Postează poezii online. Versuri din suflet...

Iubita mea cu păr bălai și, ochii verzi 

De ce îmi spui că mă iubești, dar pleci,

Când știi că-n doi, iubire, ne-am jurat 

Și nimeni, n-o să ne despartă-n...veci.

Acum o lună, îmbrățișați, visam în viitor 

Și planuri ne făceam... pentru o cununie,

S-avem un fiu și-o fiică-n casa noastră

Și nuntă mare-n sat, la vară... prin iunie. 

Așa plecam la studii, primind o sărutare 

Când am urcat în tren și luat la revedere,

Să-mi țină mintea trează și inima pe jar 

Și gândul doar la tine și, nu altă muiere.

Nu știu, în urma mea, ce s-a-ntâmplat 

Primind mesaj, prin care sec m-anunți,

Că îti dorești...puțină libertate-n suflet 

Și niciodată, nu mai vrei s-auzi de nunți.

Surprins am fost, când mi-ai dat bloc 

Și nu mai pot vorbi.. cu tine-o vorbă,

Să aflu de unde ți se trage supărarea

Și cine ne- a acrit, a noastră...ciorbă.

Un zvon venit spre mine...m-a tulburat

Precum că ea și-ar fi găsit, un alt iubit,

Și-n mintea-mi îndoieli, s-au strecurat

Și întrebat, de ce în dragoste-a...mințit.

Din tot ce eu aud, nu cred că e adevărat 

Și doar minciuni, scoase de lumea rea,

Așa că, imediat, voi renunța... la studii

Și voi lupta, să nu îmi  pierd... iubirea

Și-n doi, s-aflăm, ce dulce-i...fericirea!

Te am întâlnit în vis, nu știu când, 

Poate într-o noapte, poate într-un gând. 

Dar chipul tău, în taina lui senină,

Mi-a devenit lumină și ruină. 

Lumea-i alta în preajma ta,

Când îmi dai iubirea ta. 

Ca o șoaptă de lumină, 

Într-o lume așa senină.

Iar tăcerea ta amară,

Mă apasă ca o povară, 

O povară ce o port în suflet,

Ca al tău amar zâmbet.

Noaptea stau, vorbesc cu luna,

O întreb de tine într-una.

Ea îmi zice cu glas amar,

Că nu ești a meu dar.

Soarele apare, lacrimile dispar,

Dar sufletul tău rămâne pustiu și amar.

Zâmbetul se stinge, speranțele pier,

Iar dorul de tine ma pierde-n mister.. 

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.

Ca orice om, dis-de-dimineață, mă grăbesc înspre trebile mele, fiindcă așa ne-o lăsat nouă Bunuțul: să trudim ca să avem, altminteri, geaba om face umbră pământului...

În drumul meu, oricât de adâncit în gânduri aș fi, tot văd oameni, la fel de grăbiți ca și mine, copaci care se înclină să-mi deie binețe, hulubi, care zboară-n cale-mi anunțându-mi umbra, precum și alte ființe, care mă observă la rându-le și care mă bagă în seamă.

Astăzi, am luat pureci de la un motănel roșcovan de pripas, care s-a alintat în cale-mi frecându-se de nădragii mei, din vârful mustăților și până-n vârful cozii, cocoșându-se de plăcere sub mângâierea mea, căci oricât de grăbit aș fi, tot nu pot refuza nicio mustață de motan.

S-a tolănit gingaș pe vârful mocasinilor mei, lăsându-mi o urmă de lăbuță drept amintire, dezvăluindu-și burtica la mângâieri, pornind, desigur, motorașul de sub bărbiță și închizându-și ochii mari de chihlimbar de plăcere...

După ce l-am mângâiet, am trecut mai departe cu motanul urmându-mă o bună bucată de vreme. Apoi a trebuit să ocolesc  grămezile de gunoaie lăsate-n urmă de semenii mei, bombănindu-le nesimțirea, atent să nu șterg ștampila lăbuței de motan.

Pas, după pas, îmi petrec umbra sub un soare anemic, dar care promite să fie neîndurător mai către amiezi, fiindcă e o zi senină, fără pic de nor sau adiere...

- Bună dimineața!, clipesc eu către un grup de brazi, trezindu-i din amorțeala dulce a dimineții...

- D-apoi, bună să vă hie inima!, îmi răspund ei bucuroși, agitându-și vârfurile degetelor în semn de salut, înspre mine. Da' unde ați plecat mătăluță așe de dimineață?

- Cu treburi!, zic eu încercând să par important.

- Ce treburi?, se bagă în seamă o salcie pletoasă, bătrână și curioasă.

Nu răspund, fiind conștient că impolitețea mea ar trebui s-o sublinieze pe-a ei, și mă petrec mai departe, lăsându-mă îmbrățișat de răcoarea parfumată a unor platani înțelepți și rodiți frumos în floare:

-Nu-i da atenție! Că de când o știm, de mică, nu face decât să se plângă câtă-i ziulica de lungă, ba pe deasupra, mai că se bagă în sufletul omului, nici umbră nu știe să-i deie...

Mă înclin în fața înțelepților umplându-mi plămânii cu parfumul lor divin și trec mai departe până-n locul unde, cândva, pe vremea copilăriei mele, se găsea un chioșc de ziare, acum, demult dispărut...

Și mă gândesc că aș da un pol să cumpăr un ziar, care să miroasă a cerneluri de tipăritură proaspătă și în care să-mi citesc ziua din titlurile-i scrise cu-o șchioapă: "Lucruri întâlnite în cale"...

Da. Astăzi, parcă asprimea cifrelor s-a mai domolit - cred, de la căldură! - iar cuvintele le-au luat locul, cu blândețe și catifea în glas: o mustață de motan alintat, zborul precipitat al unor hulubi și vorba domoală a unor platani sfătoși...

Astăzi, scriu poveste-adevărată 

Despre-un copil, plecat în lume,

Pe când avea, doar... cinșpe ani

Să-nvețe și, să-și fac-un nume.

Pân' într-a șaptea, am fost în sat 

Apoi, plecat a 'opta, în satul vecin, 

Așa era pe-atunci...cu-nvățătura

Cu ordin ferm, primit, de la regim.

Pasul urmat a fost, către-un liceu

Unde examenul, era destul de greu,

Optând și reușind... la mate - fizică

Profesor să devin, era în gândul meu.

La facultate, am reușit, dar fără loc 

Și-am practicat, suplinitor de fizică,

Până m-au recrutat, pentru armată 

Tanchist, ce pentru țară, se sacrifică. 

Când mintea mi-a venit în căpușor

M-am apucat să-nvăț.. să nu ratez, 

Examenul la facultatea de medicină 

Veterinar să fiu și, animale, să tratez.

Cu ajutor venit și, de la Domnul Sfânt 

Dorință de-a fi medic...s-a-ndeplinit,

Văzându-mă admis pe list-al patrulea 

Simțind cum visul meu, mi s-a-mplinit.

Și au urmat cursuri și...multă practică 

Să mă formez specialist...de animale,

Durerea să alin și, boala... să o vindec

Și pentru muncă...în buzunar... parale.

Când facultatea am terminat pe merit 

Și-o diplomă de absolvire, am primit,

Am înțeles care îmi e... menirea vieții 

Și-n jurământ să practic, pân' la sfârșit.

Pe băncile și-n anii grei, de facultate 

Iubirea vieții, a venit să mă-nsoțească,

Pereche binecuvantată, să fim pe lume

Iar cei din jur, frumos, să ne vorbească.

Am profesat și, eu și, ea în medicină

La stat și, la privat, cum a fost soarta,

Iar Bunul Dumnezeu, ne-a dat urmașul

Ce azi, nu uită, să ne deschidă...poarta.

...........................

Și anii au trecut și, semne-au presărat 

Pe ale noastre chipuri, azi îmbătrânite,

Dar care n-au furat și, pură ne-au lăsat 

Iubirea, simbol al dragostei, nemărginite!

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...

Ziua,gândul e la el

Noaptea, stau zâmbind la fel 

Vorbim ore întregi, zâmbesc..

Cum să i spun tot ce gândesc?..

Îndrăgostită privesc, cerul nopții 

Am curajul să-i vorbesc,

Inima, pe drumul sorții

Când un zâmbet cald primesc..

Nu știu ce simte dânsul 

Nu am curajul de-a întreba

Dar noaptea dansez cu visul

Tristețea, a o preschimba 

Frumusețea lui divină 

Mă poartă pe aripile vântului 

Starea asta mi-e străină,

Zâmbesc ușor de dragul lui

Noapte somnul fuge lin,

Doar dansul îmi este în gand,

Beau al dragostei venin

Îndrăgostită, profund

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Oprește-te, ca-nebunesc,

În beznă-i prea mult de-nțeles,

Și amețeala-mi zbiară-n față.

Leagăne dragă, leagăne dragă, 

Ce te legeni tu atâta?

Nimeni cărbuni nu ți-ar da,

Dar focul indecis nu pleacă.

E o fată-n fața mea,

Și nu știu ce să zic de ea,

Leagănul nu știe să zică,

Dacă plumbul va să pică.

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Acuma chiar că-nebunesc,

Reflexia ce-o văd-n acea fată,

Nu o mai vad când o privesc.

Reflexia arată către mine,

Și îmi oferă un zâmbet cald,

Dar când mă uit la ea in sine,

În pribegie ei dispar.

Și discut cu mine însumi,

Doi proști dezbat orbiți de foc,

Un dor de concluzie-mi asum,

Epuizat năluc de joc.

Către cine fuge eu oare?

Și de ce vânat dispare?

Discuțiile îmi zic un lucru,

Dar cântecele îmi zic altu'.

Reflexie dragă, de ce nu vrei,

Să te arăți ochilor mei?

În frică mea de diferențe,

Reflexia vagă, camuflaj peste.

Ce-mi aducea aminte iar de tine erau frunzele-n timp de uscare,

Acestea erau ochii tăi, ce mă priveau în întuneric,

Și brațele-ți sunt frigul rece, ce predominant îl tot simt toamna,

Și mă ridică și mă lasă mult prea rapid ca un nemernic...

Îmi erai tot o muză despre care tot scriam...

Te contopeam în versuri de amor pe timp de seară...

O bleagă ce purta atâta chin fără ca nici măcar să știe,

Iubirea de cândva a ajuns să îi devină iar povară...

Urât-am să te urăsc eu toată viața...

Pentru cum m-ai transformat în noapte-n zi,

Urât-am să te port povara vieții fără milă,

Că n-ai știut sufletul curat a mi-l iubi.

Spune-mi, ai sta pe marginea abruptă a lumii mele,

Dacă sub noi s-ar căsca golul unor vieți greșite,

Doi călători pe stânci ce stau să se sfarâme-n stele,

Cu urmele de pași prin timp întipărite?

M-ai căuta în hău, în zgomot sau în vânt,

Știind că nicio noapte nu ne va strânge-n brațe,

Că echilibrul nostru nu-i scris pe acest pământ

Și nicio umbră n-o să poată de stânci să ne agațe?

Sau te-ai teme de abisul ce crește între noi,

De neputința de-a opri o mână ce se pierde?

Rămâne-vom o veșnicie doar singuri amândoi,

Privind cum riscul de-a cădea în jur se pierde?

Și totuși, ai rămâne acolo, pe buza acestei zări,

Chiar dacă prăbușirea ne e promisă-n viață?

Căci uneori iubirea trăiește din zeci de întrebări,

Iar umbrele sunt doar iluzii ce dispar în ceață.

Eșecul repetat aduce disconfort, epuizare și demotivare, dar fiecare cădere este tocmai antrenamentul care îți clădește reziliența și te duce, pas cu pas, spre succes — oricare ar fi forma lui pentru tine.

Marius Ene , Noiembrie 2026, Sibiu

Aș vrea să te ascund în verdele adânc,

Sub rădăcini de munți, de piatră vie,

Unde pământul ține-n pieptul său rotund, 

O liniște de început și de vecie.

Să te desfac în fire moi de sevă,

Într-un parfum ce nu mai are nume,

Și să te știu mergând prin rai ca Evă, 

Iar eu să te vânez de prin genune.

Să te adun din pulberi de lumină,

Din foșnetul de clorofilă crudă,

Și dintr-o rană verde și divină, 

Să-mi reapari în visuri nudă. 

Să-ți port absența ca pe o coroană,

Cu spini de os și dor nestins,

Și-n fiecare clipă subterană, 

Să te zăresc cum crești din necuprins.

Iar dacă totul se întoarce-n humă,

Și-n rostul firii nimeni nu rămâne,

Te voi iubi în liniștea-mi postumă,

Ca pe o stea ce-n inimă-mi apune.

Dacă o prind de un deget,

După de încă unul până la cinci,

După și cu cealaltă mână,

De la șase, până la zece,

Își va lăsa zborul acest îngeraș

Să mă învețe o lecție…

Lecția despre renunțare la zbor

Pentru o clipă de iubire,

Își va lăsa ea oare înălțimea

Să se iubească cu mine.

Ea și-l lasă mititica,

Îmi dă ambele mâini,

Ahhh… ce piele catifelată,

Rămânem așa un timp…

Ochișorii ei mă îmbată…

Îi spun că mi-e sete,

Tot eu mă plâng…

Deși ea e cea care a renunțat la zbor

Pentru zborul meu de neînger,

Își desface buzele și le beau cu sete,

Izvor cu apă dulce.

Apoi mă plâng că am obosit,

Ea se așază pe iarbă

Cu burtica în sus,

Să-mi pun capul pe ea

Și să dorm dus.

Dar cum aș putea să dorm,

Niciun somn n-ar îndrăzni

Să treacă prin ochii mei.

Îmi plec capul

Chiar de ar fi să-l taie o sabie

Și mă răsfăț cu mirosul ei.

Mă uit la cer de pe burtica ei,

Deodată lumea nu mai pare așa de înaltă,

Mititica de ea mă alintă

Când cu o aripă, când cu cealaltă.

Și o alint și eu,

Îmi încolăcesc mâinile după soldurile ei de furnică,

Și îi dau mulți, mulți pupici

Pe burtică…

Și atâta o mai pupăcesc,

Că ajungem pe nori,

Iar în locul în care am stat

Au crescut flori.

Ahhh, furnicuță, te-ai trezit?

Ai făcut ochișori?

Ți-am spus: "eu te pot apăra de alții, dar nu te pot apăra de o singură persoană, și aceea ești tu. Fiindcă nici tu nu te poți apăra de tine însuți."

Ai tăcut, și am tăcut. Iar tăcerea a crescut între noi uriașă cât tot universul. Priveam zarea cu ochii mijiți, cum soarele își sfârâie ultimele raze, abdicând în fața primelor stele ale nopții, și o oboseală grea îmi făcea să-mi simt trupul străin, amorțit...

Într-un final, părea că țârâitul greierilor nu mai putea sa-mi acopere țiuitul din ureche, iar focul dădea semne că se domolește, azvârlind în întuneric, licurici care dansau nepăsători, pierzându-se unii de alții. Vreascurile uscate trosneau ca niște bice înfierând carnea nopții și înroșind întunericul ca o rană care îmi ardea îndărătul pleoapelor.

Am strâns buzele de durere, chircindu-mi mâinile și apăsând pe durerea ascuțită din piept: aveam gura uscată ca o iască, incapabil să mai rostesc cuvinte. Doar le mai puteam rosti în minte. Atunci am simțit cu adevărat că inima nu este o pompă oarecare, ci un vortex care împinge sângele ce năvălește în vene ducând odată cu el, un șuvoi nestăvilit de simțăminte, iar și iar, cu fiecare bătaie cavă...

"Ce înseamnă asta?", mi-a zis rațiunea. Și am scuturat din cap refuzând să mai cred, refuzând să mă las pradă deșertăciunii, refuzând să mai am așteptări. Iar fără așteptări nu vor mai fi nici dezamăgiri, căci ce altceva poate stârni furtuna perfectă decât o nouă dezamăgire, adăugată la un șir nesfârșit de alte dezamăgiri? Ce mai contează încă una în plus? Mâine vei uita și va trece!

Dar dacă nu va trece? Dacă "zborul" e de fapt cădere? Căci am năzuit zborul, și Doamne!, de câte ori a trebuit în viața mea să-mi frâng aripile, să cad, și din fiecare cădere, să-mi închipui unele noi și s-o iau de la capăt? Atâtea zboruri frânte m-au adus aici, uneori rănit, alteori inutil, dar niciodată învins. Căci rațiunea mea de fier, construită cu sacrificii, sudoare și nopți nedormite, a pus stavilă de netrecut vortexului năvalnic, gata să înece totul în sânge...

Astăzi, singurătatea a ros în mine precum un cariu, prefăcându-mi gândurile în rumeguș, fiindcă tu ai ales să lupți cu toată lumea, chiar și cu mine, cel care te-am ocrotit, refuzând să duci lupta asta și cu tine însuți, lașitate pe care rațiunea mea nu mai poate s-o transforme în "mâine, va trece"...

Dar nu a trecut. Am sperat că se va risipi în tăcere, dar, din păcate, a devenit mai amplă și mai grea, cu fiecare minut pe care l-am simțit târându-se prin mine... prin noi... fiindcă în adâncul vortexului meu, rațiunea mea a fost mulțumită că încă mai poate rosti cuvântul "noi"...

Nu e disperare, ci poate o formă disperată de supraviețuire, întocmai ca un naufragiat, care, neștiind să înoate, își împinge salvatorul către adâncuri... un punct de sprijin, în care rațiunea dă voie vortexului să rupă zăgazul de fier care ne-a ținut echilibrul... E timpul pentru o nouă pereche de aripi. Acestea zac frânte, arse de nepăsarea ta...

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în razele de sori

căci tu îmi ești lumină,

în picături de ploi

căci mereu uzi

pământul sufletului meu.

Te-am căutat

în liniștea nopții

și în mirosul florilor de mai,

în haosul

care mă ține treaz

când toți visează,

în timp ce strig în minte

frumusețea numelui tău.

Nu te-am căutat în calm

calmul minte.

Te-am căutat

acolo unde inima cântă haotic,

și unde… o minune,

ai făcut ordine.

Căci în fiecare vis al meu

necolorat,

ai turnat din rozul tău.

Azi

te-am căutat

în lucrurile mici,

în adieri de vânt,

căci pacea-mi viscolește în suflet,

în fiecare ghiocel plăpând

ce-mi amintește de farmecul

zâmbetului tău.

Te-am căutat

în mielușei și căprioare,

în fiecare apus și răsărit,

în haosul

care urlă în tăcere,

în timp ce inima cântă,

iar în fiecare notă stă

frumusețea numelui tău.

Haosul m-a ținut treaz,

calmul m-ar fi ucis încet.

Căci haosul meu

are chipul tău,

astfel devine

poezie.

Îți mai aduci aminte cum turnai în cristale

Un soare de rubin, din vechi podgorii stors?

Tu m-ai inițiat în magica licoare,

Dar timpul s-a scurs iute și n-a fost loc de-ntors...

Mi-ai dezvelit misterul licorilor curate,

M-ai învățat cum gustul se simte-n mângâieri,

Dar vorbele de-atunci au fost deșarte toate,

Iar mândra promisiune s-a stins, ca stelele când pier...

Mi-ai pus în suflet soarele și l-ai luat înapoi,

Paharul este gol acum și marea de tăcere

Se-ntoarce ca un val pustiu și rece peste noi...

Mi-ai luat din cupe vinul și ultima plăcere!

.......................................................

Rămân doar eu cu umbra și-un dor de neatins,

Sub un apus de soare ce mult prea trist s-a stins.

.........................................................

Pe masă stă doar sticla, un monument de gheață,

Iar taina ce-am aflat-o pierdută-i printre vii,

Mi-ai dat o scurtă rază și-o lungă noapte-n viață,

Lăsându-mă în umbră, sperând că vei veni.

Azi nu mai sunt reproșuri și nicio rugăminte,

Lăsăm tăcerea albă să cearnă peste noi,

Un dor discret și nobil rămâne înainte,

Fără priviri în lături, fără pași înapoi.

Secundele se pierd în fire de nisip,

Iar cupa de cristal e doar un ciob de gheață,

Păstrând în transparență chipul tău rătăcit ,

O scurtă rază-n noapte, o lungă noapte-n viață.

Dar taina n-a pierit, ea stă închisă-n sticlă,

Ca un ecou curat din vremuri de demult,

Chiar dacă azi lumina e palidă și mică,

În marea de tăcere eu încă te ascult.

............................................................

Ai in pahar sublimul... în seri cu lună plină,

Dar gustul lui de astăzi iti e un simplu chin,

Căci ai rămas cu taina, dar fără de lumină,

Un meșter singuratic ce bea un rece vin.

Oceanul meu de gânduri
Rupe o mare liniște
Valurile-s tulburi
Apa e-n neliniște

Și fiecare val
Lovește fără milă
Tot ce e la mal
Și tot ce e-n surdină

Și crește, crește, nu se oprește
Curentul de la suprafață
Tot ce e în jur înlemnește
Și nu mai face față

Unde pătrunde soarele
Se află doar război
Iar unde nu izbește
E orice, dar tărăboi

Curentul de deasupra
Provoacă, distruge
Iar cel de dedesubt
Doar în pace curge

Căci nu a găsit soarele
Nici vântul de la suprafață
Rămâne în izvoarele
Ce încă îi dau viață

Așa răzbește oceanul meu
În fața odiosului timp
Ce-l vrea uscat, un trofeu
Cu fiecare anotimp.

Doi bătrâni stau singuri În casa lor demult Şi nimeni nu-i întreabă Ce vor ori ce au vrut. Cânii urlă a jale, Vântul bate ne'ncetat, Doi bătrâni merg pe-o cărare Cum mergeau, ca altădat'. Noaptea rece se lasă Şi urlă viforul ca turbat, Doi bătrâni stau singuri în casa, Doi bătrâni stau la sfat. Şi aşteaptă şi tot aşteaptă Să vină cineva, Doi bătrâni cu plete albe: Bunelul meu, bunica mea. poezie de Vladimir Potlog

O ușă pe care am deschis-o numai ție
și o cameră în care ai putut să vezi
cum nu toate erau
la locul lor…

Dar voiam să vezi
cum, în haosul meu, ți-am dat cheia.
Un zid pe care mulți au încercat să-l doboare
în fața ta l-am lăsat să cadă.

O parte din mine ce vrea să dispară,
un cântec ce apune-n văzduh.

Și iată-ne, cu iubirea încheiată.
Îți amintești ce haos era-n cameră?
Acum, să știi, e totul stins…

Nu caut vina,
nici nu mai știu a cui era,
dar știu că-n inimă e-un strigăt.
Iubirea noastră, de demult,
e stinsă-acum…

Și totul e un chin în jur.
Iar azi, mai mult ca niciodată,
simt cum mă-ngrop în propria cameră.

Și nu mai strig să-ți spun ce vreau,
nu te mai chem de nicăieri…

Aștept ca timpul să treacă.
El vindecă, așa se spune.

Și las acum lacrima rece
să alunece încet,
zdrobindu-mi camera-n bucăți.