Postează poezii online. Versuri din suflet...

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

Your blue eyes enchat me every time I see you

When I am with you, all seems to be perfect

All that you whisper to me, it is true

And, indeed, it is time to reflect

Your hands touching my whole body

That gives me a shiver

But even if I feel that, I realize is not too hardly

And all runs so good between us, just like a river

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

În dor etern de mângâierea ta

Se tot agită , a mea așteptare

Din hăul inimii dorința vrea 

Să ardă când te simte soare.

De beznă e pe calea fericirii

De dormitarea dă doar aripi frânte

Să pot visa măcar gustul iubirii

Pe tine doar te am în gând ,în minte.

Aștept cu nerăbdare răsăritul

Cu năzuința zilei mai ușoare

În pace mi se pierde gândul

Că încălzit nici sufletul nu moare.

Habotnic par în așteptarea mea

Înțepenit în pasul ce doar stă pe loc

Îmi este leac doară venirea ta

Mi-e dat să îmi revin în al tău foc.

Te caut când te pierzi în nori

Lumina ta pesemne face bine

Arunci săgeți prin al lor pori

Și ei aduc ploaia doară cu tine.

Și de o zi prin raze mă dezmierzi

Exultă împăcată toată ființa mea

Alintător pe seară de te pierzi

Voi aștepta cu patos și cu dor venirea ta.

Mirificul apus al tău

Aduce mult dorita tihnă

Cu drag te voi lua în visul meu

Să-mi luminezi spre zorii ce-or să vină.

Zorii zilei mă deșteaptă, ies afară,

Ziua e prezentă la schimb, noaptea pe undeva se răsfață

În grădinița mea mică, mare luptă pentru pentru viață,

Trec pe lângă plante, nu le las să moară.

Câtă bătălie, ce efort pe ele, cine scapă?

Pentru o rază de soare și un strop de apă.

Le-am stropit aseară, erau ofilite,

Un s.o.s murim...de soare opărite.

M-am împrietenit cu ele și abia mă așteaptă

Le salut în mână cu cana de apă

Știu că asta așteaptă, le hrănesc cu drag,

Apoi încep munca, înfloresc lângă mine în prag.

Le urmăresc dacă se simt bine, cât au mai crescut,

Dacă sunt buruieni, mă apuc de plivit.

Le mulțumesc, le spun că-s frumoase

Vântul le mângâie, par și mai ochioase.

Din prietenia asta, știu acum mai mult,

Le vorbesc și parcă mă ascult,

De au nevoie urgent să bea apă,

Le fac o scrtă baie la furtun și scapă

Florile au o viață, doar a lor, minunată, 

Oferite, oamenilor cu inimă curată 

Mulțumesc, mărite Copac,
Ca ai ridicat a mea rugă spre Cerul înalt.
Mulțumesc, mărite Ocean,
Că ruga mi-ai purtat pe fiecare val.

Mulțumesc vouă, păsări,
Că ruga mi-ați slăvit în cânt divin.
Mulțumesc vouă, frunze,
Că ruga mi-ați foșnit prin aer, lin.

Mulțumesc vouă, flori,
Ce ruga mi-ați înmiresmat în culori.
Mulțumesc ție, Doamne,
Că m-ai ascultat de atâtea ori.

Mulțumesc, Mulțumesc, Sfinte Cer,
C-ai ascultat ruga noastră
Și ne -ai răspuns
Luminând cu o forță măiastră ,
Ce a dăruit Îngerului Alb
Putere divina,
Si pace si viață
Pe- aripi de Lumina…🤍

De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

Gândesc, gândesc și iar gândesc.

Gândurile nu mă lasă

Mă zgârie și nu mi dau pace

Ca o pisică caraghioasă

Vreau să plec de lângă ele,

Dar gândurile sunt surorile mele

Se țin scai de mintea mea

Ca să nu pățesc ceva

Gândurile negre am des

Dar ce să fac?

Ele chiar mă plac

Fără ele nu am ce face

Și le vreau pe toate

Adio gândurile mele dragi

Vă port în gând și vă doresc

Să gândiți la fel de mult

Și la anul care vine

Să fiți la fel de senine!

Iată când soarele nu-mi va mai răsări
și când nori gri sufletu-mi vor răstigni
să vă amintiți de mine frumos
ca pe o lumină ce v-a mângâiat duios.

Iar când inima îmi va putrezi
sper fericire-n suflet să vă învii,
prin amintiri dulci de mai demult;
să nu-mi duceți dorul mult prea mult.

Și când marea mergeți s-o vedeți,
sufletul meu mult prea departe va fi,
însă mă voi afla în fiecare val
ce-l vedeți și-l veți simți.

Printr-un apus colorat în zori,
să știți mereu că vă voi zâmbi
iar când un fluture mare vă înconjoară
să știți că mereu aceea eu voi fi.

M-am regăsit pe mine pe un drum denivelat,

Mi-am regăsit curajul, forța,

Când nici nu mai speram,

În mine sunt acum, eu doar le-am activat.

M-am regăsit pe mine în lacrimi, frici și vină,

Eram acoperită sub trista umilință,

Protecția umbrită de măști cu lovituri,

Și siguranță ascunsă în critici și minciuni.

M-am regăsit pe mine în oameni ce răneau,

Sub măști de bunătate, naivă îi credeam.

M-am regăsit în oameni ce duri se afișau,

Cu corpul tremurând, cu vocea îi linișteam.

M-am regăsit pe mine în timp ce m-am uitat,

O forță neștiută, simțită, auzită,

Era acea prezență ce tot mă ridica

De jos, din lovituri, oricât am sângerat.

Intervenea profund, în suflet și în gând,

Știa cum, ce să facă, ce oameni să trimită,

La suflet ajungea și tot îmi vindeca.

M-am regăsit pe mine și nu am fost pierdută,

Fiică-n Univers, iubită și văzută,

În palma uriașă mereu am fost ținută

Și nu m-am rătăcit, mereu m-am regăsit prin tot ce am trăit, simțit și auzit.

Privești de sus,din turnul tău de gheață 

Și nici o șoaptă pragul nu-ți mai trece;

Ți -ai tatuat trufia pe față,

Împroșcând priviri ironice.

Te scalzi în propria mândrie,

Pășind pe nori, străin de jos;

Te-ai rătăcit, orbit de glorie 

Prin universul tău sticlos.

Ești singur în a ta fortăreață,

Cu fruntea -ncununată, fălos 

Te plimbi ca o nălucă prin ceață;

Ești aidoma unui actor vanitos,

Ce joacă rol de măscărici 

Într-un spectacol mincinos,

Plin de ifose și frici.

Vânezi aplauze cu zel,

Convins că publicul te place;

Te crezi special de fel,

Dar ecoul din tine tace 

Ți -ai vândut virtutea pe-o coroană 

Și nopțile te-apasă greu,

Și tânjești s-o iei la goană 

In căutarea falsului trofeu.

No man should live in fear or in disguised aliases 

For God created mankind in perfection, but we became of human nature.

It is us, men, who started fear, and made decisions on a whim 

We ruin Paradise each day, and make decisions hard to pay;

We put a price to everything, and label everyone with spit;

We bit the fruit to know the pain and hate and blame... sorrow and shame...

God doesn't watch our foolish play and wonders how to save our day

He gave us all there is and more... he didn't keep us in control

I wonder who did spoil it all?

There's magic within every soul

As there is poison to the core...

Venim pe Pământ cu o chemare,

Printre jucării, simți când apare ;

Să fii medic, fotbalist, orator,

Iubitor de țară și de popor.

Crești, te instruiești și știi ce vrei,

Istoria te împrietenește cu patrioți eroi,

Știința și tehnica te îmbie să știi,

Ai de unde alege...ce vrei să devii.

Poate un scriitor, că subiectele-s pe alese,

E un cadou frumos, să oferi o carte,

O porți cu tine, chiar de pleci departe;

Sau o carte cu versuri, din suflet culese.

Deci, alternative sunt, doar să știi alege,

Pe ce pui peceta, să aibă o lege.

Să știm ce facem cu viața, ce-am primit-o ca dar,

Licoarea miraculoasă, servită la pahar.

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

          Narcisistul, în a lui viață 

Doar pe el se pune în față 

Dacă un râu azi a gândit 

Mâine l-a și înfăptuit 

Că e cu gura,sau cu fapta

Într-o zi, își v-a lua răsplata.

     Cel ce are suflet hăd 

Numai rele îi vin în gând 

Nu gândește în credință 

Că provoacă suferință,

Celui pe care -l hulește 

Și numai de rău vorbește.

   Pentru că are suflet de tăciune 

Totdeauna primul, doar pe el se pune 

Crede, că el le-ar ști cumva pe toate 

Și fără el,nimic nu se mai poate.

Nu știe, că omul a fost lăsat de Dumnezeu,  

Să facă bine dacă poate, și nu rău.

    Citească în cărțile sfinte 

Și apoi să țină minte 

Că răul ușor se face 

Dar lui Dumnezeu nu-i place 

Și la el îl v-a întoarce.

Cu aripile grele

Sub norii cei înalți

Speranțe ale mele

Culcuș vă ferecați.

În calea ploii reci

Deloc nu face-ți față

Pe cerul cu poteci

Vă agățați de viață.

Văzduhul vă e cuib ,

Cu gândurile mele

Voi a-ți făcut coșciug

Ce șade printre stele.

De mine prea departe

Parcă vă regăsiți

În viața mea e noapte

Pân o să reveniți.

Mă amăgesc se pare

Simțirea mi-i beteagă

Și mintea ,de mă doare

Nu vrea să înțeleagă.

Mi-i trupul obosit

Sunt doară o nălucă

Chiar dorul de iubit

Și el vrea să se ducă.

Discern foarte puțin

Să vreau ,poate să vină

Un semn poate divin

Să am puțină tihnă.

Am mai pierdut o zi citind jurnale,

Găsindu-mă puțin în fiecare...

La fel de ticălos ca Iuda,

Păzesc măsura timpului cu punga.

Mă cheamă nemișcarea în tăcere

Spre cripta necunoașterii supreme.

Un Magelan al paradoxului finit

Prin infinitul universului contemplativ²

Din Darwin, descompus în râmă,

Momește-un undițar noaptea din semilună

În cicluri de Vivaldi, tonul masiv se zbate

În verzi ecosisteme conservate.

Newton mă strigă-n somn Hopa Mitică

Și dibăcește cidrul din butilcă

Să mi-l servească-n loc de apā sfântă

Cu mărturii de duh, unui sărac cu duhul, caterincă.

O, valuri încărcate de spumă,
luați-mă cu voi
acolo unde nici numele nu mai are greutate.

Să fiu o frunză
care nu se împotrivește curentului,
care nu întreabă unde ajunge.

Purtați-mă peste întinderi,
prin lumina dimineților și prin întunericul adânc,
până când oboseala va tăcea.

Iar dacă drumul se sfârșește,
lăsați-mă pe un țărm uitat,
unde marea își pierde glasul,
iar memoria se dizolvă în nisip.

Să rămân acolo,
între ultima undă
și începutul liniștii.

    De ce copii,nu luați în seamă,

Că aveți aceeași mamă 

V-am legănat cu aceeași mână,

Același sânge vă curge acum prin vână,

Din același piept v-am alăptat 

Cu același drag v-am sărutat 

    La fel de mult pe amândoi,eu vă iubesc 

Cât pe lume mai trăiesc 

De a -ți ști voi cât sufăr,

Cât plâng și cât mă supăr 

Că în loc să fiți uniți

Vă certați și dușmăniți.

    De ce mamă vă certați,

Că doar știți că sunteți frați 

Lumea rea v-a învrăjbit 

Până când v-a despărțit.

A-ți uitat a mea povață 

Să vă ajutați în viață 

  De lacrimi e udă fața 

Asta îmi scurtează viața.

Dați-vă măicuță mâna 

Deacum pentru totdeauna 

Că aveți și voi copii,

Și în curând mamă,ve-ți ști 

Cât necaz părinții poartă 

Când frații între ei se ceartă.

Soarele cel urias domina cele opt planete

Spatiul cosmic este ceva fascinant

Daca am explora alte galaxii, ne-ar trebui numeroase lunete

Iar descoperirea altor civilizatii ar fi un fapt halucinant

Daca s-ar adeveri existenta extraterestilor

Cu certitudine am asista la o inteligenta mult mai superioara

Si ar fi fascinanta descoperirea tuturor simbolurilor

Expunand astfel toate ideile ce ne inconjoara

Explorarea vastului Univers este o calatorie infinita

A fi voiajor in spatiu este ceva magic

Iar puterea mintii umane de a percepe alte galaxii, ramane nemarginita

Si intunericul din spatiul cosmic pare un lucru ilogic

Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...

În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...

Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...

Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...

... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...

Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...

Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...

Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...

... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde... 

Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...

In ochii tai ma pierd adesea si suspin

Si eterne sunt cuvintele tale mladioase

Miros un trandafir, emotia ma copleseste, intepandu-ma intr-un spin

Iar senzatiile si gandurile tale sunt contagioase

Niciun ocean nu ar cuprinde iubirea ce mi-o daruiesti

Clipele in care nu suntem impreuna se destrama precum un sirag de perle

Cu darurile de la tine ma uluiesti

Si cand iti aud glasul, parca este precum sunetul unei mierle

Eterne sunt momentele petrecute cu tine la apus si rasarit

Sunt asa de amorezata, incat nici nu mai discern

Si parca timpul s-a oprit

Iar acum randuri intregi in jurnal, astern

Îmi pare rău,și-o spun cu jale,

Mai vede cineva o cale

Să fie în țară cum a fost?

E ipocrit, ori prost.

Când țara e datoare și furată

Hultanii din U.E. ÎȘI ASCUT GHEARELE

Să mai înhațe din România câte-o bucată

Pentru interese, se bat ca fiarele.

Cine vă mai crede? La ce ajută minciuna?

U. E. a fost și este o mascaradă,

La furat s-au împins ca la paradă

Europa cea elegantă va ajunge din regină o ruină.

Acest declin nu poate fi oprit,

Cred că așa i-a fost sortit

A fost stăpânul lumii vreme lungă

Va veni o vreme, cănd să plângă.

Cine va fi următorul stăpân ?

M,-am trezit mahmură 

După o noapte de gânduri 

Și -un pahar de băutură,

Alunecând printre frânturi.

Zăresc umbra -mi În oglindă,

Tresar la râsul ei grotesc 

Ochii ei stau la pândă,

În taină mă urmăresc.

Imită gestul meu,hilar,

Îmi dă o tentă nefirească,

Mă face să mă simt bizar,

Îngropată sub o mască.

Mă plăsmui în chip diform,

Mă șlefui după bunul său plac;

Cât ai clipi mă transform,

De tenebre, zâmbind, mă dezbrac.

Reflexia mea, atât de fragilă 

În mii de cioburi s-ar frânge 

Și m-ar judeca fără milă,

Să mă doară pan la sânge.

De m-aș mâzgăli din nou pe față 

Cu nopțile ce nu mai trec;

M-aș topi încet în ceață,

Sorbind un ultim demisec.