Postează poezii online. Versuri din suflet...

Amurgul își întinde pe suflet o perdea,

Iar umbrele din mine încep să prindă glas,

Sunt gândurile negre ce nu le pot tăcea,

Demonii mei din noapte, ce nu mi-au mai rămas

Doar simpli spectatori la tot ce am trăit,

Ci au devenit maeștri în arta de-a mușca,

Din orice amintire ce încă n-a murit,

Din orice colț de liniște ce s-ar putea usca.

Un demon e regretul că n-am spus la timp,

Altul e teama oarbă de tot ce va urma,

Iar cel mai greu dintre ei, prin vreme și prin timp,

E cel care îmi spune că nu mai pot spera.

Dar nu sunt creaturi cu gheare și cu coarne,

Ci doar cioburi din mine ce încă mă rănesc,

Frici vechi ce caută în noapte să mă doboare,

Gânduri rătăcite pe care le hrănesc.

Când liniștea din casă e iarăși tulburată,

Și pașii dimineții se-aud venind încet,

Iar dacă demonii mei fac noaptea-ntunecată,

Tot eu sunt cel ce poartă în suflet un regret.

Nu știu... Ai încercat vreodată sentimentul când simți că totul din jurul tău pare a se nărui, lăsându-te stingher în propriul tău trup, străin de propria ta viață?

Știi, când realizezi, nu dintr-o dată, ci în timp, că lumea pe care ți-ai construit-o cu migală în truda anilor, nu mai este, sau mai degrabă este departe de ceea ce ți-ai dorit, iar năzuința ta se năruie întocmai ca un castel din cărți de joc, neanticipând hazardul care va face ca toată stăruința ta să fie în zadar...

Este un gol... întocmai ca privirile în neant ale statuilor grecești, un timp suspendat în jurul căruia te rătăcești fără rost, lipsit de substanță, alienat de orice trăire... 

Am citit acest timp. Îl știu pe dinafară... Căci l-am trăit de câte ori a trebuit să mă reconstruiesc pe mine din ruinele propriilor mele lumi, luând-o de fiecare dată de la capăt, cu o încăpățânare acerbă, căutând iar și iar, acea cheie de boltă necesară, sperând de fiecare dată că lumea mea interioară va fi cea din urmă, finală, perfectă, fără fisură.

Și, Doamne!, ce devastator este momentul fisurii și totul se prăbușește în mine, simțind aproape acea rană, tăiată direct în carnea sufletului meu, sângerând de moarte, final, fără întoarcere căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns: de ce?, cum?, de ce eu?... Mirare care nu mai poate fi balsamul uns pe sufletul meu rănit;  răul a fost făcut, fisura este dincolo de a mai fi reparată, lărgindu-se macabru, sfâșiind lumea mea în două părți devenite incompatibile una cu alta... Un vid, o clipă suspendată în neant, în care mai văd doar funigeii amintirilor mele, pe care voi construi noua mea lume...

Nu sunt perfect. N-am fost niciodată. Am acceptat existența imperfecțiunii în lumile mele, chiar știind dinainte că dintre acestea se vor căsca tocmai fisurile care le vor distruge... Dar am căutat, cu disperare, liantul care să le repare și să le salveze, fiind conștient permanent de unicitatea lor: o altă lume nu va mai fi la fel, doar o copie străvezie a precedentei, diluare care nu-mi mai stă în putere s-o stăpânesc... 

Risipire... Inutilă... De energie, de timp, de materie. Resurse care la rândul lor se diluează, întocmai precum ochii celor în vârstă. Pupilele se dilată și se pierd în culori difuze. Lumina se pierde și ea în fibre întunecate de trăirile lumilor pierdute... Sufletul se chircește într-un colț sperând să reziste, încercând să salveze cât mai mult, conștientizând pierderile...

Nu mai am putere să adun aceste lumi... Să-mi amintesc forma lor, mirosul, gustul, atingerea lor... Sunt petalele unei flori care se ofilește și... moare... Cu fiecare fisură, cu fiecare lume, în fiecare secundă...

Iluzia... Inutilă și ea... Ca o oglindă spartă, în care imaginea este la rându-i tăiată după marginile cioburilor, repetându-se la nesfârșit, subliniindu-și mai mult imperfecțiunile care apasă și dor... ca o presiune constantă pe tâmplele lumilor... uzura sufletului care nu-și mai regăsește ecoul...

Inerție. Cumva, am pășit mai departe... Cu toate vicisitudinile și imperfecțiunile lumilor mele. Acceptând realități dureroase, construind, dărâmând și iarăși construind mai departe, până la momentul acesta în care mă scriu iarăși pe mine... Sunt tot eu, în forma mea originală și nu una dintre copiile mele. Mărturie îmi stă tocmai ADN-ul înscris cu cuvintele mele. Căci ele sunt umbrele luminii mele...

Cand am trecut pe lângă tine în vis îmi apăreai ca trează, n-am știut ce să îți spun…

Ce să îți spun, că dorm când furnicuțe triste mă așteaptă în noapte?

Am rămas numai la tine privind măcar să te simt puțin, puțin aproape 🥺

Că simt tot mai mult cum în timp ce eu sunt răpusă de-un vis,

Tu rătăcești prin abis 🥺

Și-aș vrea atât de tare să-ți pot trimite poezii în timp ce călătoresc prin vise,

Ca să nu mai existe în lumea reală furnicuțe triste.

Ești iubirea mea și dacă ești supărată

Și strâmbi din năsuc numai când vezi că ți-am scris dimineață,

Și ai toate motivele să o faci, dar nu prea se poate,

Cel puțin nu pentru mult timp,

Că o să te iubesc cu forța…

Dragoste cu forța se poate.

Tu probabil când ai ajuns la această strofă,

Deja mi-ai spus în gând de vreo trei mii de ori, ahhh lasă-mă în pace, nu mai vreau să te văd niciodată,

Dar ghici ce, dacă catârii sunt încăpățânați, eu sunt de două ori mai tare,

Și tu fiind așa de micuță și eu mai mare,

Ca să nu pleci o să mă întind pe tine toată

Până când nu mai ai de ales… ori nu mai ești supărată și mă dau deoparte după ce te alint cât vreau eu,

(te mângâi pe spate, pe umeri, pe obraji, mă joc cu părul tău, îți sărut mânuțele și urechile din când în când, în pauza dintre milioanele de pupici pe care ți le dau pe toată fățuca și când obosim și tu, și eu, și nu te mai zbați, îmi pun capul la gâtul tău, dar nu ca să dorm, ca să te simt lângă inima mea și să-i permit în sfârșit să fie slabă 🥺)

Ori... cu accent pe ori, o să mori sufocată 😈

Dragoste cu forța, îți spun eu, se poate.

Te iubesc, prințesa mea singuratică și îmbufnată,

Să ai o zi minunată și să nu uiți că undeva o stea mai obosită și somnoroasă de felul ei, te veghează și și-ar dori extrem de mult să-ți zică că îi pare rău dacă te-a lăsat să te simți singură și că și-ar dori să fie peste tot unde ești tu, dacă nu se poate ca om, măcar să fie în proximitatea ta ca o pisică, doar că, să fii pregătită pentru întrebări de genul, ce-i cu pisica asta, de ce te privește așa, la ce se holbează?

Și când te pui la masă sau te așezi undeva, eu să te pup pe picioare până te fac să te uiți puțin în jos la mine, ca să-mi astâmpăr dorul de tine și să-ți fur o privire că și ca pisică te iubesc tare, tare…

Și te lingușesc așa privindu-te cu o privire moale până când mă alinți puțin pe cap 🥺

(Și normal, îmi dai și puțină mâncare).

Frunzele cad una câte una,

ca niște clipe

Care nu se mai întorc ...

Pădurea e tăcută

crengile goale se întind spre cer,

Dar nu mai cer nimic

Aerul poartă un miros de sfârșit,

Deși timpul nu se scurge în continuare

Toamna s-a blocat,

într-o singură clipă,

un anotimp care nu vrea să treacă...

A fost cândva primăvară aici,

păsările cântau,

iar lumina inunda fiecare colț al lumii

Dar acum e doar vânt,

doar pașii care scurmă frunzele moarte

doar așteptarea unei renașteri care nu mai vine

Poate că iarna o va aduce

poate că înghețul va limpezi aerul

dar până atunci

pădurea respiră încet ca și mine...

Ca un trup obosit

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

Se-neacă-n valuri orizontul sângerănd

Îndoliată, lumina poartă umbre

Epava zilei, ruginită, fuge strâmb

Tiptil vâslește dispărând în altă parte

Orbecăind noaptea se plimbă rătăcit

Plutește nudă înghițind umbrele toate

Ascunsă-n plapumă așteaptă răsărit

De nicăieri se-aprind poveștile ciudate.

Iluzii fumegă hilar ca un descânt

Imagini șubrede se-amestecă-ncurcate

Dansează valuri născocite fără vânt

Rulează filme între timpuri exilate

Râșnița visului nocturn macină gând

Curg amintiri din viitor dezinformate

Tulbură somnul neuronului tălâmb

Riduri de dor se cască lung developate

Se-neacă noaptea între valuri sângerând

Visele șuieră căzând incendiate

Corăbii flude strălucesc deznodământ

Plutesc ascunse în minciuni imaculate

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Ce melodie se aude la geam, E cântecul ploii Care cade strop cu strop. Pe o frunză ruginie, pe un ram Ca nişte degete gingaşe Care ating ușor claviatura unui pian. Cântecul ploii pentru suflet e ca un balzam, Când îl asculți privind pe geam Cum cade strop cu strop Pe o frunză ruginie, pe un ram. (Poezie de Vladimir Potlog)

Mă gândesc ades la tine,
Sufletu-mi înflorește-n plin,
Așteptarea să te văd îmi vine
Inima s-o umple de senin.

​Pielea mea abia așteaptă
Atingerea din mâna ta,
Trupul gata să se-mpartă
Când mângâierea-ți va gusta.

​Toată ființa mea vibrează,
Abia o pot ține în frâu,
Când dorul tău mă luminează
Și mă ridică-n raiul tău.

​Simt în piept, nepământească,
O dorință blândă și fierbinte,
Brațul tău să mă primească
Și să mă lase fără cuvinte.

​Să ne-ntâlnim în duh curat,
Printr-o atingere cerească,
De magia ta legat,
Iubirea să mă tămăduiască.

21.09.26 

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?

Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...

Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...

-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului,  Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...

Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...

N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...

...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...

Toamna își cerne stropii plumburii 

Pe geamuri reci o ploaie bate blând.

lar vântul plimbă frunze aurii,

Purtând o dulce șoaptă pe pământ.

E-o atmosferă caldă, de poveste.

Când norii cenușii pe cer se-adună

Și totuși, nicio umbră nu mai este,

Căci ploaia și cu vântul cântă împreună.

Blândă melancolie se coboară

Peste orașul ud și liniștit,

Un vals de frunze-n aer zboară,

Ca un poem de toamnă, nesfârșit.

E vremea ce ne-ndeamnă la visare,

Când timpul pare că se oprește-n loc, 

Iar stropii reci devin o-mbrățisare

Ce schimbă frigul toamnei în noroc.

Mă mai iubești sau nu prea pare? 

Ai vorbit cu tine ai găsit acel răspuns? 

De ce te trădezi singur asa mult oare? 

Sau regretul din tine are un ecou de spus?

Îți mai aduci aminte de valurile pe care adierea blândă a vântului le stârneau în lanurile de grâu? Cerul verii atât de neverosimil de albastru, fără petec de nori, îmbrățișau lanurile să nu se risipească, țărmurind drumul prăfuit până la marginea  pădurii de mesteceni.

Eu îmi mai aduc aminte. Îmi amintesc șoapta domoală a mestecenilor. Atunci nu le deslușeam vorba, nu înțelegeam disperarea lor de a nu se risipi în uitare... Mestecenii își întindeau ramurile înspre mine cerșind îndurare: nu vroiau ca timpul să le șteargă umbrele... 

Dar eu nu înțelegeam... Nu înțelegeam că lanurile, în pragul toamnei, își vor scutura rodul, lăsându-se cu bună știință pustiite... Nu înțelegeam că nori albi vor coborâ peste pădurea de mesteceni, desfrunzindu-i de hainele verzi și îmbrăcându-i în zeghe arămie, nu înțelegeam că păsările vor rămâne mute, pierdute pe glia stearpă de rod, cu privirile rătăcite care încotro, țopăindu-și nefericirile în colbul drumului, care, acum, duce spre nicăieri...

Nu înțelegeam toate acestea... 

În amurg, nu dădeam ascultare cufundacului, nu băgam în seamă sunetul trist al tălăngilor care se întorceau singure de la pășune, înspre casă... Nu băgam în seamă scârțâitul portiței, sau pe cel al ciuturei de la fântână, nu băgam în seamă bolborositul apei din burlane, sau blestemele buștenilor care trosneau în sobă... 

Și mai presus de toate, nu țineam seama la cerul spuzit de stele după lăsarea întunericului, de umbrele desenate pe perete de lumina lămpii de pe masă... Umbrele sfinților mei... Ah, cum de n-am știut atunci să le înscriu urma pe perete, să mai steie cu mine, un ceas, o clipită...

N-am știut atunci, că toate se vor trece... cum n-am știut că toate acestea vor rămâne peste ani, cu mine, doar în memoria mea. Astăzi, nimeni nu le mai știe și nu le mai cunoaște...

Lanurile au pierit în pârloagă, dormindu-și somnul cel de veci, fără rod, în brațele amorțite ale unor mesteceni noi, care nu știu a grăi. Sunt cruzi. Nu i-a învățat nimeni să mai vorbească. Alte păsări cântă acum, un cântec pe care nu-l înțeleg, portița a muțit într-o rână, iar ciutura nu-și mai numără tălăngile care să vie seara, singure, de la pășune...

Doar în mine mai locuiește ecoul acelor zile roditoare dintr-un anotimp încă viu...

Noapte bună, frumoasă mică,

Mai frumoasă decât luna.

Am ațipit cu tine în cap și acuma

Nu știu care din noi a fost prizonierul cui,

Tu să-mi spui.

Te rog nu fii prea dură cu mine,

Și nu te supăra prea tare,

Sau măcar fii supărată pentru puțin timp,

Maxim, maxim pentru o zi.

Dacă rămâi supărată prea mult, deja,

Ar începe deconstrucția mea

Și pe oriunde, aș lăsa numai picături de sânge 🥺

Sau aș începe a plânge.

Te iubesc și iartă-mă

daca te-ai simțit singură 🥺

(nu ești, promit 🥺)

Mai bine aș fi trimis in exil pe Marte,

Dar te rog, nu mă ține departe

Și lasă-mă măcar să-mi imaginez

Că te strâng tare în brațe.

Simt că mai mult te supăr,

Decât te fac fericită sau să zâmbești🥺

Până îmi dau seama

Cum as putea să te împac,

Te țin captivă la mine în cap un timp,

Și o să încerc sa te alint

Până mă simți.

(Abia aștept să te văd,

Știu că sunt culmea…

Dar, te rog nu fii supărată

Și nu-ți fă gânduri grele

Mai grele decât lumea…

Tu ești a mea și eu sunt a ta,

Și un somn afurisit, nepoftit,

Nu poate schimba asta)

Așa că nu-ți mai ține fățuca aia încruntată pentru prea mult timp…

Cât mă costă să zâmbești un pic, un pic…

Îți trimit direct in miezul supărării tale un imens pupic,

Și dacă nu vrei să-l primești, îmi poți trimite tu un pupic de-al tău nervos înapoi,

Printr-un gând sau prin stele,

Ca să-l port pe buzele mele.

Te iubesc, îmbufnată mică care nu o să mai fie îmbufnată pentru mult, mult timp,

Pentru că dacă te prind,

O să te iubesc așa de tare

Până când din supărare și din tristețe,

O să te fac o furnicuță veselă.

(Ai noroc că nu sunt acolo lângă tine,

chiar acum…)

Oricât rău mănânc și beau

Tot pe tine ,da te vreau 

Oricât de greu îți vine 

Crede-mă puțin pe mine 

Mă apasă și strivește 

Gândul care-mi răsădește 

C-ai putea să mă displaci 

Că nimic nu vrei să-mi faci

Mă agăț de haina ta 

Doar să fiu în viața ta 

Și în talpă să mă calci 

Numai spune mi ce ai să faci 

Clar ,ușor și apăsat 

Spune dacă m-ai uitat 

Lumina ta ce mă orbește 

Ce perfect te definește 

Dacă ar fii ca să orbesc 

Pe tine as vrea sa te privesc 

Ultima imagine să fie a ta 

Decât să nu te pot avea.

All my dreams in a blue night

Are the stars that light knows?

But in my soul is a wishing bright,

As in my bed, the sleep flows.

With many thoughts in my mind,

I will find the way to the light?

Or I will lose my path as a blind,

Always groping life with fright?

A deep sleep leads me far away

On a path full of green trees

And flowers touched by a sun ray

Where are flying butterflies and bees.

I am sitting apart on the green grass

Looking the white horses how graze.

All around is like watching by a glass

And all these shows me as a maze.

Confident I step into the maze

Wishing to reach the finish line

Without running into many ways.

Beautiful dream! I am feeling fine.

Tu ca o lumânare arzi,și focul,

Sunt nedreptatea,ura,nenorocul,

Eu ca un jar m-aprind,privind o floare,

După ce-am ars văzând a lumii cale,

Te stingi încet, cuprins de umbre triste

In timp ce eu renasc..

Așa destinele ne-or fi fost scrise, tu norii grei să-i vezi,

Eu picurii de ploaie puri și calzi...

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

Daca existi in vis eu voi ramane-n vise

Până când veșnicia va veni,

Și dacă dincolo sunt file scrise

Renunț la darul de a nemuri

O clipă doar in ale ochilor-ti abise

De-mi este dat lumina eu a fi...

Ce-ai spune dacă de mâine,

Ar începe așa deodată să ningă

Și dragostea să ne învingă

Și să devenim din noroi

Același om de zăpadă amândoi,

Cu o singură inimă bătând,

Și printre stele zburând…

Crezi că dacă te-aș lua în brațe,

Ger infernal fiind,

Mi-ai spune că mă iubești și tu

Înainte să ne topim

Și să devenim o baltă înghețată,

Sau măcar să mă ții strâns

Să nu îți uit îmbrățișarea niciodată.

Că prea departe ești,

Și am atâtea să-ți spun,

Vreau să te iubesc chiar acum.

În loc de vară iarna o prefer,

O mult prea dulce a mea prințesă creață,

Căreia i-aș da un milion de pupici pe față,

Cu mâinile goale aș ieși în ger

Și ți-aș culege flori din gheață,

Doar ca să te surprind zâmbind

Fulg de zăpadă sublim.

Doar nu credeai că am adormit 🥺

Cum aș putea dormi când îmi lipsești

așa de tare că aș putea să jur

Că noaptea asta poartă din privirile tale.

Tu, prințesă mică,

Chiar dacă mai mult dispar decât apar cel mai des,

Să știi că te iubesc cel mai mult, cel mai mult…

Și fără tine… eu cine sunt?