Postează poezii online. Versuri din suflet...

-TU ce mai faci, pe unde mai alergi?...
EU, de vrei să știi, mereu alerg zi de zi să culeg clipele rătăcite…
Alerg în ritmul timpului, urmând cărarea către amurg, fruntea plină de trecut să mi-o atingă
cu a lui voal de culori, unele vizibile, altele ascunse, așa-i destinul în amurg. Privindu-l,
primesc extazul nuanțelor care, înlocuiesc tăcutul trecut.
Am să-ți trimit la noapte vise de mine pictate și câteva stele din galaxie luate,dacă vei vrea …
-TU ce mai faci, pe unde timpul te aleargă? Hai, oprește-te un pic, în amurg să ne întâlnim,
să mărturisim sub culorile înserării ,despre noi,despre copilărie și despre trandafirul trecut
printr-un inel, uitat, sau lăsat să rătăcească-n timp …
Când nu mai avem cuvinte, fiecare să iscălim ziua care a trecut și să facem un nou pact
pentru încă o zi când amurgul se stinge în noapte...
-TU, ce mai faci, pe unde mai alergi? EU, am ajuns în amurg și el mă privește , cum aș fi vrut
să fiu privită …
Deși am vrut amurgul să fie mai târziu , el este amurgul vieții și nu se poate amâna…
La lumina palidă a serii
Am vrut să scriu câteva rânduri
Amurgului să-i scriu
S-ar fi învolburat noaptea
Și stelele s-ar stinge-n vis… - Tu
ce mai faci, pe unde viața te alergă ?…
E ora când stele s-au stins și întrebarea a rămas fără răspuns…

Printre atâtea, ce le vedem, le auzim, ne plac sau ne doare,

unde mai rămâne ceva timp să fim fericiți ?

     Fericirea, ce o fi ea, cum e ambalată , îmbrăcată, știu sigur,

că poate fi modestă, costisitoare, risipitoare, furioasă și în atâtea 

forme îmbrăcată, că este greu s-o găsești. Treci pe lângă ea, dar o

ignori nu o simți, nu o vezi....tot ești gol pe interior...inima sărmana 

oftează...

     Fericirea e lângă noi, printre noi...de ce nu o vezi ? Înseamnă că,

te aștepți la lucruri, fapte imposibile...

-E destul să iubești și să fii iubit.

-Să fii sănătos, cu toți dragi ție.

-Să fie liniște și pace.

-Natura să ne ocrotească de dezastre.

-Să ne putem asigura traiul, cu ce avem nevoie.

-Să ocotim natura și vietățile ei.

-Să ne ajutăm aproapele.

-Să credem că Domnul Cresc, ne apără la nevoie.

Toate acestea, ne pot face fericiți.

Dacă dorim mai mult, ne pierdem omenia .

Eu cred că există un Rai și un Iad și că vom da socoteală.....

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..

E dimineață. Orașul sifonat se ridică-n picioare,

Are atâta treabă… ce-ar mai rămâne-n visare…

Își îndreaptă grăbit oasele,

Cu soarele își piaptănă casele.

Îndeasă grăbit rouă printre fire de iarbă…

Bea o cafea întreagă.

Aranjează cu vântul buclele copacilor,

Cerul și-l așterne deasupra orașelor,

Dă păsărilor zbor să-și vadă de treabă,

Ca să nu pară nimic făcut pe grabă.

Fură în taină din obrajii tăi dulceață,

Și-o lasă piersicilor în fiecare dimineață.

Din ochii tăi împrumută puțin albastru

Să poată colora cerul măiastru.

Din părul tau creț fură vreo câteva fire în zbor

Să poată picta umbra pufoasă a câtorva nori.

Apoi se oprește o clipă, înspre tine privind

Să apari la fereastră și să te surprindă zâmbind.

Te uiți la oraș, el se uită la tine…

Doar un lucru mai lipsește…

Adaugă puțin din frumusețea ta dimineții…

Înainte ca lumea să observe de unde vine.

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

O să mă prefac că nu -mi pasă,

Că viața merge înainte 

Fără tine într-o zi ploioasă,

Pierdută -n golul din cuvinte.

Te voi lăsa undeva pe drum,

Ce duce spre nicăieri.

Voi trece prin foc și prin scrum 

Până rămân fără puteri.

Mă voi agăța de mâine,

Ce-a fost ieri, voi șterge;

Vom deveni două străine,

Chiar dacă sufletul plânge...

Ți -am indeplinit dorința;

Nu mai avem nimic în comun.

Îmi aștept tăcut sentința 

Și -mi caut locul în surghiun.

Dă -mi răgaz, mă voi obișnui 

Cu tăcerile apăsătoare.

În mine mă voi ghemui 

Până va zâmbi un soare...

Ceea ce era trist odinioară,

Va fi doar o rană moartă,

Ce nu poate să mai doară;

Eu te iert... și tu mă iartă...

Trec greu peste toate astea 

Peste amintiri, peste promisiuni

Pentru ca mereu ,am știut doar să-mi doresc

Ce nu e adevărat...

Trec peste, nu sunt un el sau o ea

Este doar sufletul meu ce sta pe gânduri 

De ce mai lasat asa sec? De ce mai lasat asa să trăiesc?

De parca esti nevinovat...

Asa si scriu cu 3 puncte 

Unul esti tu,altul sunt eu ,iar celălalt,

E acel viitor ce mi l-ai promis si se ascunde

Ca mi l-ai promis si ai fugit,nici in spate nu te-ai uitat.

Deja am trecut peste tn

Am pe altcineva 

Nu aceiasi iubire,dar mai seaca

Dar stii ce e bn?

Ca numai sufar dupa tn.

    Cred că sunt nedrept cu mine 

Singur eu mă sabotez,

Nu știu cum să fac mai bine 

Să pot să nu mai oftez.

  Astăzi,cad dar mă ridic 

Și zic, că mai pot un pic 

Vreau să merg tot înainte 

Inima nu vrea să asculte,

Că e în trecut ancorată 

Nu se lasă dezlegată.

   M-am gândit să-i pun baipas 

Să treacă peste impas 

Să trăiască în prezent 

Fără urme de regret 

Privească paharul plin 

Nu pe acela cu venin 

  Geaba vine acum regretu 

Că mi-am dat cu stangu în dreptu 

Am vrut să le fie bine 

Celora de lângă mine.

Nu m-am prețuit mai mult 

Nici boboc,dar nici adult.

Te uiți în gol și eu mă uit la tine,

Sunt peisajul care te privește

Nu știu ce-ți face golul mai mult decât mine,

De stai în el de parcă e-o poveste.

Aș vrea să fiu eu golul în care ești pierdută

atunci când sunt în fața ta,

Să fiu eu gândul care te încântă

La care te gândești profund așa.

Să fiu eu cel pentru care dai din cer,

Pentru care ratezi din curcubeie

Atunci când stai pierdută într-un fel

În care am mai văzut să stea doar o scânteie.

Mă la tine, tu te uiți în gol

Aș vrea să spun ceva, îmi pun cuvintele deoparte,

Nu încape-n toată lumea acest dor

Pe care-l simt când ești departe.

Grele sunt câteodată păcatele omului... La fel cum sunt, tot câteodată, zilele omului, căci nu e întotdeauna ușor să pătrunzi în fiecare zi vastele câmpuri de incertitudini și să le transformi în lucruri certe, palpabile, să dărâmi ziduri, ca să construiești altele, să distrugi punți, ca mai apoi, să ridici din muntele de cărămizi, altele, să găsești de fiecare dată cărămizile potrivite pe care să se sprijine cheia de boltă a propriei tale vieți...

Dărâmăm ca să construim, căci orice facere are la bază transformare și poate distrugere perpetuă, fără zăgaz, fără oprire, fiind sculptori ai propriilor noastre destine și martori tăcuți ai propriei noastre stagnări, progres sau regres... făcând pași mărunți care ne îndreaptă în mod inevitabil tot către integrarea cu absolutul...

O spirală cosmică în care suntem angrenați cu toții... Și poate că nu întâmplător vorbesc acum despre spirale… Căci înainte să știu ce înseamnă ele, înainte să aflu că universul însuși se rotește în vârtejuri nesfârșite, eu, pe când aveam trei sau patru ani, m-am strecurat în spațiul îngust dintre perete și dulap, și am desenat acolo spirale colorate. Spirale cât palma mea mică, stângace, dar încăpățânate ca un adevăr. Nimeni nu și-a dat seama nici până azi cum am încăput acolo… dar am încăput. Acolo era întregul meu univers.

Și, ca universul meu să fie complet, le-am alăturat câteva căsuțe cu hogeacuri fumegânde, așa cum știam eu că arată lumea, și câțiva purceluși dolofani cu codițele lor — firește — spiralate. Și stau acum și mă întreb: ce parte din mine, dintr-un ADN ancestral, a simțit nevoia să deseneze spirale? Ce m-a împins să le aștern pe perete, într-un limbaj pe care nu-l cunoșteam, dar pe care l-am recunoscut mai târziu ca pe o chemare?

Pentru mine va rămâne un mister... din categoria acelor mistere absolut necesare, mistere fără de care n-aș fi putut merge mai departe, fiindcă toată viața mea am fost mânat de curiozitate, ca de-o forță motrice, încăpățânată, care m-a împins mereu cât de departe am putut ajunge...

Încă din vremuri străvechi, poate chiar de la începutul zoriilor umanității, oamenii au scrijelit pe pereții peșterilor spirale, căutându-le sensurile adânci și găsindu-le în concepte legate de viață, moarte și renaștere, de trecut, prezent și viitor, de pământ, cer și mare, sau de evenimente cerești greu de explicat precum solstițiile și eclipsele solare.

Mult mai târziu, am învățat la școală că sistemul nostru solar, alcătuit din Soare și cele opt planete, este guvernat de atracția gravitațională pe care Soarele o exercită asupra fiecăreia, așezându-le cuminți pe orbitele lor. Și am mai învățat că planetele se învârt în jurul propriilor axe, mai repede sau mai lent, după mărimea și masa lor.

Astăzi, modelele propuse de teoreticienii mecanicii celeste sugerează că însăși sistemul nostru solar se deplasează prin univers cu o viteză proprie, că Soarele însuși se mișcă atras de centrul gravitațional al galaxiei noastre, care la rândul ei dansează prin spațiu împreună cu celelalte galaxii.

Cu alte cuvinte, dacă Soarele se deplasează, atunci și planetele se deplasează odată cu el. Iar orbitele, privite nu din manual, ci prin prisma axului solar în mișcarea lui prin cosmos, devin… da, spirale. Spirale perfecte, nesfârșite, asemănătoare celor pe care un copil, fără să știe, le-a desenat odinioară pe peretele din spatele dulapului.

Dacă modelul ăsta se va fi dovedit ca fiind cel viabil pentru Sistemul nostru Solar, atunci rezultă că, deși n-o simțim, ne deplasăm prin Univers cu viteze fantastice, sub imperiul unor legi cuantice necruțătoare, care la rândul lor se supun unei singure legi: Timpul...

Timpul care construiește, Timpul care distruge tot ce a construit, ca mai apoi să construiască iară... "temându-se doar de Piramide" ("Omul se teme de timp, iar timpul se teme de Piramide”). Cu toate acestea Piramidele nu au dezvăluit încă de ce sunt atât de veșnice, dar ne-au dezvăluit ce este eternitatea...

E atât de frumos și atât de incredibil,

Ar fi un loc miraculos chiar și în cele mai întunecate vise,

Acel loc Timeos , al cărui nume se rostise 

Atunci când s-a decis crearea unui loc mai tainic decât prima eclipsă.

Când ai fost mai slab el a decis să-ți dea putere,

Da a fost dificil, dar ai trecut cu bine peste ele

Însăși prin a sa existență reprezintă o adevărată provocare

A dus o luptă cu soarele pentru a-și obține splendoarea.

Alături de bătrânul Bîc și căile spre marea capitală,

Adăpostit sub umbra vechiului deal, pare un mit rupt din vechea Eladă,

Între cele trei izvoare ce îi vor ocroti destinul,

Rădăcinile de viță de vie îi croiesc o postură divină.

Nu-l lăsa subestimat căzând într-o iluzie optică,

Ai încredere-n el , un mister la fel ca cea coptică,

E atât de frumos și atât de incredibil

Acel loc Timeos - un tărâ

m ireductibil.

Lumina Sfinților de Cristian Diaconița.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

Mi se pare că avem avem voie la cuvânt, să spunem ce gândim, 

uneori prea mult, că tot nu ne mai aude nimeni; apa trece pietrele rămân.

      Se vor schimba vremurile,dar nu în bine. Aceste timpuri tulburi , vor 

fi trecute în istorie, ca eșecuri în politica Europei, un desmăț.

     Țări dezvoltate, care aveau un cuvânt de spus, s-au păcălit, sau au avut 

gânduri ascunse cu aceasă U. E.? Să ajungi slugă la porțile Bruxelles ? Să

primești de la ei voie să faci și ce nu ? Sau doar au pus ochii pe România și 

ne fac zile amare?

     Să ne sacrificăm animalele?

     Să mâncăm resturile aruncate de ei?

     Să le primim gunoaile?

     Să ne vaccinăm precum cobaii?

     Să ridicăm în slăvi prostia ?

     Când vom avea puterea : să spunem STOP !!!!!

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

Tu nu știi, dar dacă tu nu ai fi,

Și te-ai duce cu un val din mare,

Eu n-aș putea să rămân pe pământ

Pentru că aș rămâne un om oarecare.

Aș încerca dinadins să fac schimb cu un strop de ploaie,

Să pic în valul care te poartă în larg,

Și apoi când ni se alătură și apusul,

Îți propun un pact…

Articolul 1 (cel mai important)

Să nu ne mai supărăm atât de ușor unul pe celălalt.

Articolul 2

Să ne promitem chiar și așa, știind că dorul o să doară, că ne așteptăm până la toamnă.

Articolul 3

Că mereu înainte să ne punem la somn și soarele să apună, o să ne spunem în gând noapte bună.

Articolul 4 (la fel de o mare importanță)

Chiar dacă suntem departe, să ne distrăm în această vacantă.

Semnătură,

AnaS

Semnătură,

……………….

Plânge frumosul în poiană

De bine însă și de bucurie

Aici sufletul primește hrană

Se simte pace și doar armonie.

În astă perioadă cucul cântă

Ascuns ,dar parcă la vedere

Distras ,auzul se încântă

Și iar și iar bisul îl cere.

În zare doi cocoși de munte

Își etalează spendidul penaj

La jocul lor ,privirii mute

Să plece ,îi e nevoie de curaj.

Sub iarba verde ,deasă și înaltă

Un cor de greieri desfășoară cîntul

Dumbrava și cu mine laolaltă

Sunt un întreg ce bate gîndul.

Mă simt ca parte din acest frumos

E privilegiu să chiar doar privești

Să auzi mierla cum cântă duios

Să poți rosti cu tărie că ceva iubești.

Aici și fluturii zboară mai jos

Frumoși ,voioși ei orchestrează totul

O zi trăiesc și e nu de prisos

Sunt speciali și unici ,își au rostul.

De doar o zi din viață aș avea

Să orchestrez aici cred mi-aș dori

Să fiu un fluture de aș putea

Să ofer tot frumosul într-o zi.

Răscoale de gânduri,
ale pielii furnici.
Te apleci, iar tremur aici.
Umbra ta mă ținea din priviri,
al tău zâmbet mă țintuia aici.
Și atingeri ce-mi sugrumă gânduri,
mâini ce ridică ziduri.
Te rog, nu-mi spune: „Stai aici.”

Ți -am deschis porțile castelului,

Unde năluci tresar in oglindă,

Iar tăcerea sufletului 

Prin odăi sumbre perindă.

 Mi-ai adus un sfeșnic auriu,

Să împrăștie lumină vie

Pe culoarul gol și fumuriu,

Ce duce spre a mea colivie.

Ai pictat al meu tavan 

Cu ploi târzii de artificii,

Iubindu -mä dulce și spontan,

Țesând pe piele vicii.

Și -ai dispărut subit pe poartă,

Îmbrățișändu -mä în treacăt.

Timpul fuge,nu te iartă,

Podeaua scârțâie a geamăt..

Voi aștepta cu înfrigurare 

Să te simt al meu din nou.

Spre tine inima să zboare,

Iar tu să -mi fii etern ecou.

    Frumusețea omului 

Nu stă doar în chipul lui 

Nici în vorba cea mieroasă 

Stă în fapta cea frumoasă.

    Geaba ai chipul frumos 

Dacă sufletu-i hidos 

Nu ai strop de empatie 

Bine,doar ție să-ți fie.

    Dumnezeu când ne-a lăsat 

Toți aveam suflet curat 

Numai că unii pe drum 

Și-au pierdut sufletul bun 

     Au pus în loc răutate 

Și împrăștie nedreptate 

Împrăștie doar venin 

Precum șarpele hain 

   La piept cu dragoste îl crești 

Te mușcă când nici gândești 

Îți lasă în suflet rană 

Care n-o să mai dispară.

Morbid ,în frământări tenebre

Ascuns , de multe ori ilogic

Căutător doar în tăceri acerbe

Egou ,în al tău vis te vezi destoinic.

E greu să fii compătimit

Nechibzuința ta a pus hotar

Prin ferme limite a tresărit

Târziu ,regretul jalnic și amar.

Trăiri intense în amintiri se zbat

În pribegie se împotrivesc uitării

În întrebări deșarte ,nu ar fi păcat?

Se perpelește chiar și firea stării.

Orgoliul macină speranța

Că totuși poate fi lumină

În căutări pierdute este cutezanța

Doar tu tăcere aspră ești de vină.

În asfințitul clipelor trecute

Reflexia frumosului rezistă

Amar tu chin din cele vorbe mute

Doar gropi induci pe calea tristă.

În agonie lucră disperarea

Tăcerea urlă cu putere

Mișcată crunt e nepăsarea

Ce simți acum e doar durere.

Tu inimă de încă bați

Și suflet tu ,de ai rămas

De reușiți să mă lăsați

Aș încerca să fac un pas.

Trecutul,ca o noapte,revine iar și iar,

E lanțul ce ne leagă,

E oxigen, e jar...

Ca pe fantome negre mă lupt să îl alung, 

Prezentul îl reneagă

Dar el e un altar

La care sufletu-mi se-nchina...

Alerg in noaptea-adanca

Cu ochii-ncercanati,

Trecutul ,uriașă umbra,

Mă prinde-n al lui braț...

Și mă sufoc, și doare,

Prezentul,palid soare,

Renega-obsedantul gând

Ce de trecut mă leagă...

Ma-nec in lacrimi reci,

Trecutule,nu pleci?

Dar el zâmbește crud

Și-mi dă pocalul plin

De amintiri ce ard că un fierbinte rug...

Observ de ani și zile,

Iar simpatia din mine

Se prefăcu în iubire

Pentru tine.

Te văd de departe..

Atât de aproape și clar,

Întocmai cum tu nu.

Mă sari cu ochii

Și nu îți mai pasă..

Dar inima-mi ambițioasă

Tot spre tine e întoarsă

Tot speră ca într-o zi, într-o noapte

O să mă vezi de aproape.

Eu sper orbește.

Într-o relație ce nu trăiește.

Ea nu vă trăi decât în unul

Acela va seca de durere,

Iar celălalt își va continua drumul,

Fără să conteze fata cu sentimente pure.

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

Hei… psst! Trebuie să-ți spun ceva,

dar vino mai aproape…

mai aproape… și mai mult

așa… acum pot să-ți spun…

Arăți minunat astăzi

chiar dacă nu te-am văzut,

știu că așa e mereu… ești o frumoasă profesionistă…

mai ales cand nu ești supărată (pe mine) sau tristă.

Sper ca primul tău gând de astăzi

să fie un zâmbet pentru că…

trebuie să-ți mărturisesc… am un mic defect,

Când zâmbești… mă pierd complet.

Acum vino și mai aproape… vino încetișor…

Ai ceva pe obraz… nu pot să-mi dau seama ce e, vino și mai aproape,

ce e asta, trebuie doar să… lasă-mă să văd ce e, așteaptă puțin, e ceva mare, stai, nu te mișca... 💋

Am văzut mări și orașe luminate,

Am ascultat povești nenumărate,

Dar cel mai frumos loc pe care-l știu

Este lângă tine, simplu și târziu.

Mări și orașe se sting în depărtare,

Lumina lor e doar un simplu joc,

Dar ochii tăi au altă căutare,

În care inima își află un loc.

Nu-mi trebuie averi și nici splendoare,

Nici drumuri lungi spre amurgul auriu,

Căci lumea întreagă-mi pare trecătoare,

Când brațul tău mă ține în târziu.

Rămâi cu mine clipe nenumărate,

Să scriem singuri propria poveste,

Din toate nopțile de dor luminate,

Iubirea noastră cea mai sfântă este.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în venit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..

Navele nu pleacă doar ca să se-ntoarcă,

Există drumuri lungi fără popas,

Când dorul urcă sufletul în barcă

Și lasă-n urmă vechiul tău atlas.

Sunt oameni mulți ce te ridică-n slavă,

Să vezi splendoare în noroiul crud,

Să scrii cu aur pe o filă gravă

Un manuscris pe care sfinții-l aud.

Dar nicio ancoră nu e pe veci sortită

Să prindă rădăcini în cerul înalt,

Când cartea serii este mărginită,

Rămâi pe malul celălalt, schimbat.

Eșecul nu-i o vamă la plecare,

Nici vreo cerneală ce s-a scurs greu,

Ci o renaștere prin marea care

Te-a rupt de omul care erai mereu.

Pe pergamentul scris cu multă arsură,

Fiecare rând e un capitol tăios,

Dar nicio pată și nicio ștersătură

Nu a lăsat destinul tău pe dos.

Nu trebuia ca umbra să rămână,

Ci doar să-ți schimbe mersul pe pământ,

Să-ți lase o peniță nouă în mână,

Exact în locul unde ești și sunt.

Țară Română, bogată ai fost odată,

Dar săraci și bogați n-au lipsit nici când.

Dreptatea și nedreptatea surori vitrege

Au convețuit, s-au tolerat, în mod blând.

Să fim egali în tot și în toate nu se poate,

Firea omenească, nu-i la fel concepută, socoate

Unul gândește bine și mintea-i strălucește,

Altuia nu-i place munca și lenevește.

Munca cu mintea și munca cu brațele nu-s glume,

Poate fi un criteriu de clasificare în lume

Ambele sunt valoroase în lume pentru muritori

Și nu avem nevoie de împărați și cerșetori.

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.