Postează poezii online. Versuri din suflet...

În ochii lui, secundele-au stat mute,

Privirea-mi se pierdea fără cuvânt,

Și galaxii de mine neîncepute

Se destrămau ca frunzele în vânt...

M-am rătăcit în marea de lumină,

Uitată de trecut și de pământ,

Am fost străină-n propria-mi vină,

Iar timpul era doar un ecou plăpând.

Tăcerea mă strângea și m-a durut,

Dar am lăsat în urmă tot ce-a fost,

O umbră veche-n zare-a dispărut,

Iar pașii mei și-au regăsit un rost.

Am oprit clipa ce mă măsura,

Când marginile lumii s-au desprins,

Și-o amintire caldă mă-nfășura,

Când cerul dinăuntru s-a aprins.

Nu am simțit durere și căință,

Deși rănită-am fost în jocul lui,

Mi-am regăsit în lacrimi o credință,

Curată ca și valul oceanului.

Am privit cerul, dar el nu răspundea,

M-am depărtat de umbra de demult,

Când taina lui în mine se-ascundea,

Iar viața reînvăța să o ascult.

Rămase-s nuanțe calde din iubire,

Un dor adânc, etern și neatins,

În ochii unde infinitu-i o amintire,

Un univers întreg încet s-a stins...

Sunt liberă de tot, privesc spre zare,

Un simplu zâmbet las în urma mea,

Nu mai e rană, nu mai e durere,

E steaua ce-a fost pe cerul meu cândva.

Nu știu cum, nu mă întreba, memoria mea este un lucru tare ciudat, recunosc... Astăzi m-am trezit cu un cuvânt obsesiv în minte pe care nu-am mai auzit demult: "coliță"...

E-hei!, pentru cine nu a colecționat timbre în copilărie, n-are de unde ști ce înseamnă colița: o coală de hârtie mai groasă pe care erau tipărite, una sau mai multe mărci poștale - sau timbre - care se puteau desprinde de la marginile prevăzute cu găurele, astfel încât timbrul să-și părăsească matca ce rămânea în urmă-i ca o ramă golită de fotografia sa.

În vremea copilăriei mele mai toți colecționam timbre, le cumpăram de la oficiul poștal, cu cinci lei plicul și odată ajuns acasă, desfăceam cu frenezie plicurile răsturnându-le conținutul pe cuvertura patului. Dintr-o privire, îmi puteam da seama dacă printre timbrele împrăștiate în fața mea, se aflau colițe sau timbre noi, nici nu aveam nevoie să deschid cele câteva cărți - întrucât pe vremea aceea clasoarele de timbre erau ceva rarissim - în care păstram cu grijă, pe serii, cele câteva sute de timbre...

Era mare lucru să ai colițe în colecția de mărci poștale: eu aveam câteva cu care mă mândream printre prietenii din cartier cu care făceam schimburi frecvente de timbre. Așa, ne întregeam seriile de timbre, cele cu portretele pictorilor, cu steaguri, cu flori, păsări, sau stemele heraldice ale județelor țării.

Dar colița mea cea mai de preț, fiindcă întotdeauna trebuia să existe una, era o coliță ce înfățișa patru păsări exotice din Bahamas, o coliță miraculos întreagă și care pe deasupra mai era și dintr-o țară străină. Mulți îmi oferiseră pe ea, la schimb, serii întregi și complete, dar eu refuzam de fiecare dată să mă despart de bijuteria coroanei a colecției mele de mărci poștale...

Ba mai mult, notasem cu creionul pe marginea paginilor, timbrele care puteau fi date la schimb - fie dubluri sau nu - și cele care nu trebuiau să părăsească colecția. Evident negociam la sânge o serie dublată sau timbre care nu prezentau interes pentru mine, intuind dorința celorlalți de a-și întregi colecțiile. 

Așa, în timp, am ajuns ca seriile mele să fie complete, colițele mele nu aveau timbre lipsă, iar cele mai frumoase dintre mărcile mele poștale erau studiate cu asiduitate sub lupă, le știam detaliile, micile îndoituri, marginile de ștampile, pe de rost...

Nu știu ce s-a ales de colecția mea de timbre. Probabil că odată cu timpul, timbrele au prins aripi și au zburat precum niște fluturi intens colorați, către zări unde încă se mai scriu pe hârtie scrisori pe care să se așeze...

Astăzi am deschis o carte veche și, pe marginea unei pagini, am găsit o însemnare făcută cu creionul: "a se păstra". Am tresărit. Era scrisul meu de copil. Și abia acum am realizat că atunci, fără să știu, mi-am timbrat sufletul cu o coliță întregită de penajul luxuriant al unor păsări exotice și l-am trimis în lume...

Chipul tău blând, o artă divină 

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez 

Cu ochii mei, tabloul în care să te visez.

Te iubesc și pe lângă acest te iubesc,

Mai adaug încă unul, și încă unul, și încă o mie,

Poate așa pot să măsor cumva

Dragostea mea pentru tine.

Altfel nu știu cum să-ți mai spun ce simt,

Femeie minunată ce ești, dulce copilă,

Apleacă-te cu chipul spre mine

Hai, fie-ți milă!

Dă mirosul tău de ființă pură,

Nărilor mele lipsite de el așa mult…

Lipsește-te de orice gândire matură

Și dă-mi un sărut…

Să-ți sărbătorim existența,

Să sărbătorim că trăiești,

Plimbă-te prin sângele meu

Goală cum ești,

Goală cum ai venit în lume,

Fără gânduri grele,

Fără răni profunde…

Plimbă-te prin sângele meu,

Goală, fără nume.

Dumnezeu a ales să te numești așa,

El știa dinainte ce femeie minunată o să fii,

Și vrei să-ți spun un secret? O să-ți spun în șoaptă… nu mai spune la nimeni…

Numele tău…

Te iubesc dinainte să-l știi.

La mulți, mulți, mulți ani, prințesă,

Îți doresc să fii mereu tu, o bucățică mică de lumină ce ești…

La sfârșitul zilei, când termini să ai grijă de toți,

Să nu uiți că și tu contezi.

Ți-am scris poezia asta să-ți amintești din când în când,

că dacă nu ai fi aici, pământul ar avea aceeași culoare tristă întotdeauna…

Poezia asta are unic destinatar:

Pentru femeia mai frumoasă ca luna.

Îți scriu, din nou, frumoasă fată

Un SMS, când ziua îți... serbezi,

Doar să-mi trimiți două cuvinte

Să aflu, de ce, apelul mi-l refuzi.

Cu toată dragostea, azi, îți urez

Ùn ,,La mulți ani" și, zile fericite,

Să-ți fie viața cu multe împliniri 

Iar bucuriile, perpetui și, infinite.

Nu știu, dacă vreodată, voi primi 

Răspuns, la repetatele-ncercări,

De-a discuta și, să ne...lămurim

De unde vin, a noastre...supărări.

Nu-ți cer iubirea...cu orice preț 

Și doar prietenia...să ne rămână,

Să-neamintim de tot ce am trăit 

Și de urarea, dulce..noapte bună.

Pe-aici, străin și, fără de prieteni 

Timpul se scurge greu și, îl măsor, 

Până mă-ntorc în țară și să încerc 

Iubită să-mi găsesc și, să mă-nsor.

....................................

Așa s-a întâmplat, în tinerețea mea

Când ochii mei, de ea, au fost uitați,

Dar, fericit, acum, soție-i mulțumesc

Pentru iubirea ei și, anii binecuvântați!

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să fie scut în fața lumii reci,

O barieră-naltă... ferecată,

Prin care să nu mai poți să treci.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să nu mai sângereze-n așteptări,

Să stingă rugul ce a ars în noapte,

Lăsând în urmă mări de lumânări... 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Un bloc de marmură inert și greu,

Să nu tresară când ti-aude pașii,

Să nu mai poarte chipul tău.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să schimbe-n iarnă calda rătăcire,

Să nu mai creadă-n zboruri frânte,

Să-mi fie adăpost și împietrire.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Plătind cu ultimul fior din piept,

Să pun tăcere peste vechea rană,

Să nu mai am nicicând ce să aștept.

Căci piatra-aceasta, mută și greoaie,

Nu-i doar un scut în fața unui dor...

E temnița în care și lumina

Își pierde caldul, vechiul ei fior.

Uitând durerea din trecut,

Am ferecat și porțile spre cer...

C-o inimă ce nu mai poate plânge,

Un monument sculptat în ger.

Mi-e ciudat să mă gândesc la copilărie, acum, ca om mare. La fel de ciudat cum îmi părea, când eram copil, și mă gândeam la cum o sa fiu, cum o să arăt, cum o să gândesc eu ca adult. E-he!, dacă aș fi știut eu pe-atunci, pe unde o să mă poarte pașii prin lumea asta largă, pe unde o să-mi zboare gândurile, cât de departe...

... ce ecouri stranii aveam să stârnesc cu pașii mei, tulburând tăceri de catedrale vechi și înalte, sau tăceri murmurate în surdină de palate, sau valuri de topaz de mare caldă, sau de ocean adâncit în albastru...

... și cât de diferite sunt gândurile mele de-acum, față de cele pe care mi le imaginam cu mintea mea de copil de-atunci, încât, uite, acum as vrea să mă întorc către căpșorul bălai să-i zic:

- 'geaba te încrunți fără rost, copile! Umbra ta de-acum va crește nemăsurat cu timpul, încât vă atinge fără îndoială vârfurile degetelor mele de la picioare, așa, ca un val cald care îți învelește cu grijă tălpile... simți și tu? Căci doară împărțim aceeași umbră...

Dar copilul cu părul bălai și obraji bucălați, tace. Nu mă aude... se risipește în ochii mei ca un abur tremurător și subțire, și rămân iarăși singur, cu umbra mea...

Oh, cât aș vrea să pot să dau timpul înapoi, să mă întorc la umbra aceea mititică, la seninul din ochii mei de-atunci, la râsul meu cristalin de-atunci, la mâinile mele mici de-atunci, care n-aveau suficientă forță să țină timpul pe loc, dar care făceau ca norii să se risipească din calea soarelui târziu de după acele amiezi...

Mi-e dor de mine, de cel de atunci, de zgaibele de la genunchi și de râsul cu plânsul, cu lacrimi mici în colțul ochilor, pe care atunci nu le știam că sunt de fericire, de somnul adânc și netulburat de griji, de visele pe care le-am visat cândva...

În răcoarea catedralei, la umbra arcelor de piatră ce se sprijină grațios pe o pădure împietrită în coloane zvelte și înalte, în fața unui altar scânteind în aur pur, purtat pe umerii celor patru regi ai Leonului, Aragonului, Castilliei și Navarrei, se află catafalcul înveșmântat în catifea al celui mai de seamă explorator, cel care cercetând o cale nouă către Indii, avea să descopere, traversând cu curaj Oceanul, Lumea Nouă...

Apoi, sub un soare uscat și nemilos, am urcat cu greu Turnul Giraldei ce umbrește catedrala Sevillei maure... La picioarele noastre s-au rostogolit fără sfială comorile unei Lumi Noi, înfrântă de o Lume veche...

Nu pot să-mi scot din minte grandoarea mormântului lui Columb - demnă de un rege - și nici sfeșnicele din argint masiv din care izvorăsc razele zeului soare astec. La fel cum nici nu am să pot uita vreodată altarul central din aur, înalt cât un munte... scânteind în aur precum unul... bogăția unei națiuni înfrânte așezată la picioarele Los Reyes Catolicos - Ferdinand y Isabel - a căror morminte le-am văzut deasemenea dantelate din marmură albă...

M-am așezat la umbra unor portocali înfloriți și îmbătat de parfumul lor, sorbeam încet un ceai rece de roibois. Cum aș putea să uit adierea încărcată de mirosul zecilor de mirodenii care îmi fremătau plăcut nările? Nici nu mai știu cum am descoperit acea mahala antică cu magazinașe întunecoase și înghesuite unele într-altele, pașii ducându-mă într-acolo în mod aproape instinctiv, înspre cartierele cu arhitectură maură...

Și-apoi piața semicirculară de faianță, deschisă soarelui - care între timp se mai domolise nițel - umbrită în mod fericit de turlele primăriei de faianță colorată în nuanțe de galben și albastru... aici ne-am odihnit picioarele greu încercate de atâta umblet, savurând un sorbet de înghețată...

- Spune-mi, copile, ce ai visat?

- ... se făcea că am văzut mormântul celui mai mare explorator al lumii și apoi am urcat în turnul lui de aur până la soare și înapoi...

Ne-am știut atunci - cum aș fi putut? - că peste ani, visul meu avea să se împlinească lumină...

Mă uit la această poză a ta

de parcă n-aș fi făcut-o de o mie de ori înainte

și încerc, pe cât poate un om,

să-ți fac un portret din cuvinte.

Ca să-ți descriu ochișorii albaștri

ar trebui să scriu mii de volume…

mi-e greu să mă rezum la puțin

când în ei se ascunde o lume.

Și-apoi să nu te miri de ce te iubesc așa,

cu-o doză egală între cortizol și dopamină,

când tu, din rama în care ești, întinzi mâna

de parcă mă chemi s-o apuc și să te aduc în brațe la mine.

Uneori pot să jur că-mi zâmbești,

că anulezi mitul cum că o poză nu are cum să se miște…

nu-i doar în capul meu, nu are cum,

dacă ar fi o simplă poză de ce uneori îmi zâmbește, alteori este tristă.

De ce mânuța, indiferent cât o întristez,

Mânuța mi-o lasă mereu întinsă,

și când zâmbește, și când e tristă.

Sau hoața asta mică îmi întinde o capcană,

și de fapt, în zilele în care am supărat-o, își ține strategic toate degețelele aliniate,

ca să încerc să o apuc și când aproape s-o prind,

să-și ducă mânuța la spate.

Păi nu intru eu în poză,

să ne războim cum se cuvine,

când îi mușc eu gurița,

când mă mușcă ea pe mine.

Aș rămâne în poză, dar normal,

ea comentează și nu-i convine,

și începe să mă lingușească

și-mi spune să mă întorc,

că adoră să o privesc așa cu iubire.

Eu normal că-i ascult rugămintea

(ordinul)

că doar o iubesc cel mai mult

(și mi-e și frică de ea)

Chiar de-ar fi să privesc o veșnicie această poză,

Știu că acolo-i a mea.

Un aer de sfârsit coboară lin,

Prin crengi uscate, obosite, goale,

Se cerne bruma dintr-un cer străin

Și frunze cad din somnul lor de jale.

Lumina-i slabă, palidă și scurtă,

O umbră lungå mână pe pământ,

Natura-ntreagă pare că ascultă

Cum plânge dorul risipit in vânt.

Se-ndepărtează păsările-n zare,

Lăsând în urmă cuibul de sub ram,

lar casele rămân tot mai stinghere 

În timp ce ploaia bate-ncet in geam.

Potecile de altădată pier,

Acoperite de pământ și tină,

O geană de lumină moare-n cer

Și totul în tăcere se închină.

Se stinge-un an, se stinge o culoare,

Rămâne doar pământul amorțit,

O zi mai scurtă cu un rece soare,

În acest aspru aer de sfârșit.

Tânăr de aș muri

Tu la mine ai veni

Să mă vezi elegant în costum

Sâ  plângi pe miros de parfum

Tânăr de aș muri

Mereu aș vrea să te văd

Cum se adună norii purpurii

Iar o sărutare aș vrea să o revăd

Tânăr de aș muri

Tot pe tine te-aș găsi

În universul din altă viață

În care ne vom iubi eternitatea toată

Tânăr de aș muri

La mormânt te-aș vedea

Cum plângi pe furioșii nori

Iar pe cer pică o stea

Un joc de umbre este viața ta,
Și nimeni nu te poate ajuta.
Suntem doar frunze purtate pe drum,
Ce se prefac încet în praf și fum.

Ne dăruim speranței zi de zi,
Deși nu știm ce mâine va veni.
Căci dragostea ne urcă pân' la nori,
Dar ne lovește rece, cu fiori.

Pedeapsa e că nu putem uita,
Când soarta aspră ne va judeca.
Un lanț invizibil ne ține strâns,
Între un zâmbet și un dor de plâns.

Suntem oglinda lumii, rătăciți,
Cândva puternici, astăzi obosiți.
Așa e omul, prins în lumea sa,
Între iubire și pedeapsa grea.

Ale valurilor șoapte,

Dimineți calde de vară,

O briză veselă iar trece,

Să-ți aducă zâmbet iară.

Soare cald și luminos,

Ca pleata ta blondă de fată,

În jocul vântului tresari

Și mă iubești încă o dată.

Ale mării mari culori,

De vis împerecheat cu cerul,

S-aduni în ochii tăi perlați,

Albastrul, norii și cu gerul.

Și să-mi aduci în dar chiar astăzi,

Lumina ce mi-ai luat odată,

Când ai plecat fără să spui

Și mi-ai rupt sufletu-nc-o dată.

Ne clădim din ce-am urât și ne numim apoi destine,

 Ne-mbătrânim în jurăminte ce nu ne-au aparținut.

 Am văzut oameni murind pentru principii și doctrine,

 Dar n-au fost în stare-o viață să trăiască ce-au susținut.

Ne vindem conștiința ieftin, dar vorbim de demnitate,

 Punem vina-n cârca lumii, ne ferim de adevăr

 Și ne judecăm aproapele cu aspră dreptate,

 Dar ne iertăm orice cădere, orice faptă, orice măr.

Își putrezește sufletul, dar moare proclamându-se sfânt,

Și-și sapă singur groapa, apoi se culcă-n ea triumfător, cu lauri pe mormânt.

Îmi amintesc un cer

care nu se oprea deasupra casei,

ci cobora până la genunchii mei

și mă lua în brațe.

Cerul acesta avea un albastru pe care nu l-am mai găsit nicăieri,

nici în mări, nici în ochii celor pe care i-am iubit,

un albastru crud, ca laptele de dimineață,

pe care îl beam cu privirea până mă îmbătam de lumină.

Infinitul locuia atunci la capătul uliței.

Știam exact unde e: după salcâmul bătrân,

acolo unde praful se făcea aur

și drumul își pierdea numele.

Nu am ajuns niciodată până la el.

Nici nu era nevoie.

Îmi era de ajuns să știu că există.

Eram mică și totul cântărea enorm.

Un mac era o inimă smulsă din pământ.

O păpușă de cârpă purta în ea toate tainele unei mame.

O panglică pierdută era o tragedie,

iar o cireașă coaptă, o sărbătoare

pentru care pământul își îmbrăca hainele de duminică.

Zilele erau lungi ca niște râuri

în care intram desculță dimineața

și ieșeam abia la apus,

cu părul ud de soare

și cu sufletul plin până la buze.

Acum timpul curge prin mine ca nisipul printr-o mână obosită...

Mă grăbesc spre lucruri care nu mă așteaptă.

Privesc cerul doar ca să văd dacă plouă.

Și nu mai am răbdare,

nici măcar atât cât îți trebuie

ca să întorci capul

spre fetița care stă în urma mea,

în rochița ei cu buline,

ținând în palme, ca pe o pasăre rănită,

toată culoarea pe care am pierdut-o.

E dimineață rece, iar soarele se luptă

Cu bruma, ce-n strat s-a pus pe flori,

Iar mie-mi zice, inspiră, simte mirosul

Și să admir și, astăzi pastelul de culori.

Aminte iau și, îmi arunc privirea-n față 

Ochii să-mi bucur și lacrima să-și țină, 

Să văd tristețea, plecând iute cu bruma 

Si, cum frumosul, durerea... mi-o alină.

Privesc cum ramura, frunza își pierde

Și dezgolită, plânge, că iarna va veni,

Cu gerul ei, cu viscol și, o va îngheța

Și frică duce, că se usucă și, va muri.

În departări se-aud tractoarele ce ară 

Și-ntorc brazdă cu brazdă de pământ,

Sub care mai apoi țaranu-n-sămânțează

Rod să avem, cu voia, Domnului Sfant.

Tresar, când soața-mi strigă numele

Și mă invită la cafea și, la micul dejun,

Las florile brumate și...soarele pe cer

Cu bună dimineața, la ordin, mă supun!

Unii merg în occident,

Să petreacă abundent.

Cei care mai au un ban

Merg cu iahtul pe ocean.

De mă crezi sau de nu vrei,

N-am nevoie de ce-au ei!

Vă mărturisesc dragi frați,

Eu am bacul din Galați.

Am și eu bani de faianță,

Pot să fac o aroganță!

Însă nu îmi e magnific

Cocktailul de pe Pacific.

N-am nevoie, mulțumesc,

Dar, în schimb, mărturisesc,

Aleg liber, nu cu sila,

Vaporașul din Brăila.

Și la Dunărea de jos,

Mediul e prietenos,

Însă de vii cu școlari

S-ai grijă la cuțitari!

Așadar cuvântul meu

N-a fost să vă judec eu

Ci ca să vă mai plimbați

Și cu bacul din Galați.

Războaie cu sinele,

Gânduri reci ca iernile,

Amintiri simetrice,

Nopți pierdute, odihnește-te...

Panică, privind o sticlă,

Voci țipând, inima pică,

Fibrilații dese te strică!

Odihnește-te o clipă...

Prin vacarm de spirite,

Vise lucide, paralizie,

Melatonină eșuată, dată ție,

Odihnește-te, că lumea-i vie...

Căldură simțită,

Nu în coaste de calorifer,

Toracele drag pleacă,

Odihnește-te, trup efemer...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Te-am iubit atât de mult, încât n-am văzut dincolo de ceea ce erai.

Tăcerea ta devenise durerea mea

O purtam în fiecare zi, ca pe o întrebare

pe care nu îndrăzneam s-o rostesc.

Așteptam să spui ceva, să-mi arăți că mai exista

un drum spre mine, că aveai să te întorci

fără să te chem.

Dar cât să mai strig în fața unui om care tace?

Dezamăgirea a venit încet, cu fiecare întrebare

pe care am înghițit-o de teamă să nu te îndepărtez,

 În timp ce eu mă frângeam lângă tine.

Și nu, încă nu m-am vindecat.

Doar am învățat tac, nu pentru că nu mai doare,

ci pentru că m-am săturat să-ți explic de ce mă doare.

Iar dacă, într-o zi, te vei întreba

unde am plecat,

Să știi că n-am plecat de lângă tine.

Am plecat din locul în care mă pierdeam încercând să te păstrez.

Nu mai cer voie să exist.

Nu mai micșorez lumina ca să încap în nepăsarea ta.

De azi mă întorc la mine.

Și, de data asta, rămân.

Am aflat, stiu unde este

Cea mai mică dintre furnici…

Acum nu se mai aplică de fapt,

Dragostea din ochișorii ei

O face să pară cea mai înaltă dintre mici.

Este acolo într-un pumn de noapte,

Își duce noua înălțime cu mândrie.

Merge suav trecând când de pe un picior,

când pe altul,

Numai să-mi sucească mințile mie.

Nu stă, trece numai, trece,

Apoi se ascunde rapid după lună,

Și așteaptă să vadă dacă o caut,

Dacă îi spun noapte bună.

Vede că nu vin, că tot întârzii,

Se enervează furnica mea,

Hop, când dă să se întoarcă să plece,

Vede că eram după lună cu ea.

Chiar mă întrebam la ce ne uităm,

Pe cine urâm,

Pe cine așteptăm să apară,

Și de ce se enervează așa

Din cale afară.

Ahhh știi ceva, ce tot atâtea explicații,

O prind de talie așa blând într-un fel,

Că ajungem când în fața lunii, când pe ea, când într-o parte, când iar în spate,

Iar dimineața ne prinde fără putere, pe Jupiter.

(Ce s-o fi întâmplat oare când am trecut de Marte?)

Dar mai stăm, nu ne întoarcem încă,

Mai avem de încercat și Saturn, Uranus, Neptun, Venus, Mercur, poate și o stea, o cometă…

Poate construim noi a noua planetă,

Cu mâinile noastre mici…

Planeta unui om de rând și a unei furnici.

Pe această planetă o să dau eu o lege,

Atunci când o furnică plânge un mușuroi,

Să-i pot pune lacrimile alea scumpe înapoi,

Exact așa cum mi-am pus în cap

Să învăț și cum se pune o frunză înapoi în copac,

Cum se iubește cu adevărat o furnică,

Și cum să nu o mai fac tristă.

Why can't you love me the way I am?

Why do I have to change my hair?

Why do you always lie and swear?

Can't you see how much I care?

I don't understand your ways,

And it hurts me that I care.

But when I looked into your eyes,

It was like paradise.

But you never loved my soul,

And it made me cry a lot.

I just felt like a doll

Whom you adored to control.

In the end, I had to leave,

But I wanted to believe

That there was a time when you

Told me, "I love you."

În prag de iarnă, natura nu mă mai ispitește să mai scriu ceva 

despre ea.Mai bine citesc ceva, sau vizionez un film despre 

animale sau alte vețuitoare.

    Am văzut un telejurnal care m-a întristat și îngrijorat.

Politica este cea mai gravă dintre toate.Țara asta s-a dus 

rău la vale; Eu una nu mai sper să fie cândva bine în ea.

    Datoriile cresc prin furt-nu-i nici-o justificare, salarii 

enorme la favoriți, șomaj în plină iarnă, spitale în care 

te duci să mori, răpiri pe străzi, dezastre naturale, crime, 

consumatori otrăviți,salariați și doctori morți de oboseală,

oameni flămânzi și câți vor muri înghețați în casele 

neîncălzite....nu te numești om, dacă rămîi nepăsător 

la ce se întâmplă, cu noi și cu ȚARA.

   Un tăvălug a pornit-o la vale ....și nu mai oprește..... 

Iubita mea cu păr bălai și, ochii verzi 

De ce îmi spui că mă iubești, dar pleci,

Când știi că-n doi, iubire, ne-am jurat 

Și nimeni, n-o să ne despartă-n...veci.

Acum o lună, îmbrățișați, visam în viitor 

Și planuri ne făceam... pentru o cununie,

S-avem un fiu și-o fiică-n casa noastră

Și nuntă mare-n sat, la vară... prin iunie. 

Așa plecam la studii, primind o sărutare 

Când am urcat în tren și luat la revedere,

Să-mi țină mintea trează și inima pe jar 

Și gândul doar la tine și, nu altă muiere.

Nu știu, în urma mea, ce s-a-ntâmplat 

Primind mesaj, prin care sec m-anunți,

Că îti dorești...puțină libertate-n suflet 

Și niciodată, nu mai vrei s-auzi de nunți.

Surprins am fost, când mi-ai dat bloc 

Și nu mai pot vorbi.. cu tine-o vorbă,

Să aflu de unde ți se trage supărarea

Și cine ne- a acrit, a noastră...ciorbă.

Un zvon venit spre mine...m-a tulburat

Precum că ea și-ar fi găsit, un alt iubit,

Și-n mintea-mi îndoieli, s-au strecurat

Și întrebat, de ce în dragoste-a...mințit.

Din tot ce eu aud, nu cred că e adevărat 

Și doar minciuni, scoase de lumea rea,

Așa că, imediat, voi renunța... la studii

Și voi lupta, să nu îmi  pierd... iubirea

Și-n doi, s-aflăm, ce dulce-i...fericirea!

Te am întâlnit în vis, nu știu când, 

Poate într-o noapte, poate într-un gând. 

Dar chipul tău, în taina lui senină,

Mi-a devenit lumină și ruină. 

Lumea-i alta în preajma ta,

Când îmi dai iubirea ta. 

Ca o șoaptă de lumină, 

Într-o lume așa senină.

Iar tăcerea ta amară,

Mă apasă ca o povară, 

O povară ce o port în suflet,

Ca al tău amar zâmbet.

Noaptea stau, vorbesc cu luna,

O întreb de tine într-una.

Ea îmi zice cu glas amar,

Că nu ești a meu dar.

Soarele apare, lacrimile dispar,

Dar sufletul tău rămâne pustiu și amar.

Zâmbetul se stinge, speranțele pier,

Iar dorul de tine ma pierde-n mister.. 

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.