🎤 TAINĂ, publicată de Marius Ene
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Publică poezii
Ca autor logat sau anonim, rapid și ușor.
Creează o carte / colecție
Adună poeziile tale în colecții vizibile cititorilor.
Universul poeziilor
Fiecare autor e o constelație. Poeziile sunt stelele lui.
Poezii în voce și imagine
Adaugă creații audio, video sau combină-le cu textul.
Transformă poezia în cântec
Un click și poezia poate deveni muzică.
Postează noutăți
Comunică, comentează, postează noutăți, citește, discută, creează conexiuni.
Ascultă Radio Poezii
Autori, lecturi live și muzică poetică — în direct pe Radio Poezii.online.
Fii Live pe Radio
Aplică și câștigă propria ta oră pe Radio Poezii.online.
Postează poezii online. Versuri din suflet...
Poezii recent adaugate
Tu mi-ai schimbat trupul
Fulgerul și cutremurul erau amicii mei
de când pășesc pe covorul gri,
plin de noroi și schițe moarte
și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.
Culorile se ascundeau sub umbră,
lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,
care păream să fiu pregătit de un război,
să ucid totul și să rămână cenușă.
Așa a dorit zeul în mine - diavolul -
înainte să te întâlnesc la un parc,
lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele
de arșița ce mistuie iubirea.
Eu nu-mi cunosc numele și trupul,
nici măcar mâinele nu se cunosc.
Ochii-mi sunt diferiți de toate,
percep culorile și lumina Soarelui.
Stelele se bucură de un nou prieten
pierdut într-o peșteră nemărginită
ca un artist fără scop, fără viață.
Și cine este autorul cărții noi?
Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,
cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?
Tu m-ai înviat din moartea crudă,
tu mi-ai schimbat gândul,
tu mi-ai schimbat inima,
tu mi-ai schimbat viața,
tu mi-ai schimbat trupul…
Lacrima țurțuri
Sunt un clovn, conștiința îmi pune un zambet larg,
E bine și călduț,
Și loialitatea nu doare,
Apoi vad în minte imagini:
Alerg singura pe câmpia cu maci,
Pe vârf de munte privesc singura norii,
Râd și plâng nevăzută,
Dar conștiința mă încălzește și nu tremur
Sub ploaia saltului in vise,
Am aripi deschise și plumb greu pe suflet,
Sunt libera-n vise, și totuși, în inima mea
E-o iarna prea grea.
Mă uit pe geam,dincolo de nămeții înalți e fericirea,
Privesc soba calda,ce bine îmi e,
Am mâinile calde,dar lacrima gheata îmi e...
Senectute
Sărută gura lumii cu setea unui orb,
Ce pipăie lumina prin temple abandonate,
Căci moartea croncăne ca sunetul de corb,
Şi caută de coasă la ușile-ncuiate.
Sub frunțile ridate se sapă o fântână,
Din care cerul nopții își soarbe încet răcoarea,
Iar omul bea din sine cu setea cea bătrână,
A viermilor, ce-n groapă, i-așteaptă înmormântarea.
Prin sângele din ceasuri curg ierni neterminate,
Cu turle de cenușă și clopote de lut,
Iar anii dorm sub pleoape în cearcăne umflate,
Și-n ochii șterși se pierde tot drumul străbătut.
Pe umerii lăsați, apasă mări de sare,
Și fiecare lacrimă ascunde-un continent,
Pierdut cândva de suflet prin neguri călătoare,
Ca o corabie frântă de ultimul curent.
Ne sprijinim de umbre ca orbii de bastoane,
Crezând că-n mâna noastră mai pâlpâie-un hotar,
Dar sufletul se mută cu fața spre icoane,
Și din privirea noastră se-nalță un altar.
Sub coastele bătrâne trosnesc păduri de umbre,
Cu trunchiuri de amintiri și frunze arămii,
Iar vremea trece iute cu tălpile ei sumbre,
Cărând și trup, și suflet spre zările pustii.
Lumea ideală sau Visul efemer
I
Era o zi tipică și nu a avut nimic deosebit de ziua altor oameni. Era vara cu o arșiță fără precedent, parcă mă coceam, jucându-mă cu motănași de patru luni. Și, când mi-am pierdut forța de a răbda jăraticul solar, am intrat în casă și am închis totul: ferestrele, ușa și jaluzelele, ca să nu strecoare lumina să-mi ardă casa.
Căldura se potolea nițel și eu, având atragerea profundă de cărți și de cuvinte, de care este imposibil să mă despart, căci acestea rămân pe veci, am deschis "Letopisețul Țării Moldovei" cronicarului, pentru a extinde mreaja istorică în celula mea intelectuală ce are mai multe izvoare, deoarece ele servesc ca o hrană pentru mine și dacă nu le beau, atunci nu sunt. "Cogito, ergo sum" - c-am așa se aude citatul.
După o oră și ceva, călătorind împreună cu Ureche vornicul prin descălecarea Moldovei și prin bătăliile lui Ștefan cel Mare, am decis să mă opresc, dar am avut o senzație că, dacă închid cartea și o lăs până mâine, personajele și, mai ales, autorul se opresc brusc, cum ar fi o casetă care este în stare de repaus până nu voi apăsa butonul de a- și continua acțiunea…
II
După ce am pus cartea pe masa mea, am decis să trag un pui de somn, deoarece eram epuizat și nu aveam dorință de a face ceva.
În noaptea asta a avut loc un meci de fotbal în SUA și, evident, ora începerii era târzie, adică oamenii la ora asta deja dormeau și ilustrau propriile imagini. Am stat cu ochii deschiși până la ora 4 dimineața și eram gata să le închid, însă soarele deja mi-a spus "bună dimineața" și păsări au salutat-o cu mândrie ca din basme.
Pe de o parte eu eram dezamăgit de faptul că ei nu au dorit să aștepte măcar pe zece minute să mă culc, dar, pe de altă parte, eram nespus de bucuros când am auzit cântecele păsărilor, fiindcă ele sunt ca mesageri din Sus, ca să spună tuturor că noi trăim, că noi suntem sănătoși și că avem o viață splendidă.
Sufletul meu este exaltat de asta și a transmis un răspuns: "Am o viață splendidă"!
Eu am o viață splendidă…
III
A trecut o oră după ce m-am trezit și deja se amurgește. "Cum nu m-am trezit mai devreme?" m-am întrebat pe mine supărat și înfuriat. Dar m-am smerit și m-am sculat, dar ceva lipsește…
Pare-mi-e că apusul a părut ceva unic, în comparație cu celelalte apusuri. Toate sunt frumoase și atractive ca niciodată, însă el a avut ceva ce nu se poate de a explica prin cuvinte simple, așa cum a făcut Eminescu, când a descris dragostea și lumea lui ideală.
Deci, pe rând: culoarea era roșie-portocalie, ceea ce a redat estetica și simbolul artei cosmice, norii parcă s-au îngrămădit, pentru a fi partea raiului ceresc. Oare asta-i Împărăția Cerurilor, cum a spus Iisus? Nu cred. Hristos a prezentat semnele Cea De-A Doua Venire și asta nu-i unul din cele. Dar liniștea… Doamne! Ce liniște era! Niciun sunet străin nu plutea, doar cea de natură.
Contemplând peisajul cel roșcat, am început să ascult o piesă de chitară cântată de mine. Nu țin minte ca eu să înregistrez asemenea melodie, dar ea se aude foarte, foarte frumos și era în repetiție, creând o atmosferă plăcută. Parcă am mai ascultat undeva, dar nu-mi amintesc. Și denumirea îmi era cunoscută. Nu știu.
Asta este ceea ce am dorit toată viața? Pace, fericire și liniște? Am avut impresia că mi-am umplut golul sufletesc după atâta vreme. Și, în sfârșit, îmi răspund la propria mea întrebare cu fermitate: da! există sensul de a trăi! Amurgul, culorile și, mai ales, muzica mi-au deschis ochii și mi-au construit o lume ideală, unde totul este totul.
Cât de mult aș dori să rămân în lumea mea…
IV
Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? Unde este apusul cel seductiv și magnific care are puterea de a cuceri inimile? Culorile mele iubite, încotro ați plecat? De ce s-a oprit melodia care a transmis sunetele mlădioase și gingașe, când eram gata să mă îngenunchez cu lacrimi?
Cine sunt și cine eram? Un om sau un visător care se izolează de realitatea și intră în alt univers, unde tot este viu? Eu m-am schimbat, nu mă recunosc. Altă haină, alți ochi, alt suflet, alt eu. Nu sunt eu. Acolo, departe de toți, în cealaltă lume, eu trăiesc. Acolo, într-adevăr sunt eu.
M-am trezit și tot cenușiu apare în fața mea. Portretul străin, care este pictat cu alb-negru, auzurile tipice și acute, dăunătoare pentru mine, problemele reapărute în preajma mea și, nu în ultimul rând, golul lăuntric. Cu ce să-mi acopăr, ca să nu mă zbucium? Substanța aceasta nu există în lumea actuală, ci acolo.
Deodată am simt cum o picătură de apă s-a scurs din ochiul meu drept. Casa mea s-a îndepărtat de mine, zicându-mi "adio". Un adio pe veci. O ruptură care a decis soarta mea. Dacă aș avea șansa să plec și să mă aflu în lumea mea ideală… fără tristețe, fără griji, fără răutate. Sau asta-i un vis efemer și zadarnic?
Copac bătrân!
Copac bătrân...cu frunza ruginie
De ce ramul, ți-apleci spre mine?
Și-l lași ca fruntea să-mi mângâie
Acum, când nu mă simt prea bine!
De la-nălțimea ta și vârsta seculară
Multe-ai văzut, da știu..bune și rele,
De-aia cred..că vrei să-mi zici ceva
Pentru că-mi știi... necazurile mele.
Tu, nucule, ce mă cunoști...de mititel
Și ajutor mi-ai dat, să mă țin copăcel,
Spune-mi de ce, iubita... mi-a plecat
Când eu, iubind-o...i-am rămas fidel.
Vorbe cu duh, s-au spus, din gelozie
Dar oare cine, din iubire, nu greșește?
Din toate astea, am învățat că-n viață
Unde, minte nu-i... prostia se plătește.
Răspunsul așteptat, a fost un trăsnet
Când la ureche mi-a tunat apăsător,
Că fata mea, are acum, iubit și casă
Așa că, uit-o și, nu mai fi, un visător.
De ram îl prind și-ncep să-l scutur
Chel să rămână, fără pic de frunză,
Și-i strig în cracă... mut să rămână
Și trist, îl părăsesc..făr' nicio scuză.
Calc cu durere pe covorul ruginiu
Cu gândul, la ce mi s-a-ntâmplat,
Încă nu înțeleg, de ce m-a părăsit
Iar cu copacul, încerc să mă împac!
Metafizică agasantă
I
De-a lungul timpului mă omoară
un parazit,
care strecoară în mine ca într-un nisip,
unde răspândește vipere -
bacterii -
otrăvitoare pentru mine
fără empatie,
fără părere de rău.
II
Bacterii își caută bârloguri,
dar nu le găsesc.
Nici nu trebuie, că au făcut gropi adânci
în creierul meu.
Simt cum mă sugrumă bacterii,
însă nu pot merge la doctor
să-mi scoată boala care mă ucide.
III
Iritarea absolută persistă
în vecie,
din cauza gândurilor
ce rup contactul
între mine și sufletul.
IV
Blestemați de demoni
nu vor aduce pace în casele noastre.
Or arăta subsolul nopții
unui copil
și, treptat, îl vor atrage
arătând făcliile stelelor
care nu se sting niciodată.
Dar copilul dorește încă,
și încă, și încă!
Și ce-i cu dânsul?
Mort…
V
Gândul omoară pe un om
și naște
pe un demon.
Evoluția utilă și justă
pentru mine
nu este.
Viața pe câmpul morții nu este
și nu va fi.
VI
Pentru ce sufăr? Ce-am făcut?
Copacul otrăvitor se înalță
și nu pot să-l tai,
tulpina e prea groasă,
groasă cât un munte
din Cernăuți.
VII
Sufletele moarte
plutesc pe străzile uriașe,
ținându-se de mână
ca oameni indiferenți
și orbi.
Cenușie-i poporul
și nu se schimbă defel!
VIII
O, Soarele și Luna!
Unde sunt razele voastre albe?
Ele sunt furate
de atâția ani
și nu le-ați găsit?
Dezamăgit…
Sclipirile voastre salvau sorțile
și speranțele,
dar acum nu-i nimic,
nu-i nimic aici.
IX
Văd universul - o celulă infinită
și gri -
pregătită pentru cei vii
și colorați de viață.
Nimănui nu-i trebuie floarea și apa,
doar seceta.
X
Tragedia, ce este
aici, în mine și în preajma mea,
s-a început de la nașterea
parazitului,
care a strecurat în mine ca într-un nisip,
unde a răspândit vipere -
bacterii -
otrăvitoare pentru mine și pentru tine
fără empatie,
fără părere de rău.
Felinarul alb
Spirite plutesc pe trotuare
măturate de alte spirite,
care tot plutesc pe trotuare
măturate de ele.
Gândul se deschide îndată
când însuși spirit dorește
să se ivească aici, în fața timpului,
timpul neîndurat
și generos,
care ia clipele frumoase
și oferă clipele ideale.
și gândul percepe.
Dar cum se naște gândul?
Se spune că creatorul,
când a zidit pământul, a fixat un felinar
de culoare albă
și l-a împrăștiat pretutindeni.
Felinarul posedă sumedenie
de dungi
cu diferite forme,
cu diferite dimensiuni,
cu diferite scopuri.
Când o dungă este atinsă
de ceva și de cineva,
suferă o transformare,
o transformare bruscă a unui spirit…
El și-a pierdut trecutul
și trăiește în viitorul lui enigmatic,
dar tot cu gândul de a pluti pe trotuare
măturate de alte spirite,
care tot plutesc pe trotuare
măturate de altcineva,
afectat de felinarul alb
cu sumedenie de dungi,
cu diferite forme,
cu diferite dimensiuni,
cu diferite scopuri,
dar cu același gând…
Quo vadis, Domine?
Astăzi am râs mai puțin spre deloc. Doar am zâmbit, așa, amar în colțul gurii. Le-am luat pe toate așa, după cum au venit: în iureșul zilei, am uitat să respir, să trăiesc. Mi se pare că de la o bucată de vreme timpul se grăbește, și, odată cu el, mă grăbesc și eu spre niciunde... Astăzi, am trăit poate mai puțin și am murit oleacă mai mult...
Alerg. Fără țintă, fără rost, lăsând toată lumea în urmă-mi, țintind mereu să fiu primul (la ce, Doamne?), nebăgând de seamă că am rămas ultimul la cele care mă compuneau pe mine cândva... Neștiutor, am sorbit din apa vieții, nerăbdător la cornucopia care mi se cuvine, neînțelegând prețul pe care aveam să-l plătesc: anii tinereții versus anii senectuții.
Am ajuns aici. Dar în jurul meu nu este nimeni, nu se găsește decât pustiu, doar ecoul propriilor mele temeri:
-E cineva aici?, am întrebat cu glas tremurător, dorindu-mi să nu fiu singur în această pustie...
-Eu sunt... dar nu te văd de ceața asta deasă..., îmi răspunde ecoul propriei mele voci.
-Nici eu nu văd nimic. Mi-am închis ochii să nu-mi intre nisipul din clepsidra Timpului, căci, iată, s-a spart și se risipește aiurea...
Aș mai face un pas înainte, dar mi-e teamă de hăurile, care mai devreme se căscau în fața mea... Am tăcut în singurătatea mea. Acum se aude doar viforul care mătură nisipul Timpului în cale-mi...
Quo vadis, Domine?
Sezonul 2 din seria motive pentru care ar trebui să vorbim
Pentru că o furnică mică
Face acum somnic,
Mi-am zis… hmmm,
Ia să încerc să o fac cumva să vorbim,
Să o conving.
Și normal, să-i trimit și-un pupic 💋
Probabil vă întrebați,
Oh, dar iar seria asta,
Cu prima ce s-a întâmpla?
Dragilor, am vești proaste…
Nu a funcționat!
Și asta pentru că furnica asta
Se lasă super greu,
Imaginați-vă că la cât e de încăpățânată,
Ne certăm… nu exagerez… mereu.
Și mi-e ciudă că nu pot să ripostez
Când mă tratează așa,
Și ce să fac, n-am de ales,
Mă supăr și eu pe ea.
Altfel, aș mușca-o eu de buze,
Dar n-am cum, nu pot să o prind,
De asta am nevoie de susținerea voastră,
Că plănuiesc să o capturez și să-i dau o îmbrățișare mare, mare, ca să o simt.
Să văd eu dacă se mai supără vreodată, mititica asta alintată.
Auzi, cică s-a supărat pe mine că nu i-am dat atenție,
Păi cum să-i dau atenție eu la furnica mea,
Fără să se prindă toată lumea
Că mă topesc după ea.
Nu, gata, data viitoare, nu mai gândesc,
O prind de talie și o alint mult…
Și nu oricum, o ridic pe pupitru
Îi desfac rochița la gât și încep s-o sărut,
Când într-o parte, când în cealaltă,
Ca să îmi mai astâmpăr din dor…
Ahhh… și atâta o mai sărut
Că restul se întâmplă în videoproiector.
Acum revenind la sezonul doi din seria motive pentru care ar trebui să vorbim,
Ei bine… ar trebui să vorbim pentru că mor după ea și pentru că nu mai pot să țin tot ce simt în inima mea.
Și mă enervează că nu face nimic și lasă totul pe destin…
Păi măi alintată mică,
Ia mai lasă figurile alea de furnică
Și haide să ne iubim,
Că doar de asta avem gură de la Dumnezeu,
Să ne sărutăm și să vorbim.
Gata, gata, m-a luat puțin valul, recunosc,
Să se calmeze toată lumea,
Nu s-a întâmplat nimic, doar că atunci când mă gândesc la ea,
Îmi crește tensiunea.
O să-mi revin, sper, nu știu,
Sănătatea pare tot mai departe…
Oh, nu, o să mor, vezi?
Trebuie să vorbim pentru că…
Sunt pe moarte…
E jale mare, foarte mare,
Oare furnica asta a mea chiar mă lasă să mor fără o îmbrățișare?
(Nu sunt acum pe moarte, evident, însă timp nu prea mai este și fac de pe acum simulări pentru bătrânețe).
Gata furnică, uite cum stă treaba,
Frumos nu mai merge, ai auzit?
O să fac seria asta mai dură decât prima
Pentru că m-ai înnebunit.
Ce? Nu poți să dai înapoi,
O să răzbun seria unu, cu seria doi.
piatră
e mai bine să aștepți o veșnicie
pentru a avea o eternitate și mai mult.
câteodată
lupta doare mai puțin
atunci când știi cine te așteaptă la capăt de drum.
La ceas de tigara
Pe peron stăteam,
Trăgând dintr-o țigară,
Când, deodată, am auzit un semnal.
Ce parcă o mai văzusem,
Însă nu apucase cândva, iară,
Să mă ia, să mă sărute.
Ne-am zâmbit șic,
Iar un adevărat dor
S-a reîntors dintr-un clic.
Și am început o țigară a împărți,
Iar amintiri dezgropam,
Ce, cândva, ne făceau sufletele vii.
Iar ea a trebuit să plece nesărutată,
Iar ceasul a bâzâit,
Dându-mi seama cât era de supărată.
Un naufragiat!
Stau pe bancă-n parc sub teiul inflorit
Ce umbră-mi dă și-s aparat de soare,
Inspir mirosul florilor atât de parfumate
Atent la ce se-ntâmplă-n... depărtare.
Și cum să nu mă uit, că știu că va veni
Cu zâmbetul pe buze și părul despletit,
Iubita mea, frumoasa din căminul...trei
De care sunt, de-atâta timp..îndrăgostit.
Nu spun vreo vorbă... așa la întâmplare
Să mă prefac că ei i-am dat iubirea mea,
Și doar aștept să mai primesc o sărutare
Nu, pentru că-n ea, îmi găsesc..fericirea.
E ora prânzului, când toți venim la masă
Și-acum și ea, își face apariția-n decor,
O văd și, inima nu-mi mai pot...controla
O-mbrățisez și-o floare albă...îi strecor.
O țin de mână ca nu cumva să-mi scape
Și mândru sunt, că ea Maria, îmi e aleasa,
Aș vrea, cantina, să fie cât mai...departe
Ca timp să am, să-i zic, c-o vreau mireasă.
.......................................
Ochii i-am întâlnit și, fermecat am fost
Și în privirea ei, adânc m-am scufundat,
Că sunt și-acum după atâția ani...în doi
Barbatul, feciorul mamei...un naufragiat!
Ionut mai pot fara tine
Ionut mai pot fara tine
Ionut mai vreau iubirea
Ionut am mintit in al doilea vers
Ionuti-am scris poezia asta
Ionut am mintit in al patrulea vers
Ionut, sunt pervers
Ionut sunt Sandor
de IONUT SANDOR
Insomnii I
Nu mai aștept somnul. Îl jelesc.
Îl jelesc ca pe un frate plecat fără mormânt.
Ca pe cineva pe care-l strig în fiecare noapte
și-mi răspunde numai perna,
tot mai rece,
tot mai străină.
La început număram ore,
apoi am numărat răsărituri.
Acum nu mai număr nimic.
Doar recunosc după zgomote
cât de departe sunt de vise.
Frigiderul respiră în bucătărie.
Țevile vorbesc între ele.
Lemnul din mobilă trosnește
ca oasele unui bătrân care se ridică din pat.
Știu fiecare sunet al casei.
Le știu mai bine decât îmi știu rugăciunile.
Dimineața nu mă mai găsește obosit.
Oboseala a fost demult.
Acum sunt ceva mai adânc:
o cameră în care cineva a uitat lumina aprinsă
săptămâni întregi.
Of, Doamne!
Închide-mi pleoapele…
Pentru totdeauna.
Ochii tăi !
Vreau, doresc,
Să te țin de mână,
Să privesc în ochii tăi
Să-i întreb :îți sunt dragă ?
Ei nu mint, nici, n-ar putea,
Sunt loiali cu mine.
Ei strălucesc, când îi privesc ,
Și îmi șoptesc: totul este bine!!!!!
Rod
Glia a rodit...
Spicele grele de aur cad neputincioase sub lamele neînduplecate ale combinei de recoltat, care scuipă cu zgomot baloții de paie și suflă grâul pe-o nară umplând remorca până la refuz în șuvoaie necontenite...
În urmă-i, câmpul a rămas trist de gol, cu brazdele negre: menirea lui s-a împlinit astăzi în rod... Acum este vremea să se odihnească în pace...
Lanul de porumb, încă verde, îi salută jertfa, soldățește, cu mana la chipiu... Câmpul de floarea-soarelui își ferește fața într-o parte, jelind împlinirea unui anotimp, iar papura, de ciudă că nu poate rodi, își pleznește în puf făcliile, aruncând asfințitul în zbor lin către soare...
Zarea arde calm, așteptând amurgul să cadă cu liniște peste o zi agitată... Păsări zboară ireal în cercuri înalte precum o tornadă derulată cu încetinitorul, iar inima îmi bate cu putere pulsându-mi sângele către tâmple...
Iată, cerul vinețiu își stinge jarul în catifeaua nopții, urcând palide stele către o lună plină, strălucitoare, binecuvântătoare, căci după truda zilei va să vină hodina...
E liniște. Vântul a încremenit, iar salcâmii și-au lepădat freamătul spre așteptarea unei zile noi. Închid ochii păstrând această zi, această noapte, laolaltă cu altele care-au fost și care vor mai fi.
E vară... Rodul câmpului a fost strâns cu migală în amintiri de neuitat.
Glia a rodit...
Curioasă vacanță !
Îmi plăcea un loc mai retras,cu răcoare pe malul Dunării.
Îmi scăldam ochii pe imagini mișcătoare: vase în mers,
apa grăbită, crengi in balans, frunze în foșnet, uneori
chemările păsărilor nocturne. Mai aveam și două undițe
care îmi dădeau impresia, că-s acolo cu treabă și nu
-tai frunze la câni-.Eram în concediu și am socotit că-l pot
petrece așa.Nu nare cheltuială, aproape de casă. Aveam un
cort mic, pentru ploaie, muzică, un aparat foto, și pe Atos
prietenul și paznicul meu.
Dacă se mai rătăcea vreun cunoscut, mă bucuram, jucam
șah, făcea o cafea, purtam o discuție, teme sunt destule...
În rest, citem și am îndrăznit să creionez niște sentimente
îmbăcându-le în versuri....Vara poți să-ți permiți așa o aventură,
nu am fost în pierdere :una că nu m-am plictisit, am avut liniște,
vreme bună și chiar am mâncat pește......
Cum să aleg ?
Si cum s aleg când tu ești bine ,libertate și plăcere ..
Celălalt îmi dă speranță ,claritate și avere
N-aș putea ,sau nu aș vrea ,n-aș mai fi ce sunt acum ..
Și ce sunt ? om nebun ?sau doar așa presupun …
De-ar ști inima ieșirea ,clar nu aș mai întreba
Dar aș fi ceva mai simplu ,și nu mi-ar plăcea cumva .
Pe poezii.online găsești poezii, versuri și texte literare scrise de autori din toată lumea — de la emoții simple, până la gânduri profunde, spuse în cuvinte care rămân.
Aici descoperi poezii frumoase, dedicații, balade, poeme, proză poetică și creații originale ale tinerilor autori din spațiul românesc, organizate pe categorii pentru orice gust și orice vârstă. Poți citi în liniște, poți salva ce te atinge, iar când simți că ai ceva de spus — poți publica și tu.
Portalul este gratuit și deschis pentru toți cei care iubesc poezia: fie că scrii în română, în rusă sau în alte limbi, aici ai un loc unde vocea ta poate fi auzită. Scrie-ți versurile, împărtășește-ți starea, și lasă poezia să facă legătura dintre inimi.
Poezii.online este o comunitate literară gratuită, activă din 2013, în care autorii își publică propriile creații, citesc și comentează poeziile altora.
Citește. Scrie. Publică. Creații proprii, fără bariere — doar cu suflet.









Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR