbește să plece.

Cât scriam s-a făcut răsărit,

Și doar l-am rugat să mai stea…

Ahhh, iubita mea,

Am venit… am venit.

Nu te las să pleci,

Nu te las…

Mă prind de piciorușul tău,

Știu că n-o să mă calci.

Mai stai cu mine,

Hai să ignorăm acest răsărit…

Te iubesc… of cât te iubesc…

Am venit… am venit.

Am vrut să fiu lumină printre stele,

Dar cerul m-a primit ca pe-un străin

Mi-am căutat destinul printre ele,

Și-am înțeles că zeii nu suspin.

Nu orice stea se naște pentru cer,

Nici orice suflet pentru fericire

Sunt oameni care mor fără să piară

Și poartă veșnicia-n amintire.

Nu sunt nici zeu, nici rob al întâmplării,

Ci doar un vis ce-a învățat să piară

Dar chiar de-ar stinge universul lumina,

În mine-ar arde-o ultimă primăvară.

Orice decizie nu este un viitor,

Este doar o încercare de a te ridica mai sus.

La început, o vezi ca pe ceva “seducător”,

Apoi apare acel repuls.

Chiar dacă te gândești și zi, și noapte,

Nu vei ști nicicând cum va fi mai bine..

Analizând apoi, pe toate aparte,

Vei ofta și vei veni cu un “În fine…”

Nu mereu ceea ce vei decide mâine,

Va fi pentru tine un nou capitol,

Când te gândești că ai puține

Observi...alții trăiesc în subcapitol.

Sunt bucuroși și plini de viață,

Cum și tu ai vrut să fii..

Cei răi, ‘-ți vor râde sub mustață

Cum te-ai blocat în poezii.

Decizia de azi, mâine poate să se schimbe,

Nu, nu e nimic greșit așa,

În schimb, n-o să te mai plimbe

Printre mințile pustii..

Nu te gândi. Ceea ce e astăzi bine pentru tine, mâine poate fi viceversa.

Capitolul I — Despre familie, trădare și credința în Dumnezeu

Scris în duhul înțelepciunii celor dintâi veacuri după Hristos.

1. Ascultă, omule, cuvintele acestea și păstrează-le în adâncul inimii tale, căci zilele omului sunt puține, iar necazurile lui sunt multe. Lumea este plină de făgăduințe, dar puțini sunt cei care le păzesc; mulți îți vor zâmbi înaintea feței tale, însă nu toți îți vor dori binele în ascuns.

2. Să nu socotești că sângele face întotdeauna un om credincios și nici că legătura nașterii este chezășia iubirii adevărate. Căci unii care îți sunt rude îți pot fi sprijin în vremea necazului, iar alții, de la care așteptai ajutor, te pot lăsa singur atunci când vei avea cea mai mare nevoie de ei.

3. Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei apropiați ție, căci omul se schimbă după împrejurări, iar inima lui poate fi cuprinsă de invidie, mândrie, lăcomie și dorința de a stăpâni asupra altuia.

4. Astăzi îți vor spune: „Suntem alături de tine”, iar mâine, când vei cădea, s-ar putea să treacă pe lângă tine fără să-ți întindă mâna. Astăzi te vor lăuda, iar mâine te vor batjocori. Astăzi îți vor asculta durerile, iar mâine, dacă nu vor avea milă, vor folosi slăbiciunile tale împotriva ta.

5. Iată adevărul cel dureros: nu orice om care îți cunoaște numele îți cunoaște și sufletul; nu orice om care îți cunoaște trecutul îți cinstește viitorul; și nu orice om care stă la masa ta se bucură cu adevărat de binele tău.

6. Păzește-ți inima, dar nu o preface în piatră. Fii înțelept, dar nu deveni crud. Nu te încrede orbește în făgăduințele oamenilor, ci cercetează faptele lor, căci cuvintele pot fi mincinoase, însă vremea descoperă adesea ceea ce omul ascunde.

7. Cinstește-ți tatăl și pe mama ta, atât cât îți stă în putere, și nu răsplăti răul cu rău. Căci părinții sunt oameni, iar oamenii pot greși; unii își iubesc copiii cu jertfă, alții nu știu să le arate iubirea, iar unii pot răni tocmai sufletele pe care ar fi trebuit să le ocrotească.

8. Dacă ai fost rănit de cei care ți-au dat viață, să nu socotești că viața ta și-a pierdut valoarea. Căci greșeala altuia nu este osânda ta, iar nedreptatea pe care ai îndurat-o nu hotărăște cine vei deveni.

9. Să nu crezi că orice rudă îți este dușman, dar nici să nu crezi că orice rudă îți este prieten. Cercetează roadele faptelor lor. Cel care te iubește cu adevărat nu se bucură când cazi, nu-ți vinde încrederea pentru câștig și nu-ți calcă demnitatea în picioare pentru a se ridica pe sine.

10. Iar dacă vreunul dintre neamurile tale te va vinde pentru bani, pentru putere sau pentru a câștiga bunăvoința altora, să nu te mire prea mult, ci să înțelegi cât de slab poate deveni omul atunci când își leapădă conștiința. Căci sângele poate uni trupurile, dar numai dragostea, credincioșia și dreptatea pot păstra sufletele aproape.

11. Vor fi unii care te vor vorbi de rău pe la spate, iar când te vor întâlni îți vor zâmbi. Vor fi unii care îți vor număra greșelile, dar își vor ascunde propriile păcate. Vor fi unii care te vor batjocori în vremea sărăciei și se vor apropia de tine când vei avea bogăție.

12. Nu-ți măsura valoarea după gura oamenilor. Căci mulțimea îl poate ridica astăzi pe cel nedrept și îl poate osândi mâine pe cel nevinovat. Lauda mulțimii nu face un om drept, după cum nici batjocura ei nu face un om lipsit de valoare.

13. Și să nu-ți vinzi sufletul pentru a fi primit de cei care te disprețuiesc. Mai bine să mergi o vreme singur pe calea dreptății decât să stai în mijlocul unei mulțimi care te îndeamnă să-ți calci conștiința în picioare.

14. Căci singurătatea nu este întotdeauna pedeapsă, iar tovărășia nu este întotdeauna binecuvântare. Uneori, omul se pierde în mijlocul celor mulți și se regăsește în liniștea în care își cercetează inima înaintea lui Dumnezeu.

---

Capitolul II — Despre lumea coruptă și răutatea oamenilor

15. Privește lumea în care trăiești: mulți aleargă după argint, după slavă și după putere, iar puțini se opresc să întrebe dacă drumul pe care merg este drept.

16. Unii își vând cinstea pentru câștig, alții își vând prietenii pentru folosul lor, iar alții își leapădă adevărul numai pentru a fi primiți de cei puternici. Și totuși, când vine ceasul încercării, aceleași guri vor vorbi despre onoare, credință și dreptate.

17. Nu te amăgi, omule, crezând că lumea îți datorează bunătate. Lumea nu este întotdeauna dreaptă, iar oamenii nu sunt întotdeauna milostivi. Poți să faci bine și să primești rău; poți să spui adevărul și să fii socotit mincinos; poți să-ți păstrezi mâinile curate și totuși să fii acuzat de cei care și-au murdărit mâinile.

18. Dar nu lăsa nedreptatea lumii să-ți otrăvească sufletul. Căci dacă toți cei care au fost răniți ar deveni la rândul lor răi, atunci răul s-ar înmulți fără sfârșit, iar mila ar dispărea dintre oameni.

19. Nu deveni asemenea celor care te-au rănit. Dacă te-au mințit, nu face din minciună limba ta. Dacă te-au trădat, nu face din trădare legea ta. Dacă te-au batjocorit, nu-ți clădi bucuria pe umilirea altuia.

20. Căci biruința cea mai mare nu este să-l vezi pe cel care te-a rănit căzând, ci să nu îngădui ca răutatea lui să te transforme într-un om lipsit de milă.

21. Ferește-te de omul care îți cere credință, dar nu este el însuși credincios; de omul care îți cere adevărul, dar te minte; și de omul care vorbește neîncetat despre iubire, dar îți aduce numai teamă, rușine și suferință.

22. Iar când vei vedea nedreptatea, nu o numi dreptate numai pentru că este săvârșită de cei apropiați ție. Adevărul nu se schimbă după numele celui care îl rostește, iar răul nu devine bine numai pentru că vine din propria casă.

23. Nu judeca însă toate sufletele după păcatele unora. Căci în mijlocul unei lumi stricate se mai află oameni cinstiți, iar în mijlocul celor care au uitat mila se mai găsesc inimi care știu să iubească fără să ceară răsplată.

24. Caută-i pe aceștia după faptele lor, nu după vorbele lor. Și când îi vei găsi, cinstește-i, păstrează-le prietenia și fii și tu pentru ei ceea ce ai fi dorit să găsești în ceasul durerii tale.

---

Capitolul III — Despre Dumnezeu, Care te cunoaște înainte de nașterea ta

25. Dar ascultă acum, suflete întristat, căci nu numai despre durere este scrisă această învățătură, ci și despre nădejdea care nu piere.

26. Înainte ca ochii tăi să vadă lumina zilei și înainte ca glasul tău să fie auzit de oameni, Dumnezeu îți cunoștea zilele. Înainte ca lumea să-ți dea un nume, tu nu erai necunoscut înaintea Celui care a zidit cerurile și pământul.

27. Când oamenii nu te înțeleg, Dumnezeu îți cunoaște suspinul. Când oamenii îți judecă viața fără să-ți cunoască lupta, Dumnezeu vede și ceea ce ai purtat în tăcere. Când nimeni nu știe câte lacrimi ai vărsat în ascuns, nicio lacrimă nu este ascunsă privirii Celui care cercetează inimile.

28. Și dacă ai fost părăsit de cei în care ți-ai pus nădejdea, să nu crezi că ai fost părăsit de Dumnezeu. Căci oamenii pot pleca, prietenii pot uita, rudele pot întoarce spatele, însă iubirea lui Dumnezeu nu se măsoară după credincioșia nestatornică a oamenilor.

29. Nu spune în inima ta: „Nimeni nu mă iubește, deci viața mea nu mai are rost.” Căci valoarea sufletului tău nu este hotărâtă de cei care te-au respins. Nu ești lipsit de preț pentru că alții nu ți-au cunoscut valoarea și nu ești lipsit de viitor pentru că trecutul ți-a fost greu.

30. Dumnezeu nu te-a zidit pentru ca batjocura oamenilor să fie stăpânul vieții tale. Nu ți-a dat zilele acestea numai pentru ca tu să trăiești în frică de trădare. Ridică-te, așadar, și umblă în adevăr, căci încă mai poți face bine, încă mai poți învăța, încă mai poți iubi și încă mai poți deveni un om drept.

31. Poate că nu vei înțelege astăzi toate încercările prin care treci. Poate că vei întreba de ce ți-a fost îngăduită o asemenea durere și de ce cei de la care așteptai ocrotire au devenit pricina lacrimilor tale.

32. Dar nu socoti că fiecare suferință este o pedeapsă și nici că fiecare pierdere este sfârșitul drumului. Unele răni îți arată unde trebuie să pui hotar; unele despărțiri te învață să nu-ți mai încredințezi sufletul oricui; iar unele încercări îți descoperă puterea pe care nu știai că o ai.

33. Să nu-L cauți pe Dumnezeu numai când toate porțile oamenilor s-au închis. Caută-L și când ai pâine pe masă, și când ai sănătate, și când ai pace, și când cineva îți întinde mâna cu bunătate. Căci credința nu este numai strigătul celui aflat în necaz, ci și mulțumirea celui care a învățat să recunoască binele.

34. Vorbește-I lui Dumnezeu în rugăciunea ta, chiar dacă vorbele îți sunt puține. Nu trebuie să ascunzi înaintea Lui durerea, frica ori întrebările tale. Adu-I inima așa cum este, căci nu adevărul durerii tale Îl îndepărtează pe Dumnezeu, ci deznădejdea te poate face să uiți că încă există nădejde.

35. Și când te vei simți singur pe cale, adu-ți aminte că omul nu trebuie să vadă cu ochii săi fiecare sprijin pentru a merge mai departe. Credința nu înseamnă că nu vei mai plânge, ci că lacrimile tale nu vor avea ultimul cuvânt.

---

Capitolul IV — Despre scopul vieții și puterea sufletului

36. Fiecare om poartă o viață care nu poate fi măsurată numai prin bogăția sa, prin numele familiei sale ori prin cinstea pe care i-o dau ceilalți. Căci un om sărac poate avea o inimă bogată, iar un om bogat poate fi sărac în milă.

37. Nu-ți petrece toți anii încercând să dovedești ceva celor care au hotărât deja să te disprețuiască. Nu-ți risipi viața cerând iubire de la cei care îți răspund cu cruzime și nu-ți pleca fruntea înaintea celor care te vor umilit numai pentru a-și hrăni mândria.

38. Învață să pleci de lângă răul care te distruge, fără să porți în suflet dorința de răzbunare. Iertarea nu înseamnă că trebuie să îngădui altuia să te rănească din nou. Poți să ierți și totuși să păstrezi distanța; poți să dorești binele cuiva și totuși să nu-i mai încredințezi secretele tale.

39. Nu toate ușile trebuie redeschise, nu toate cuvintele trebuie crezute și nu toate legăturile trebuie păstrate cu orice preț. Pacea sufletului tău este prețioasă, iar înțelepciunea te învață să deosebești între răbdarea care vindecă și răbdarea care te lasă pradă răului.

40. Nu-ți căuta scopul vieții în dorința de a-i întrece pe cei care te-au batjocorit. Căci dacă întreaga ta viață va fi o răzbunare împotriva lor, atunci ei vor continua să-ți stăpânească gândurile chiar și după ce nu vor mai fi lângă tine.

41. Caută mai degrabă să devii un om înțelept, cinstit, statornic și milostiv. Învață ceea ce nu știi, muncește cu mâinile tale, păzește-ți cuvântul și nu-ți vinde conștiința pentru un câștig trecător.

42. Căci scopul unui om nu este să fie lăudat de toți, ci să umble în adevăr chiar și atunci când nu-l privește nimeni. Nu este să nu sufere niciodată, ci să nu-și piardă sufletul în mijlocul suferinței. Nu este să aibă putere asupra tuturor, ci să poată stăpâni mânia, lăcomia și mândria din propria inimă.

43. Dacă Dumnezeu ți-a dat zile, folosește-le pentru ceea ce este bun. Dacă ți-a dat minte, caută înțelepciunea. Dacă ți-a dat putere, ocrotește-l pe cel slab. Dacă ai primit iubire, nu o disprețui. Iar dacă ai cunoscut durerea, nu o transforma într-o armă împotriva celor nevinovați.

---

Capitolul V — Adevărul cel crunt despre oameni și nădejdea care rămâne

44. Iată, omule, un adevăr pe care trebuie să-l înțelegi: nu poți porunci tuturor să te iubească, nu poți împiedica pe fiecare să te judece și nu poți cumpăra credincioșia nimănui prin jertfele tale.

45. Poți să-ți dai timpul, puterea și averea pentru un om, iar el tot să plece. Poți să-i fii sprijin în vremea căderii, iar el să nu-și amintească de tine când se va ridica. Poți să-i păstrezi secretele, iar el să le răspândească. Poți să-l aperi în fața lumii, iar el să te osândească în fața altora.

46. Acestea sunt faptele de care trebuie să fii conștient, nu pentru a urî omenirea, ci pentru a nu-ți pune întreaga viață în mâinile nestatornice ale altora. Iubește, dar păstrează discernământul. Ajută, dar nu te lăsa nimicit. Ai încredere, dar lasă faptele să dovedească dacă încrederea ta este bine așezată.

47. Când vei întâlni un om bun, nu-l pedepsi pentru răul pe care ți l-a făcut altul. Când vei întâlni o rudă credincioasă, nu o îndepărta numai pentru că ai fost trădat de o altă rudă. Când cineva îți va dovedi prin fapte că te iubește, primește bunătatea lui cu recunoștință, fără să uiți înțelepciunea pe care ai învățat-o din suferință.

48. Căci cel care a fost trădat poate deveni înțelept, dar poate deveni și neîncrezător în orice suflet. Cel care a fost batjocorit poate învăța smerenia, dar poate deveni și mândru din dorința de a nu mai fi rănit. Alege, așadar, calea care te vindecă, nu pe cea care te transformă în ceea ce ai urât.

49. Și dacă într-o zi vei sta singur, fără laude, fără bogăție și fără mulțimea care odinioară îți zâmbea, să nu socotești că ai pierdut totul. Dacă încă mai ai conștiința curată, dacă încă mai poți rosti adevărul și dacă încă mai poți ridica o rugăciune către Dumnezeu, atunci nu toate comorile tale au fost luate.

50. Nu te teme că oamenii nu-ți vor cunoaște niciodată întreaga poveste. Nu fiecare rană trebuie arătată lumii și nu fiecare suferință trebuie explicată celor care nu vor să înțeleagă. Uneori este de ajuns să știi tu ce ai îndurat, să înveți din ceea ce s-a întâmplat și să mergi înainte fără să-ți pierzi demnitatea.

51. Iar când te vor întreba de ce nu mai ești omul de odinioară, să nu te rușinezi că ai învățat să fii mai atent. Nu ești dator să rămâi fără apărare pentru ca alții să se simtă puternici. Nu ești dator să primești aceeași rană de două ori pentru a dovedi că ai iertat.

52. Adu-ți aminte însă: inima care se închide tuturor poate ajunge să nu mai recunoască nici iubirea adevărată. De aceea, păzește-ți hotarele, dar nu-ți ucide bunătatea; fii prudent, dar nu deveni robul fricii; fii puternic, dar nu-ți pierde mila.

53. Dumnezeu te cunoaște. Dumnezeu îți vede lupta. Dumnezeu știe câte lucruri ai spus și câte ai păstrat în tăcere. Iar înaintea Lui nu ai nevoie să te prefaci mai puternic decât ești.

54. Nu știi câte zile îți sunt rânduite, nici ce oameni vei întâlni pe cale, nici ce încercări te așteaptă. Dar poți hotărî astăzi să nu-ți vinzi cinstea, să nu-ți pierzi credința și să nu lași ura să-ți conducă viața.

55. Dacă vei cădea, ridică-te. Dacă vei plânge, nu te rușina. Dacă vei fi trădat, învață să deosebești adevărul de minciună. Dacă vei fi batjocorit, nu-ți măsura valoarea după batjocura altora. Iar dacă vei fi părăsit, nu uita că viața ta nu se sfârșește odată cu plecarea unui om.

56. Căci oamenii pot fi nestatornici, dar tu nu ești chemat să devii nestatornic în bine. Oamenii pot uita, dar tu nu ești chemat să uiți mila. Oamenii pot răni, dar tu nu ești chemat să faci din răni legea întregii tale vieți.

57. Și să nu socotești că Dumnezeu te iubește numai în zilele în care izbutești. Căci omul poate fi slab și totuși se poate ridica; poate greși și totuși se poate pocăi; poate fi singur și totuși poate găsi puterea de a merge mai departe.

58. Adevărata bogăție nu este să ai o mie de oameni care îți rostesc numele, ci să ai măcar câțiva care îți păstrează cinstea. Adevărata putere nu este să-i faci pe ceilalți să se teamă de tine, ci să nu te lași stăpânit de frică. Iar adevărata biruință nu este să nu fii niciodată rănit, ci să nu lași răul să-ți fure sufletul.

59. Prin urmare, umblă cu înțelepciune printre oameni, păstrează-ți credința în Dumnezeu și nu te închina nici bogăției, nici slavei, nici aprobării mulțimii. Căci toate acestea trec, iar faptele omului rămân în urma lui ca mărturie despre viața pe care a trăit-o.

60. Iar când se va lăsa seara peste zilele tale și vei privi în urmă la drumul pe care ai mers, să poți spune: „Am cunoscut trădarea, dar nu am devenit trădător. Am cunoscut nedreptatea, dar nu am făcut din nedreptate legea mea. Am cunoscut singurătatea, dar nu am încetat să caut binele. Am fost rănit de oameni, dar nu am lepădat nădejdea în Dumnezeu.”

---

Încheiere — Cuvânt de ținut minte

„Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei din casa ta, căci omul este schimbător, iar inima lui se poate abate de la adevăr. Cinstește-i pe cei care ți-au dat viață, iubește-i pe cei care îți fac binele și păstrează-ți înțelepciunea înaintea tuturor. Nu numi fiecare rudă dușman, dar nici nu numi fiecare rudă credincioasă fără să-i cunoști faptele. Căci sângele poate uni neamurile, însă numai iubirea și dreptatea păstrează legătura sufletelor.

Dacă oamenii te vor părăsi, să nu-ți pierzi nădejdea; dacă te vor batjocori, să nu-ți pierzi demnitatea; dacă te vor trăda, să nu-ți pierzi bunătatea. Dumnezeu te cunoaște înainte ca lumea să-ți rostească numele, îți vede lacrimile și știe povara pe care o porți. Nu ești chemat să trăiești în frica oamenilor, ci să umbli în adevăr, să cauți dreptatea și să-ți păzești sufletul de ură.

Căci oamenii pot să-ți închidă ușile lor, dar nu pot hotărî valoarea vieții tale. Pot să te uite, dar nu pot șterge binele pe care l-ai făcut. Pot să te rănească, dar nu pot hotărî ce fel de om vei deveni. Ridică-ți, așadar, inima către Dumnezeu și mergi înainte cu înțelepciune. Nu te încrede orbește în om, dar nici nu înceta să recunoști bunătatea acolo unde ea este adevărată. Căci fericit nu este cel care nu a fost niciodată trădat, ci cel care, după ce a cunoscut răutatea lumii, nu și-a pierdut credința, conștiința și puterea de a face binele.”

Sfârșitul Cărții Adevărului — Despre omul care suferă, lumea care se schimbă și Dumnezeu care cunoaște inima.

Aștepți o durere și-o simți cum coboară,

Un nod în stomac din nimic inventat,

Căci frica e doctorul care te-asigură

Că tot ce e rău e deja garantat.

Te uiți în oglindă și cauți un semn,

O pată, o umbră, un tremur ușor,

Și mintea, docilă, îți dă un îndemn:

Să crezi în otravă și-n gustul ei trecător.

Nu-ți trebuie chinuri, nici lame de fier,

Cuvântul rostit e destul să te lege,

Când singură-ți sapi sub un zâmbet stingher

O boală din umbră, o sumbră lege.

Tragi obloane grele pe geamul deschis,

Să nu intre raza ce-ar putea să te spele,

Bătăile inimii bat un prohod interzis,

Iar nopțile toate devin fără stele.

Aștepți un diagnostic ce nu mai apare,

Dar corpul supus inventează torturi,

Ești propriul tău temnicer în celula cea mare,

Pierdută printre frici și eterne fisuri.

Te vindeci de bine și crezi în abis,

Speranța e-o mască ce cade-n bucăți,

Iar gândul din umbră te lasă închis,

Îți scrie destinul în mii de tristeți.