Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Publică poezii
Ca autor logat sau anonim, rapid și ușor.
Creează o carte / colecție
Adună poeziile tale în colecții vizibile cititorilor.
Universul poeziilor
Fiecare autor e o constelație. Poeziile sunt stelele lui.
Poezii în voce și imagine
Adaugă creații audio, video sau combină-le cu textul.
Transformă poezia în cântec
Un click și poezia poate deveni muzică.
Postează noutăți
Comunică, comentează, postează noutăți, citește, discută, creează conexiuni.
Ascultă Radio Poezii
Autori, lecturi live și muzică poetică — în direct pe Radio Poezii.online.
Fii Live pe Radio
Aplică și câștigă propria ta oră pe Radio Poezii.online.
Postează poezii online. Versuri din suflet...
Poezii recent adaugate
Covor de dor
Lasă-mi frunzele sub tălpi
Prin adânca zbuciumare,
Freamătul să mi-l îngropi
În a lunii argintare.
Prinde-mi gândurile-n dor
Să mă dezlege de tine,
Pe al frunzelor covor
Eu să mă așez mai bine.
Iar când vântul o să bată
Într-un dans cu frunzele,
Tu să-mi iei din piele-odată
Toate amintirile.
Biblioteca este un colț de rai (Poezie dedicată aniversări a 80 de ani de la fondarea Bibliotecii publice din orașul Telenești ‘Vasile Alecsandri’)
Biblioteca este un colț de rai (Poezie dedicată aniversări a 80 de ani de la fondarea Bibliotecii publice din orașul Telenești ‘Vasile Alecsandri’) Biblioteca este un colț de rai, Un paradis unde lumea uită să se mai adune. Unde cărțile așteaptă cuminți, Ca să ne înveţe lucruri frumoase şi bune. Trăim într -o veac grăbit Alergăm toți după bani și avuție, Dar uităm că este un loc sfânt. Biblioteca unde există atâta înțelepciune și omenie. Biblioteca este un templu al înțelepciunii Care trebuie mereu să- l preţuim. Cartea este un dar, o minune Care niciodată nu trebuie să ne lipsim. Biblioteca este un colț de rai, O grădină cu pomii în floare. Hai să nu uităm de ea, căci fără ea… Omenirea nu are nici o valoare! Poezie de Vladimir Potlog
ÎMI ESTE DOR…
Îmi este dor de vremurile în care
Din când în când venea poștașul
Și-mi aducea câte-o scrisoare…
Din dor, cu emoția vindecătoare
Grăbită citeam pe plic destinatarul
Nerăbdătoare, tainic căutam mesajul …
Cu vorbele în șoaptă tremurând
Citeam cele scrise pe fiecare rând
Trecutul voiam în gând să-l pătrund :
Draga mea,
Îmi este atât de dor
Rugând tipul i-am cerut ajutor
S- ajung la tine cât mai curând
Singurătatea să pot s-o alung
Tăcerea să-ți fie amintire,
Iar dorul de viață să ne plimbe
Printre plopii cu frunze foșnitoare ,
Pe aleile cu bătrâne lampadare
Unde, privirile în vorbe să se schimbe
Și tăcerea printre file de iubirii să ne plimbe…
Vorbele sunt mai pătrunzătoare când sunt scrise pe neuitare, lăsându-se să fie privite ca pe vitralii …
--Fir de mine--
La cat de greu se face ziuă
Și cat eu stau sa caut stele,
Prin umbrele de lună moartă,
Ma pierd si eu cu tot cu ele.
Doar,doar ca m-a trezit din transă,
A lumii mele ursitoare,
Si nici nu vrea,si nici nu pleacă
Să-mi lase inima-n strâmtoare.
Si unde ar putea să tacă,
Imi face o vrăjă de uitare,
Ca sa fiu musai ca luna,
Moartă dar strălucitoare.
Acum din mintea mea fragilă,
Crescura frunze agățătoare,
Și ursitoarea cu otravă
Le pieptenă pe fiecare.
Si cat de diferit am fost...
Ador otrava cu dulceață,
Ce ma desprinde dintre stele,
Și ma oprește sa am viață.
O zi de noiembrie....
După atâtea frământări, greve,revolte, fără speranțe, cei mulți
care iau înformații de la t. v. și din alte surse,se bucură de
razele de soare foarte luminoase dar puțin dătătoare de căldură.
Ieșim din case, care cum poate : pe balcoane,în tristele grădini,
dă o raită prin cartier pentru mișcare.
În ziua de 19 noiembrie, la trezire am întins mîna la întrerupător,
el nu răspunde...toate aparatele electrice sunt în grevă...tăcere...
Mă echipez corespunzător și ies în zona rece din casă. Fac ce se poate,
o cafea la aragaz, dar sunt calmă, marea mea calitate...M-ia rămas timp
de meditație, mai nou, seismul surpriză, dezbătut pe toate părțile...
Întânlirea reprezentanților : ruși, americani, chinezi, ce mai pun la cale?
Tulbură iar apele...Ei viseasă cuceririi,război, pe cine mai trimite la
moarte? Pe tineret, ei sunt apți.
Cei care-i trimit la moarte, sunt părinți, sunt tați ... dar nu sunt oameni.
Pendul
Cobor ceasul de pe perete
să tai distanța.
Acele, freză de rotunjit durerea.
Îți pendulează sărutul
pe fermoarul rochiei.
Umbli prin mine,
stăpân.
De la suflet în sus
doar dezordine.
Când mai vii,
lasă-ți pantofii la intrare,
te rog, încheie-mi rochia
și pune-mi ceasul în spate.
Ultimul hotar
Nu-ți voi trimite toamna să-ți scuture livada,
Nici umbra mea tăcută pe geamul tău ascuns;
Se va prelinge vremea, secunde cu grămada,
Și-ai să mă uiți, dar nu-ți va fi îndeajuns.
Iar dacă într-o noapte, când stelele sunt stinse,
Un gând îți va aprinde cenușa unui dor,
Să nu-l alungi, în el sunt clipe prinse,
Ce le-am trăit cândva alături de-al tău zbor.
Eu am plecat departe, dar nu ca din iubire,
Ci cum se stinge-n taină o candelă-n altar,
Lăsând doar o lumină să-ți țină de-nsoțire,
Cărarea dintre suflet și ultimul hotar.
Nu voi lăsa în urmă nici vină, nici dreptate,
Căci amândouă mint când dragostea se frânge;
Îți las doar primăvara a celor zile toate,
În care mugurii ne înfloreau în sânge.
Nasturele de pe inimă
Descheie-mi nasturele de pe inimă,
să-ți vezi tronul
dezgolit
și cel de pe sânii
plini de reproșuri,
copaci printre crăpături.
Coboară și în pântec,
la masă
am pâinea aburindă
dospită într-o bucată de suflet,
apoi în uterul care
naște și te renaște
a șaptea oară.
Tu cum mai ești?
Domnișoara Dorina
- Gata! Putem s-o luăm din loc!, ne zise cu seninătate domnișoara Dorina, în timp ce se înghesuia pe bancheta din spatele mașinii printre sacoșele cu cumpărături din care am putut ghici și o cutie cu pantofi eleganți.
Domnișoara Dorina era ușor trecută de prima, ba poate chiar de-a doua tinerețe. Genul acela de domnișoară tomnatică, necăsătorită, veșnic în căutarea unui soț convenabil, mereu aranjată, prețios machiată, doar-doar va fi remarcată de acel cavaler pe cal alb mult așteptat...
Domnișoara Dorina nu era vreo frumusețe vestită, având o prezență fizică obișnuită, nefiind nici înaltă ci mai degrabă subțirică, cu părul blondit, ochii verzi, greu de ghicit în spatele machiajului gros aplicat. Dar avea un "je ne sais quoi" care ori îți plăcea, ori te scotea din sărite...
M-am uitat cu coada ochiului la șoferul care mustăcea bolborosind printre dinți:
- Vă așteptăm de ceva vreme. De vreo două ore...
- Aaaa... Cu instanța am terminat în zece minute, c-am solicitat să intrăm peste rând. Da', în weekend am o nuntă și-mi trebuiau niște pantofi noi!, zise ea triumfător zornăind sacoșele ca pe niște trofee.
Amândoi, eu și șoferul, am izbucnit în râs, da' nu era râsul nostru... Mi-am pus centura de siguranță, iar șoferul a demarat cu ciudă, nervos, în trombă, în timp ce domnișoara mai-mai să alunece de pe banchetă:
- Mai ușor, c-am luat și niște ouă!, îi face observație cu năduf în glas șoferului... dar îi îngheață subit zâmbetul pe buze, la privirea fioroasă pe care acesta i-a aruncat-o prin oglinda retrovizoare.
În mașină se lăsase o tăcere grea:
- Pe mine, să mă leși acasă!, mai zice înțepat domnișoara.
"Măcar de data aceasta vom avea parte de liniște!", gândesc eu mucalit, neîndrăznind să rup tăcerea.
Altădată, tot cu ghinion, m-am nimerit într-o delegație tot cu domnișoara. Pe drum, la întoarcere, miezul nopții ne-a prins tot pe drum, iar domnișoara Dorina a turuit tot timpul: despre cum și-a rupt ea pantofii la ultima nuntă, și a mai și dat o avere pe ei! - căci nu rata niciodată una chiar dacă nu primea în mod expres invitație -, despre viața de huzur a celor patru pisici siameze pe care le avea și care se certau mai tot timpul între ele pentru câștigul afecțiunii stăpânei, despre călătoriile în străinătate avute în concediul de odihnă (probabil, căutându-și, de ce nu, un soț convenabil chiar și la nivel internațional!)...
... apoi, despre cum a strâns ea de pe mese la ultima nuntă, resturile de fripturi pentru pisicile ei adorate (după câteva pahare în plus, a numărat chiar tacâmurile de pe mese, ca să știe câți nuntași au fost prezenți la nuntă, deși nu i-a cerut nimeni s-o facă, știu asta fiindcă am fost și eu la nunta aceea, ba chiar aș mai fi mâncat din grătarul din farfurie, dar n-am mai apucat...), și câte și mai câte...
Însă culmea călătoriei au fost poveștile despre cum a organizat ea toate întâlnirile de după absolvirea liceului, cea de cinci, zece, cinșpe ani, (Doamne cum mai trece timpul și ce urât au îmbătrânit câte unele dintre fostele colege!), că m-am uitat cu disperare către șofer care gonea în negura nopții cu ochii goliți de viață, de mă gândeam c-o să-și taie venele sau o să țină curba drept către prăpastie, dacă domnișoara începe să ne povestească și despre întâlnirea de douăzeci de ani...
Aproape că dădusem într-o moțăială dulce, că era trecut de trei dimineața, mașina gonea pe străzile patriei mâncând din kilometri într-a scurta distanța către casă, când deodată, domnișoara mă zgâlțâie de umăr să-mi sară somnul și făcându-mă atent:
- Aaaa, dar să vă povestesc cum ne-am întâlnit - cei care-am mai rămas - la întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului! Ce chef am tras și atunci, la restaurant! Cum s-a strigat catalogul de către profesoara de geografie, căci diriginta o murit între timp, cum... și dă-i și dă-i...
"Norocoasă diriginta!", am gândit eu atunci, înciudat că nu puteam să ațipesc câtuși de puțin de logoreea verbală a domnișoarei, dorindu-mi și eu un "loc cu verdeață" măcar mintal, dacă nu fizic!...
La un moment dat, umblase vorba prin târg că domnișoara Dorina își găsise în sfârșit companionul mult dorit: ne-am întâlnit întâmplător pe aleile din parc, ea ca de obicei aranjată la patru ace, el, un coleg cu noi de la IT, la fel de iernatic cu ea, îmbrăcat la tricou, bermude și ciorapi la sandale... Ea coborâtă din romanele Sandrei Brown, el pregătit să-i repare... imprimanta... Din păcate a fost doar o flamă de-o vară...
Da, domnișoara Dorina, era un personaj de poveste, o legendă vie a unui arhetip uman cum rar mi-a fost dat să văd, aș avea multe de povestit despre ea și tot n-aș putea-o cuprinde în cuvinte...
Închid ochii și-acuma, și-o văd aranjată și machiată ca scoasă din cutie, cu coafura impecabil nederanjată, aceeași coafură purtată cu o săptămână înainte la vreo nuntă la care-o fi fost, neinvitată, fiind încredințat c-o dormit în tot acest răstimp cu capul în jos ca liliecii, ca să-și păstreze impecabila coafură cât mai mult timp posibil, ca s-o remarce acel soț convenabil mult așteptat... Nu degeaba colegii o porecliseră pe la spate "batwoman"...
Altă ocupație
Nu doresc să-mi descopăr fața
nimănui, căci m-am săturat
de tot ce mă înconjoară
și de tot ce mă preocupă.
Vreau să mă ascund într-o insulă pierdută
și moartă
unde pot să-mi caut altă față
și alt trup,
în care nu mai vreau să trăiesc.
Eliberează-mi colibriul din închisoare,
căci el trebuie să zboare
în altă lume,
în altă viață.
Eu vreau să fiu un phoenix,
un phoenix adevărat
și pătrunzător.
Să mor azi,
să mă nasc mâine.
Cercul este restrâns
ca o celulă din subsol
și nu se extinde nici în dreapta,
nici în stânga,
deoarece el nu merită nimic,
doar suferința.
Grupa de sânge trebuie să fie pozitivă,
căci dacă se contactează cu negativul,
omul moare.
Eu sunt negativul
și nu vreau să-l ating pe pozitivul.
Înghesuirea este una reală,
însă neobservată.
Nu simt spațiul în această zonă
și nu voi simți.
Poate este binevenită pentru mine…
cine știe?
Mai bine să fiu eu,
așa cum sunt,
așa cum voi fi.
Mai bine să mă predau
unui prădător dulce,
decât să-l ucid cu furie
și, la urmă, să mor și eu.
Dar cum poate să fie dulce,
dacă gustul este amar,
amar ca o fățărnicie și trădare
de sine?
Și cum pot să mă lupt cu mine
și să mă ucid pe mine,
dacă tot eu voi muri la primul loc?
În acest război,
război în care deciziile sunt luate cu grabă
și fără reflectarea asupra izvoarelor lumii
și râurilor umane,
nimeni nu va ieși învingător,
nici cel învins.
Acasă
Ceață învăluită-n miros de benzină
Se lasă pe haine
se agăță de mine
Căni lătrând
se aud în surdină
Parfumul meu pudrat
încă miroase bine.
Fecale uscate
pe cizme noi de piele
Gunoi nedus
din postul de Crăciun
Am să stau
sa fermentez cu ele…
Acasă
Pentru mine.
Toamna 26
La
Cules
În
Astă
Toamnă
Gurile
Se
Cască
Mari
Și
În
Cor
De
Vorbe
Goale
Recoltăm
Ce-am
Semănat
Am
Cămara
Pregătită
Pentru
Vorbe
La
Borcan
Ca
Să
Las
Doar
Beciul
Liber
Pentru
Corul
Din
Aval.
Iar
Bunicii
Prin
A
Luceafărului
Gură
Apelau
Tot
La
Trecut
Unde
Țepeș
Dispăru
Dar
Cămările-
-n
Amonte
Erau
Pline
Nu
Cu
Vorbe
Doar
Borcane
Cu
Celofanul
Drept
Capac
Întinse
Chiar
Cu
Damingene
În
Beciul
Veșnic
Ocupat.
27.10.2026 12.46 ora lupului.
Dezintegrare
Față de porțelan
Sparta în colțul gurii.
Parfum de liliac
Acoperă miros de decedat.
Buze roz catifelate
Gingii galbene uscate.
Vorbe dulci și promisiuni
Freamătă în descompunere.
Gânduri amare săgeată
Speranță furată.
Marionetă perfectă.
Sfoară defectă.
În contrast
"Mi-e silă de-atâta cugetare
în mine, când n-am tărie
de a-l birui
cu duhul meu.
Tâmplele suferă de ororile veșnice
ale cugetului,
încât sunt gata să cad-n pământ,
să nu fiu ucis de mai multe ori
și mai bine să trăiesc în pace,
decât să trăiesc în război.
Unde nu mă duc, mi-e silă,
sufăr și mor."
Așa-mi zice omul
ce nu știe menirea mea
aici, în pustiul lui,
în care nu-i nimic, numai nisip.
Doresc să-l înfloresc, să-i stropesc
cu izvorul nopții trupul lăuntric,
să-i înalț lumina,
să-i luminez stelele în misterul vieții
și să-l mângâi cu sărutul unei femei
invizibile pentru toți
și pentru dânsul.
Cine-i va netezi sufletul,
dacă tot ce-i vizibil este deșertăciune?
Firimiturile
Îmi pun sufletul într-un porumbel
să mă zboare.
M-a ridicat pe primul fir de curent
cu ochii spre tine
și-a pierdut echilibrul în nepăsarea ta.
M-a coborât la picioarele tale.
Să-ți leg cureaua încălțămintei
să-ți opresc pașii.
I-ai lăsat o rană pe aripă.
Apoi m-a dus sub masa
la care mâncai
și m-am îndestulat din firimituri.
Un munte înălțat către cer...
Prima dată l-am văzut din depărtare preț de o clipită, din autocarul plin cu turiști ce gonea pe autostradă, iar inima începu a mi se zbate cu putere... întrucât ajunsesem foarte aproape de a-mi împlini un vis din tinerețe...
Ne-am coborât în stația finală, acolo unde valul de turiști s-a risipit într-un flux dezordonat, bucuroși că și noi facem parte din el, destinația fiind, desigur, aceeași. Mă uitam cu coada ochiului la câte un pelerin și încercam să-i citesc dacă în priviri îi strălucește aceeași dorință, și da, am putut întrevedea aceeași scânteie care ne înroura discret în colțul ochilor la fiecare dintre noi...
Am început, cu voioșie în tălpi, să străbatem drumul către destinația mult dorită, când, deodată, drumul cotește dând într-un bulevard larg la capătul căruia, în lumina limpede a dimineții, se întrevedea misterios muntele ridicat de om către cer...
Nu ne-am dat seama de prima dată, că distanța până la el era atât de mare, așa că am fost nevoiți a lua un alt autocar, mai mic, în care ne-am înghesuit cu alți pelerini, care copleșiți ca și noi de emoția întâlnirii, au decis să nu străbată pe jos întreaga distanță: drumul șerpuia dinspre țărmul continental până hăt!, departe, către insula pe care se înălța semeț muntele și care era înconjurată mai din toate părțile de apele blânde și înșelătoare ale oceanului...
Am ajuns. Cam două-trei minute ne-a luat până la poalele muntelui și după ce ne-am coborât din autocar, am luat la pas podul care duce drept către meterezele muntelui, căscând ochii în dreapta și-n stânga la mulțimea de turiști - pelerini ca și noi - care făceau poze sau filmau peisajul ireal care ni se înfățișa, acum, în fața ochilor noștri în toată măreția lui: un munte de piatră ridicat de mâna omului către cer, în vârful căruia se află, parcă plutind dedesubtul norilor, o mănăstire cu ziduri și turle înnegrite de trecerea timpului...
Am intrat în cetate cu pas hotărât să depășim mulțimea, până la abația laolaltă cu toate dependințele ei rostuite din piatră de bazalt în 500 de ani de către călugării benedictini, urcând un labirint de străduțe și scări, muuulte scări!, sute, poate că mii de trepte care ne-au purtat tot mai aproape de biserica abației și turnul ascuțit al acesteia, în vârful căruia strălucește triumfător statuia aurită a Arhanghelului Mihail...
Am pășit cu emoție în glas și-n priviri, în biserica înaltă în stil gotic flamboyant și romanesc, admirându-i stilul oarecum auster, coloanele și arcadele înalte, lumina filtrată de vitralii care prinde viață pe podeaua de piatră și ecoul stârnit de pașii sutelor de pelerini care se înghesuiau către altarul aflat sub absida principală...
După ce ne-am rugat și noi preț de o clipă, am părăsit umbra răcoroasă a bisericii și am ieșit la lumină pe terasa din fața bisericii, minunându-ne de senzația pe care o încercam, parcă levitând între țărmul oceanului și albastrul infinit al cerului, puteam străpunge cu privirea linia subțire dintre ocean și cer, dar și urmele lăsate pe țărm de valurile mareice ale oceanului, văzând doar cu ochii minții abația înconjurată de ape, întrucât la acel moment al dimineții mareea era joasă, dezvelind plaja țărmului pe care pelerinii, cu curaj, o încercau dând roată insulei...
Am simțit cum la picioarele noastre se întinde cu nonșalanță țărmul cu smârcurile și ochiurile lui de apă, am văzut pescărușii patrulând întinderea de nisip sau zburând pe o aripă de vânt și-am auzit briza oceanului cum ne susura în urechi cânturi vechi, ecoul unor imnuri înălțate de demult de călugării sau pelerinii care s-au perindat pe aceste locuri...
Apoi am reluat circuitul turistic, străbătând labirintul de coridoare ce sfredelește mușuroiul muntelui, vizitând pe rând, refectoriul, scriptoriumul, criptele romanice cu coloanele cele groase pe care se sprijină biserica și toate dependințele ei, stăruind mai mult asupra refectoriului, întrucât coloanele lui delicate și zvelte, ni s-au părut ca o dantelărie din piatră iscusit dăruită cerului și abisului asupra cărora se află precum o punte... loc predestinat meditației și rugăciunilor, iar noi, într-adins am slăbit cadența pașilor noștri potrivindu-i cu ecourile din vechime... ne aflăm, suspendați, în timp, între cer și pământ...
Cu ochii mijiți în lumina prea plină a soarelui, sunt incapabil să mă mai mișc, doborât de efectul pe care îl au zidurile negre - într-o măsură mai mică sau mai mare - asupra fiecăruia dintre noi... întinderile țărmului zdrențuit de ocean, întinderea cerului ce îmbrățișează întreaga insulă, transformând tot locul într-un vis care trebuie durat până la capăt...
Respir... și simt că trăiesc cu bătăile inimii pulsându-mi în timpane, văzându-mi umbra alungită peste cea a miilor de pelerini care mi-au precedat pașii, întind mâna, și precum orbii, încep să simt răcoarea zidurilor reci cu vârful degetelor, înaintând încet, pas cu pas, către marginea abisală a meterezelor crenelate străpunse din loc în loc de gratii groase și ruginite în sarea oceanului...
Ascult cu atenție vocea lor, fiindcă toate câte aparțin acestui loc aflat în umbra Domnului, îmi grăiesc despre trudă, despre speranță, despre visuri, despre trăiri, despre împlinire... obligat fiind să mă întreb în sinea mea: cum poate exista atât de multă frumusețe concentrată într-un singur petec de pământ, pe această stâncă searbădă de bazalt, să se înalțe către cer un munte care îmi pare, etern, că nu-și mai desăvârșește pasul făcut dinspre pământ și ocean, către întinsul nemărginit al cerului...
Închid ochii, rănit și strivit sub atâta frumusețe ireală și preț de o clipă încetez a mai respira, încercând să rețin cât mai multe din caleidoscopul acesta de culori în care m-am lăsat învăluit cu totul, căruia m-am abandonat total atât cu mintea, cu sufletul, dar și cu inima și trupul... plutesc... ușor ca o pană purtată de vânt... mă înalț deasupra turnului, rotindu-mă încet laolaltă cu șoimii în jurul statuii aurite... și mi se pare că visez într-un alt vis...
Dar... lumina devine tot mai puternică și grea, zgomotele mulțimii revin subit, izbindu-mă direct în piept și rupând firul subțire și invizibil de care sufletul meu înălțat se afla agățat de trup... respir, cu durere sub coaste și fruntea încununată cu sudoarea împotrivirii mele la zgomotele firești ale lumii... sunt frânt... și cu pași șovăielnici, cobor muntele urmând aceleași sute de trepte, îmbrâncit de umbrele celorlalți pelerini, pe care îi găsesc cu stupoare la fel de tăcuți ca și mine... ni se aud doar pașii... pașii și briza... și câte un țipăt răgușit și rătăcit de pescăruș... cobor...
Pe țărmul ud din jurul insulei, zgomotele parcă devin și mai ascuțite, și mai acute, și cu timpanele aproape înfundate, îmi las la rândul meu umbra și urmele pe nisipul reavăn... sunt încă aici, de data aceasta încercând să gust din umbra muntelui, fiind răpus de atât de multă lumină... Forfota lumii, neîntreruptă vreo clipă, se dezlănțuie asupra mea cu sălbăticie, inutil însă, întrucât armura mea este de nepătruns, acum o port cu mine, rostind simplu vraja care mi-a creat-o: Mont Saint Michel...
Scurtă poezie lungă
Scurtă poezie lungă,
Oare timpul o să ajungă,
Să compun o poezie,
Pentru cea mai dragă mie?
Scurtă poezie lungă,
Ia mai spune, cum și unde,
Are deja somn pe gene?
O vreau în brațele mele,
Buzele-mi să le sărute…
Iubesc ființele mărunte.
E un pic supărată acum, recunosc,
Știu că am simțul cel mai prost,
O iubesc, of, cât o iubesc…
Mereu uit că ea nu-mi poate spune ce o doare… e de la natură…
Furnicile nu vorbesc…
Țin totul în privirea aia scumpă,
Și când rămân singure singurele, încep să plângă.
Of, că dacă o văd plângând vreodată,
O să mă apuc să lucrez zi și noapte,
Să fac bani mulți, să i le cumpăr înapoi pe toate.
(bine… și pantofi și bijuterii)
Scurtă poezie lungă,
O să încerc să mă opresc…
Furnică mică, te iubesc.
emoție
tineam cu dintii de tine,
de viitorul nostru visat
crezand ca ne va fi bine
caci eu iubire sincera ti-am purtat.
nu pot trece cu vederea
ca vei saruta buzele ei,
ca iti va fi coplesita inima
de sentimentele altei femei.
Te-am iubit
Te-am iubit cum iubesc copii stelele
In ochii tai vedeam plodul din mine ce-i pierdut...
In tine eu mă regăseam si eram bine...
Vai ce ma bucur ca demult chiar te-am avut...
Te-am iubit...ca un pictor culoarea...
Alături de-mi erai culori zăream
Chiar si iarna ce-i tot-una albă,
Cu tine cand eram altfel vedeam...
Tu m-ai iubit..? Nu cred dar totuși sper într-una...
Plecarea ta nu stii cat m-a ucis..
Ochii capuri si acum eu ti-i visez adesea...
Si n-ai idee cat de mult de dor ti-am scris..
Te-am tot iubit...si-o voi face pân' la moarte..
N-am sa te uit, promit, pe ce ai vrea
In schimb as vrea sa te întorci acum si poate..
Sa nu mai crezi ca te urăsc asa ca ea
Te-am iubit...ca Mozart nota
Si te-as păstra, pe-un portativ din viața mea..
Să-mi cânți intr-una melodia noastră,
In timp ce iti absorb privirea ta.
Te-am iubit...iar iubirea tot nu moare
Si de-ai muri eu tot te-as re-nvia
Chiar de-ai pleca din nou a 2-a oara..
Eu te-as gasi cat te voi căuta .
Pe poezii.online găsești poezii, versuri și texte literare scrise de autori din toată lumea — de la emoții simple, până la gânduri profunde, spuse în cuvinte care rămân.
Aici descoperi poezii frumoase, dedicații, balade, poeme, proză poetică și creații originale ale tinerilor autori din spațiul românesc, organizate pe categorii pentru orice gust și orice vârstă. Poți citi în liniște, poți salva ce te atinge, iar când simți că ai ceva de spus — poți publica și tu.
Portalul este gratuit și deschis pentru toți cei care iubesc poezia: fie că scrii în română, în rusă sau în alte limbi, aici ai un loc unde vocea ta poate fi auzită. Scrie-ți versurile, împărtășește-ți starea, și lasă poezia să facă legătura dintre inimi.
Poezii.online este o comunitate literară gratuită, activă din 2013, în care autorii își publică propriile creații, citesc și comentează poeziile altora.
Citește. Scrie. Publică. Creații proprii, fără bariere — doar cu suflet.









Reformare
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 noiembrie
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗