Postează poezii online. Versuri din suflet...

Zâmbești și crezi că ești pe viață stăpân,

Că fericirea-ți aparține în totalitate,

Priveste-n oglindă la tot ce-ai crescut...

E doar un ecou din a mea jumătate!

Te simți liber, pe val, o pasăre-n zbor,

Dar cerul are granițe trasate de mine.

Fericirea de azi e doar un scenariu ușor,

Pe care îl joci ca să-ți spui că ești bine.

Trăiești în prezent, dar respiri prin trecut,

Fiecare hohot de râs e o mască ce crapă.

Căci în codul tău sursă, adânc și tăcut,

Rămân singurul râu ce mintea-ți adapă.

Fii fericit! Îți dau voie!... zâmbește,

Dar nu uita nicio clipă, în liniștea grea,

Oricât de sus zborul tău se găsește,

Păpușarul din umbră e memoria mea!

Schițând zâmbete goale
Mergem toți în continuare
Ne bântuie trecutul
Ne ocolește prezentul
Ne sperie viitorul
Dar noi mergem
Înainte…înapoi
Mergem undeva tot noi

Cu ochii plini de ură
Cu sufletul plin de iubire
Cu mâinile pline de nimic
Și mințile goale de tot
Schițăm zâmbete goale
Mergem împreună în continuare

Roiuri de păsări călătoare 

Se pierd lin în depărtare.

Brațe cernute cu brumă 

Se topesc în väl de spumă.

Cenușii,norii se perindă,

Alunecând greoi pe grindă.

Se scurg ploile -n surdină,

Împrăștiind iz de rugină.

Se- așterne toamnă arămie 

Cu briză rece din stihie,

Poleind culori pe frunze 

Cu fiori de chiciură pe buze.

Pestriț, peisajul lăcrimează,

Sorbind din negură o rază.

Pierdut e în mirajul apei,

În foșnetul de pe alei.

O nălucă sumbră și roasă 

Cutreiera pădurea deasă 

Și, fredonând un tril tomnatic 

Suflă -n petale cu jăratic.

Când năframa nopții se lasă,

Se-aratä luna, palidă, sfioasă 

Printre crengile golașe plutind,

Strecură nostalgicul gând...

Ți-aș da tot, și soarele ți-aș dăruii

Un întreg univers pentru tine aș construii

De-aș putea ți-aș da tot, și puțin mai mult

Ți-am fost promisă într-o carte de demult

Așa cum marea-ntunecată ascunde-o comoară

În apele-i adânce strălucește o piatră rară

Așa iubirea mea îmi arde-n piept și fața e fierbinte

Căci pentru mine ești tot ce spun și cele sfinte

Pentru tine aș lăsa tot, și puțin mai mult

De-am alege și-am fugi de întregul tumult

Să ne lăsăm pierduți prin stele, nevăzuți

Cu pași mici prin eternitate, doi necunoscuți

Povestea noastră nerostită dintre paginile uitate

Versul care-mi dă culoare zilelor lăsate

De-ai pleca, ar plânge cerul peste fiecare zi,

Căci iubirea ce ți-o port n-ar avea unde muri

Ți-aș culege constelații și le-aș pune la picioare,

Numai să-ți văd zâmbetul răsărind precum un soare

Ți-aș oferii tot , și poate puțin mai mult

Ți-aș da fiecare vis pe care l-am avut

Te-aș alege din nou, cu tot și puțin mai mult

Dintr-o mie de vieți și-n orice început.

Privește-mi sclipirea, se stinge,

Simte-mi mâna, se înmoaie

Și cum aerul mă ușurează.

Îmbrățișează-mă și simte

Pământul ce mă trage.

Apleacă-te peste mine și

plângi omul ce am fost,

Plângi cu lacrimi de perlă 

Ce se rup cu coadă și

Îndeasă-le sub palmă 

Să-mi înțepe pieptul.

Le voi purta cu lumină

Pe cărări ce se înalță

Și le voi arunca din cer

În noapte la fereastră.

Să nu dormi, iubite, nopțile 

Ce le mai ai, privește-ți

Ploaia lacrimilor ce ard

Cerul căzând în fiecare seară

Să-ți zidească o scară 

Până se vor termina.

Plânge-mă puțin, iubite,

Dă-mi o singură lacrimă,

Ne vom urca pe coada ei

Și vom cădea prin întuneric

Fără să ne ajungă lumina.

Vom cădea noi doi

S-avem o clipă de amor.

Plângi de fericire

Că doar o noapte

Ne mai desparte.

De te-ar păli sorocul, dragă lume,

Și-ai sta cu dorul singur la fereşti,

Să știi, iubirea nu moare de moarte

Ci moare când începi s-o bănuieşti

lar dacă într-o noapte fără stele

Vei auzi un cântec peste zări,

Să nu te-ntorci. Sunt numai amintirile

mele

Plimbându-si umbra printre depărtări.

Eu te-am iubit cu tot ce nu se spune

Cu nopți ce n-au încăput în zori,

Cu mări ascunse-ntr-o singură lume

Și cu tăceri mai grele decât nori.

Și dacă vei găsi, cândva, iubirea

Ce mie mi-a fost dată și ți-am dat.

Să n-o ucizi cerându-i nemurirea

Nimic din ce e viu nu-i nesfârsit.

Căci omul e o clipă între două

Tăceri pe care nimeni nu le știe;

lar dragostea.... o rană care plouă

Cu frumuseţe peste veșnicie.

Cum poți tu, Toamnă, întreaga suflare,
Într-o singură zi, cu această culoare,
S-o îmbraci cu atâta ușurință și măiestrie,
Încât, în cuvinte, să n-o pot descrie?

Cum poți tu, Toamnă, atât de ușor,
Să schimbi într-o clipă întregul decor,
Să ascunzi după nori și lacrimi și vânt,
Soarele pe care eu toată vara îl cânt?

Cum poți tu, Toamnă, să te târguiești,
Cu patimă-n glas, - precupeață ce ești! -,
Să-ți dărui gândurile mele toate,
Și să-mi plătești doar cu frunze uscate?

Cum poți tu, Toamnă, atât de senin,
Să-mi torni în pahar vinul dulce-pelin,
Și să mă-îmbeți cu parfumul pielii tale,
Urmându-ți calea ca o pasăre călătoare?

Cum poți tu, Toamnă? Nu știu cum poți,
Să-i vrăjești cu aromele tale pe toți,
Încât niciun poet nu mai poate să scrie,
În versuri, culorile tale de poezie...

Amestecate sunt culorile pădurii

Pe chipul ei pictura îi desăvârșită

Tabloul este viu și nu e loc măsurii

Pe aripă de toammnă iubirea se alintă.

În recea așteptare a snegului de brumă

Pe frunze clipocesc doar picurii de rouă

În dimineți plăcute frumosul să se țină

Așteaptă doar în tihnă ca cerul să îl plouă.

Miros amețitor de mere drese ,coapte

Inhibă pe simțire ,dar cât să nu dispere

Livada este plină și chiară cu de toate

Se lasă așteptat rachiul fain de pere.

Podgoria abundă cum nu a fost demult

Butucii plâng de greu nu pot ca să mai țină

Să iasă vin prea bun ,va fierbe bunul must

Și vor urma cred zile doară cu voie bună.

Porumbul e și el aproape de cules

Ca mâine o să aibă nuanță aurie

E anul cu noroc ,totul bine a mers

Va fi doară belșug și mare bucurie.

De sufletul  poate cânta de mulțumire

Pentru că soare tu ai reușit să îl mângâi

De focul verii a mistuit și a tot ars iubire

O rugăminte doară ,tu toamnă mai rămâi!

Mă spăl pe față în roua dimineții tale

Îs alintat duios de razele prea blânde

Mă regăsesc mereu ,cu dor pe a ta cale

În zorii ușor reci ,fiorul tău mă prinde.

Copac bătrân ,

Ce ploaia te-nconjoară

Nu mai ești ce ai fost odinioară 

Acum de lacrimi îți mai curg, 

Iar pământul îți e martor 

De dor , frunzele îți cad

Într-o mișcare diafană. 

Tu domnule..

Pe tine nu te doare 

Că plângem toți cu înverșunare, 

Când vii să îl tai cu nerăbdare,

An de an , în fiecare iarnă?

E un blestem..

Să-i lași frunzele să zboare,

În fiecare anotimp, cu a lui culoare 

E o comoară dar tu nu o vezi ,

Pentru confort tu îi retezi 

Tot ce mai are de arătat. 

E un copac bătrân ,

Ce ne umbrea de soare 

La banca de lângă liceu 

Unde multe amintiri

Au crescut odată cu noi. 

Îmi fac traista mâine 

Și plec spre zări, bătrâne 

Spre lumi ce-ți sunt străine,

Ce le-ai văzut doar prin vitrine.

Îmi vei ura, oftând,,drum bun,,,

Iar eu promit că te mai sun.

Te vei lumina atunci la față,

Privind în urmă propria- ți viață.

La karma ce-ți purtase pică 

Și -a semănat în tine frică;

Te -ai ferecat în casa ta pustie 

Cu vise mâzgălite pe -o hârtie.

Rămas captiv în existența fadă,

Pe veci a singurătății pradă,

Ai ridicat un zid de gheață 

Și -ai săpat tunel prin ceață.

Cu jaluzele trase peste ochi,

Cu scoici de tăcere pe urechi,

Citești din cartea prăfuită,

De tine însăți șlefuită.

Asculți o melodie veche 

Și stai nopțile de veghe,

Răsucind cheia timpului 

Te pierzi În umbra ritmului.

Iar când revin, tresari, pierdut 

Ca un ecou demult tăcut 

Și -mi zâmbești atât de trist 

De parcă -n mine -ai regăsit 

Tot ce-ai pierdut cândva în tine...

Acum e mult prea târziu pentru un " voi" 

S-a ajuns la detașare și liniște în al ei piept,

Iubește apusul și se uită mai mereu în toi,

Nu o mai citești după privire când ai alungat-o pe nedrept. 

Copilăria, am păstrat-o în frumoase amintiri,

Tinerețea, a trecut dominată de primele iubiri,

M-am trezit în vâltoarea unei vieți grele,

N-am știut, cum să fac față, să mă feresc de ele.

Se spune că viața grea te călește

Cine să-i fie bine, nu-și dorește ?

Dar până să ajungi acolo curg lacrimi,

Cunoști ce grele sunt acele patimi ?

Destinul a fost cu mine hain o vreme,

Dar l-am înbunat, la masa lui aă mă cheme,

Am aflat în sfârșit cine sunt -Eu-

Cea îndrăgită și îndrumată de Dumnezeu.

Că sunt bine și că am sufletul împăcat,

Că am ocolit căile ce duc la păcat ?

Am exprimat ce-am pătimit prin poezie 

Am cunoscut această bucurie....chiar târzie !

Astăzi, m-am oprit preț de o clipă din trebile mele:

- 'Neața! 'Neața! Da' unde-ai plecat așa de dimineață cu noaptea-n cap, cumetre?, zic eu cu mirare prefăcută-n glas...
- 'Neața! La târg, la târg, cumetre! Da' mătăluță, unde dai așa zor? Unde arde?, îmi primesc replica spusă cu subînțeles...
- Ei... În drum spre trebile mele!, mai zic eu prefăcându-mă ocupat...
- Atunci, zi bună și cu spor!, îmi zice gândăcelul ridicând un picioruș ca să mă sărute militărește.
- Zi bună și mătăluță!, zic eu cu uimire adevărată și mergând mai departe. 

Noroc că l-am văzut la timp și nu l-am strivit, mă gândesc eu... Am privit amuzat mersul caraghios al gândăcelului, urcând o piatră și ocolind o frunză, mergând în zig-zag... Parcă a tras o mastică de dimineață, de merge așa pe trei cărări! O ajunge la târg înspre amiezi, când toată lumea strânge și pleacă fiecare în trebile lor.

Zorii se ivesc trandafirii dindărătul întregii zări străjuite de blocuri înalte și întunecate. Păsările prind în cale-mi a sporovăi gălăgioade și vesele, iar eu, ridicând privirea și căutându-le cerul, dau cu ochii de o pereche uzată de bașcheți, cu șireturile înnodate, atârnând pe o sârmă suspendată în aer...

"Globetrotter to nowhere!", zâmbesc eu în sinea mea. Trec strada atent la mașini, sucind capul din reflex de la dreapta înspre stânga. 

"Rutto libre!". Doar umbra mea este cu mine...

 E noapte-n cămin și plouă încet,

Pe holuri se stinge lumina,

Iar eu te ascund într-un vechi alfabet,

În care doar noaptea-mi știe vina.

Te văd uneori și nu spun nimic,

De teamă să nu-mi fugă privirea,

Căci tot ce ating în suflet e frig,

Dar tu ai aprins amintirea.

Și poate nu știi ce lași în urma ta,

Când treci pe sub lampa cea rece,

Ce e în  mine, de-atunci, e mereu altceva —

Un dor care vine și pleacă, dar trece.

Mi-e teamă de tine, mi-e teamă de noi,

De tot ce iubirea ar cere,

Căci oamenii singuri se tem de apoi

Și mor câte puțin de plăcere.

Dar dacă vreodată, în noaptea târzie,

Vei simți că tăcerea-i mai grea,

Să știi că în mine mai crește-o făclie

De câte ori treci pe lângă ea.

Nu vreau să te am, nu vreau să te schimb,

Nici dragostea mea să te doară.

Vreau doar, când e noapte și sufletul plânge,

Să știu că exiști... și ești afară.

Iar dacă iubirea-i un fel de păcat,

Atunci lasă-mă singur cu vina —

Că poate în iadul în care-am intrat

Tu ești singura mea lumină.

Ce este omul când pașii își adună?

O frunză purtată de timp prin furtună,

Când are lumină, vrea cerul mai viu,

Când totul se pierde, privește-n pustiu.

Când drumul e neted, mai cere o stea,

Când n-are nimic, ar dori a spera,

Când este rănit, uită iertarea de sus

Și plânge pe margini de timp apus.

Alergă prin lume cu sufletul ars,

După un vis ce-n nisip s-a vărsat,

Și-abia când lumina în seară se-nclină,

Înțelege ce-a fost și ce-o să mai vină.

Se plânge de toate când norul e greu,

Dar uită să privească în sufletul său,

Iar când oboseala pe umeri s-a strâns,

Își lasă durerea în tăcere și-n plâns.

Ce este omul? Un strop de mister,

O punte întinsă între glie și cer,

Un suflet ce caută, prin mări de suspine,

Un pic de iubire și-un pic de mai bine.

Și poate că rostul, în scurta sa cale,

Nu-i zborul spre culmi sau căderea în vale,

Ci simplul răsunet din inima sa

Să lase o mână ce-a putut ajuta!

Mă sperii în cel mai frumos mod cu putință ,

Hipnotizată stau în brațele tale 

Și mă cuprinzi cu- ntreaga ta ființă,

Iar sufletu- mi timid se desface- n petale.

Pătrunzi în adâncuri prin ochii - mi larg deschiși 

Te las să te plimbi prin labirintul meu nesfârșit.

Meticulos cartografiezi meandrele întortocheate

Crezând că vei găsi foarte repede ieșirea.

E fascinant să - ți urmăresc efortul

Când tu nu conștientizezi că ești captivul.

Eu știu că ești al meu pentru totdeauna ,

Dar te las să crezi că mă vei descifra odată...

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

E noapte, iar eu stau treaz,

Cu gânduri grele pe obraz,

Iar în tăcerea din odaie

Mă lupt cu mine, fără voie.

Privesc tavanul și mă-ntreb

De ce atâtea nu-nțeleg,

De ce iubesc și nu mai știu

Cui îi mai pasă că exist eu.

Mă gândesc la oameni dragi,

La pașii lor, la ochii blânzi,

La cei pe care i-aș chema,

Dar nu știu dacă m-ar afla.

Și mă apasă-un dor nebun,

De parcă n-am cui să-l mai spun,

Că uneori, deși zâmbesc,

În mine singur mă găsesc.

Mă strigă iarăși dimineața,

Cu griji ce-mi vor înghiți viața,

Cu muncă, planuri și proiecte,

Cu „trebuie” rostite drept.

Și-aș vrea să fug, să mă ascund,

Să nu mai simt acest tumult,

Să las în urmă tot ce doare,

Să mă trezesc în altă stare.

Aș vrea să fiu un om schimbat,

Mai liniștit, mai împăcat,

Să nu mai caut prin priviri

Răspunsuri pline de-ndoiri.

Să nu mai cer iubire-n șoapte,

Să nu mai pierd atâtea nopți,

Să pot să dorm fără să-mi fie

Atât de teamă de pustie.

Dar poate omul nu-i făcut

Să știe tot de la-nceput,

Poate că viața, pas cu pas,

Ne schimbă chiar când n-avem glas.

Poate că mâine, când răsare,

Voi găsi-n mine o cărare,

Și voi porni pe drumul meu,

Mai puțin singur, mai puțin greu.

Iar dacă încă n-am să știu

Ce vreau să fiu, ce vreau să viu,

Voi merge înainte, încet,

Chiar dacă drumul nu-i complet.

Că poate omul, când se pierde,

Într-o zi iarăși se vede,

Și poate chiar din tot ce doare

Se naște-un om cu alt soare.

Iar până-atunci, în noaptea grea,

Voi sta cu mine, voi veghea,

Căci chiar de somnul nu mai vine,

Poate mă voi găsi pe mine.

Unul pe lângă altul,

Ca o pregătire în toi,

Gândurile își întorc gândul

Parcă și mai mult înspre noi.

Și n-aș putea să gândesc altceva,

Pentru că ar fi nedrept

Să gândesc la ce-i în lume așa

Știind că nu le pot iubi suficient,

Nu pentru că n-ar fi suficientă dragoste în mine,

Ci pentru că toată este numai pentru tine.

Trec în noaptea asta pe la tine ca o stea căzătoare,

Nu vreau să-ți spun prea multe, numai un pic,

(Deși… am ceva să-ți spun, îți sunt datoare)

Mai întâi vreau să-ți trimit un pupic 💋,

Gata, acum îți spun, de fapt o să-ți șoptesc,

Noaptea îmi este complice și mă folosesc de liniștea ei să-ți spun ce aveam de spus…

TE IUBESC 🥺!

(Ți-a ajuns pupicul? Dacă nu, închide ochii, o să mai încerc încă-o dată, dar ai grijă că de data asta nu mai au control, ahhhhhhhh, avalanșa de pupici 💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋)

După-un timp îndelungat,

De speranță și iubire,

Am crezut că te-am aflat,

Că mi-ai fost menire.

Am crezut că te-am găsit,

După-atâta rătăcire,

Că, în sfârșit, am întâlnit

Omul ce-mi va fi iubire.

Am crezut că pentru tine

Inima-mi în piept bătea,

Că în brațele-ți senine

Toată lumea mea era.

În căldura ta găsisem

Un refugiu, un „acasă”,

Și cu tot ce-aveam iubisem,

Crezând că nu vei pleca niciodată de-acasă.

Dar acum, din tot ce-a fost,

Doar eu singură-am rămas,

Fără tine, fără rost,

Rece, mută, fără glas.

Dezamăgită și pierdută,

Cu speranța spulberată,

Cu o inimă tăcută,

Și cu dragostea-ngropată.

Sufletul mi-a devenit scrum,

Ofilit și fără viață,

Nu mai știu pe care drum

Să mai merg de-acum în față.

Nu mai am nici lacrimi, să plâng,

Nici putere ca să sper,

Doar un gol care mă frânge

Și-un ecou pierdut în cer.

Și mă-ntreb, privind în zare:

„Oare de ce iar?”

De ce iubesc cu-atâta ardoare,

Când sfârșitul doare iar?

Oare iar am iubit fără răgaz,

Fără teamă, fără scut?

Oare pentru-al meu necaz

Inima prea mult a vrut?

Oare va mai trece vreodată

Sentimentul ce mă doare?

Oare inima-nghețată

Va mai ști să iubească oare?

Sau voi rămâne, fără glas,

Cu iubirea mea pustie,

Întrebându-mă ce-a rămas

Din ce credeam că va să fie?

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

Tăcerea timpului îi poate tare surdă

La geamătul prea frânt de neputință

Pe clipa fără tihnă speranța e înfrântă

Să vină dară ceasul e ultima dorință.

Pe frânturi de timp cât mintea e lucidă

Se desfășoară fugitiv frumoase amintiri

Prin fața ochilor prea mici acum perindă

A anilor trecuți ,frumoase toate amintiri.

Cu pașii prea greoi ,ca sprijin un baston

Cu doară nepăsare și poate fără scop

Un firav bătrânel ,cândva un mare om

Dorește doar să știe spre veci că are loc.

Cu vorba specială ,atunci pe vremea mea

De timpul și răbdarea te lasă să asculți

Te prinde în poveste și parcă vrei a sta

Ochii îi sunt în lacrimi de poți ca să te uiți.

Bătrân e poate chipul ,dar minte de copil

Bolnăvicios cu trupul ,se simte o povară

Nu vrea ca să arate ,privește doar umil

Te duce înapoi ,ce-am fost odinioară !

Nu știi dar crezi că țanțoș a fost poate

Că multe inimi a topit când fu fecior

Acum că reuși să îl iubească poate toate

Sunt dubii mici că ar fi fost așa ușor.

Senin privește împăcat doară spre răsărit

Încearcă să îl caute pe al său Dumnezeu

Cu murmurul pe buze ,frumos am mai trăit

Și rău de am făcut ,Doamne îmi pare rău.

Clepsidra timpului se scurge

În visuri construite din nisip,

În timp ce un deșert sporește

De la apus la rāsārit.

Un arhitect în sticlă, gârbovit

Stoarce clepsidra de fantasme și iluzii

În idealu-i bântuit feroce

De un avânt sinistru, muribund.

Mai repede, mai mult,

Deșertul se ridică în muntele,

Ce curge din înalturi,

Și infinitul ce-l înghite hămesit.

Avarul arhitect, în sticlă-și vede ceasul

Și-i pare a răsturna clepsidra

Să mai câștige niște timp.

E iarăși toamnă, e rece și plouă,

Și iarăși ne curge în suflete rouă,

Iar stropii de vreme se scurg pe ferestre,

Ducând mai departe o veche poveste

Se nasc rugini ce umplu pământul,

Se coc frunze vechi, dansează cu vântul,

Ciuperci în buchete cochete se-adună

O altă minune, ce vor s-o compună 

Peste pașii repeziți 

Se așterne mândra toamnă,

Voluptoasă, ca o doamnă,

Norii stau acoperiți,

Ne privesc din cer uimiți

Vânturi repezi s-au pornit

Într-un mod cuprinzător,

Păsări mii ascund în ele

Cerul, norii și un dor...

Pomii toți au bombănit

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Dragii mei prieteni, tuturor vă mulțumesc din suflet

pentru urările transmise. Cu această ocazie și eu vă 

doresc - și bine ar fi ca un miracol să se întâmple-

cele rele să se spele...să fie sănătate, sănătate, 

sănătatea-i mai bună decât toate....T.A.D. 

Astăzi simt că nu am trăit destul. Ziua a sfârșit parcă neterminată, lăsându-mi senzația unui gol pe care n-am reușit să-l umplu... Discuțiile cu mine însumi, au devenit repetitive, sterile, rostogolind aceleași frământări cotidiene, care nu mă mai mișcă. 

Simt un blocaj fără rezolvare. Și mă simt ca o insectă care se zbate inutil în plasa de păianjen a timpului: cu cât mă zbat mai tare, cu atât mă împotmolesc mai tare, iar strânsoarea plasei îmi limitează mișcările. Doar mai respir. Inert, până la următoarea zi, sperând la o izbăvire care nu mai vine odată, e departe, așa cum eu sunt tot mai departe de mine. Tot mai străin...

Nesăbuitul de mine... N-am izbutit să rup cele șapte peceți ale zilei. Ușa nopții îmi va sta iar închisă, fără vise... Nu vor fi stele licărind pe bolta întunecată a minții mele, nu va fi lună oglindită de undele niciunui lac... nu va fi țârâit de greiere în amurg, nici dangăt trist, nici scârțâitul ciuturei în briza blândă a înserării... 

Astăzi nu am fost eu...