Postează poezii online. Versuri din suflet...

Îți scriu, din nou, frumoasă fată

Un SMS, când ziua îți... serbezi,

Doar să-mi trimiți două cuvinte

Să aflu, de ce, apelul mi-l refuzi.

Cu toată dragostea, azi, îți urez

Ùn ,,La mulți ani" și, zile fericite,

Să-ți fie viața cu multe împliniri 

Iar bucuriile, perpetui și, infinite.

Nu știu, dacă vreodată, voi primi 

Răspuns, la repetatele-ncercări,

De-a discuta și, să ne...lămurim

De unde vin, a noastre...supărări.

Nu-ți cer iubirea...cu orice preț 

Și doar prietenia...să ne rămână,

Să-neamintim de tot ce am trăit 

Și de urarea, dulce..noapte bună.

Pe-aici, străin și, fără de prieteni 

Timpul se scurge greu și, îl măsor, 

Până mă-ntorc în țară și să încerc 

Iubită să-mi găsesc și, să mă-nsor.

....................................

Așa s-a întâmplat, în tinerețea mea

Când ochii mei, de ea, au fost uitați,

Dar, fericit, acum, soție-i mulțumesc

Pentru iubirea ei și, anii binecuvântați!

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să fie scut în fața lumii reci,

O barieră-naltă... ferecată,

Prin care să nu mai poți să treci.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să nu mai sângereze-n așteptări,

Să stingă rugul ce a ars în noapte,

Lăsând în urmă mări de lumânări... 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Un bloc de marmură inert și greu,

Să nu tresară când ti-aude pașii,

Să nu mai poarte chipul tău.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să schimbe-n iarnă calda rătăcire,

Să nu mai creadă-n zboruri frânte,

Să-mi fie adăpost și împietrire.

Am cumpărat o inimă de piatră,

Plătind cu ultimul fior din piept,

Să pun tăcere peste vechea rană,

Să nu mai am nicicând ce să aștept.

Căci piatra-aceasta, mută și greoaie,

Nu-i doar un scut în fața unui dor...

E temnița în care și lumina

Își pierde caldul, vechiul ei fior.

Uitând durerea din trecut,

Am ferecat și porțile spre cer...

C-o inimă ce nu mai poate plânge,

Un monument sculptat în ger.

Mi-e ciudat să mă gândesc la copilărie, acum, ca om mare. La fel de ciudat cum îmi părea, când eram copil, și mă gândeam la cum o sa fiu, cum o să arăt, cum o să gândesc eu ca adult. E-he!, dacă aș fi știut eu pe-atunci, pe unde o să mă poarte pașii prin lumea asta largă, pe unde o să-mi zboare gândurile, cât de departe...

... ce ecouri stranii aveam să stârnesc cu pașii mei, tulburând tăceri de catedrale vechi și înalte, sau tăceri murmurate în surdină de palate, sau valuri de topaz de mare caldă, sau de ocean adâncit în albastru...

... și cât de diferite sunt gândurile mele de-acum, față de cele pe care mi le imaginam cu mintea mea de copil de-atunci, încât, uite, acum as vrea să mă întorc către căpșorul bălai să-i zic:

- 'geaba te încrunți fără rost, copile! Umbra ta de-acum va crește nemăsurat cu timpul, încât vă atinge fără îndoială vârfurile degetelor mele de la picioare, așa, ca un val cald care îți învelește cu grijă tălpile... simți și tu? Căci doară împărțim aceeași umbră...

Dar copilul cu părul bălai și obraji bucălați, tace. Nu mă aude... se risipește în ochii mei ca un abur tremurător și subțire, și rămân iarăși singur, cu umbra mea...

Oh, cât aș vrea să pot să dau timpul înapoi, să mă întorc la umbra aceea mititică, la seninul din ochii mei de-atunci, la râsul meu cristalin de-atunci, la mâinile mele mici de-atunci, care n-aveau suficientă forță să țină timpul pe loc, dar care făceau ca norii să se risipească din calea soarelui târziu de după acele amiezi...

Mi-e dor de mine, de cel de atunci, de zgaibele de la genunchi și de râsul cu plânsul, cu lacrimi mici în colțul ochilor, pe care atunci nu le știam că sunt de fericire, de somnul adânc și netulburat de griji, de visele pe care le-am visat cândva...

În răcoarea catedralei, la umbra arcelor de piatră ce se sprijină grațios pe o pădure împietrită în coloane zvelte și înalte, în fața unui altar scânteind în aur pur, purtat pe umerii celor patru regi ai Leonului, Aragonului, Castilliei și Navarrei, se află catafalcul înveșmântat în catifea al celui mai de seamă explorator, cel care cercetând o cale nouă către Indii, avea să descopere, traversând cu curaj Oceanul, Lumea Nouă...

Apoi, sub un soare uscat și nemilos, am urcat cu greu Turnul Giraldei ce umbrește catedrala Sevillei maure... La picioarele noastre s-au rostogolit fără sfială comorile unei Lumi Noi, înfrântă de o Lume veche...

Nu pot să-mi scot din minte grandoarea mormântului lui Columb - demnă de un rege - și nici sfeșnicele din argint masiv din care izvorăsc razele zeului soare astec. La fel cum nici nu am să pot uita vreodată altarul central din aur, înalt cât un munte... scânteind în aur precum unul... bogăția unei națiuni înfrânte așezată la picioarele Los Reyes Catolicos - Ferdinand y Isabel - a căror morminte le-am văzut deasemenea dantelate din marmură albă...

M-am așezat la umbra unor portocali înfloriți și îmbătat de parfumul lor, sorbeam încet un ceai rece de roibois. Cum aș putea să uit adierea încărcată de mirosul zecilor de mirodenii care îmi fremătau plăcut nările? Nici nu mai știu cum am descoperit acea mahala antică cu magazinașe întunecoase și înghesuite unele într-altele, pașii ducându-mă într-acolo în mod aproape instinctiv, înspre cartierele cu arhitectură maură...

Și-apoi piața semicirculară de faianță, deschisă soarelui - care între timp se mai domolise nițel - umbrită în mod fericit de turlele primăriei de faianță colorată în nuanțe de galben și albastru... aici ne-am odihnit picioarele greu încercate de atâta umblet, savurând un sorbet de înghețată...

- Spune-mi, copile, ce ai visat?

- ... se făcea că am văzut mormântul celui mai mare explorator al lumii și apoi am urcat în turnul lui de aur până la soare și înapoi...

Ne-am știut atunci - cum aș fi putut? - că peste ani, visul meu avea să se împlinească lumină...

Mă uit la această poză a ta

de parcă n-aș fi făcut-o de o mie de ori înainte

și încerc, pe cât poate un om,

să-ți fac un portret din cuvinte.

Ca să-ți descriu ochișorii albaștri

ar trebui să scriu mii de volume…

mi-e greu să mă rezum la puțin

când în ei se ascunde o lume.

Și-apoi să nu te miri de ce te iubesc așa,

cu-o doză egală între cortizol și dopamină,

când tu, din rama în care ești, întinzi mâna

de parcă mă chemi s-o apuc și să te aduc în brațe la mine.

Uneori pot să jur că-mi zâmbești,

că anulezi mitul cum că o poză nu are cum să se miște…

nu-i doar în capul meu, nu are cum,

dacă ar fi o simplă poză de ce uneori îmi zâmbește, alteori este tristă.

De ce mânuța, indiferent cât o întristez,

Mânuța mi-o lasă mereu întinsă,

și când zâmbește, și când e tristă.

Sau hoața asta mică îmi întinde o capcană,

și de fapt, în zilele în care am supărat-o, își ține strategic toate degețelele aliniate,

ca să încerc să o apuc și când aproape s-o prind,

să-și ducă mânuța la spate.

Păi nu intru eu în poză,

să ne războim cum se cuvine,

când îi mușc eu gurița,

când mă mușcă ea pe mine.

Aș rămâne în poză, dar normal,

ea comentează și nu-i convine,

și începe să mă lingușească

și-mi spune să mă întorc,

că adoră să o privesc așa cu iubire.

Eu normal că-i ascult rugămintea

(ordinul)

că doar o iubesc cel mai mult

(și mi-e și frică de ea)

Chiar de-ar fi să privesc o veșnicie această poză,

Știu că acolo-i a mea.

Un aer de sfârsit coboară lin,

Prin crengi uscate, obosite, goale,

Se cerne bruma dintr-un cer străin

Și frunze cad din somnul lor de jale.

Lumina-i slabă, palidă și scurtă,

O umbră lungå mână pe pământ,

Natura-ntreagă pare că ascultă

Cum plânge dorul risipit in vânt.

Se-ndepărtează păsările-n zare,

Lăsând în urmă cuibul de sub ram,

lar casele rămân tot mai stinghere 

În timp ce ploaia bate-ncet in geam.

Potecile de altădată pier,

Acoperite de pământ și tină,

O geană de lumină moare-n cer

Și totul în tăcere se închină.

Se stinge-un an, se stinge o culoare,

Rămâne doar pământul amorțit,

O zi mai scurtă cu un rece soare,

În acest aspru aer de sfârșit.

Un joc de umbre este viața ta,
Și nimeni nu te poate ajuta.
Suntem doar frunze purtate pe drum,
Ce se prefac încet în praf și fum.

Ne dăruim speranței zi de zi,
Deși nu știm ce mâine va veni.
Căci dragostea ne urcă pân' la nori,
Dar ne lovește rece, cu fiori.

Pedeapsa e că nu putem uita,
Când soarta aspră ne va judeca.
Un lanț invizibil ne ține strâns,
Între un zâmbet și un dor de plâns.

Suntem oglinda lumii, rătăciți,
Cândva puternici, astăzi obosiți.
Așa e omul, prins în lumea sa,
Între iubire și pedeapsa grea.

Ne clădim din ce-am urât și ne numim apoi destine,

 Ne-mbătrânim în jurăminte ce nu ne-au aparținut.

 Am văzut oameni murind pentru principii și doctrine,

 Dar n-au fost în stare-o viață să trăiască ce-au susținut.

Ne vindem conștiința ieftin, dar vorbim de demnitate,

 Punem vina-n cârca lumii, ne ferim de adevăr

 Și ne judecăm aproapele cu aspră dreptate,

 Dar ne iertăm orice cădere, orice faptă, orice măr.

Își putrezește sufletul, dar moare proclamându-se sfânt,

Și-și sapă singur groapa, apoi se culcă-n ea triumfător, cu lauri pe mormânt.

E dimineață rece, iar soarele se luptă

Cu bruma, ce-n strat s-a pus pe flori,

Iar mie-mi zice, inspiră, simte mirosul

Și să admir și, astăzi pastelul de culori.

Aminte iau și, îmi arunc privirea-n față 

Ochii să-mi bucur și lacrima să-și țină, 

Să văd tristețea, plecând iute cu bruma 

Si, cum frumosul, durerea... mi-o alină.

Privesc cum ramura, frunza își pierde

Și dezgolită, plânge, că iarna va veni,

Cu gerul ei, cu viscol și, o va îngheța

Și frică duce, că se usucă și, va muri.

În departări se-aud tractoarele ce ară 

Și-ntorc brazdă cu brazdă de pământ,

Sub care mai apoi țaranu-n-sămânțează

Rod să avem, cu voia, Domnului Sfant.

Tresar, când soața-mi strigă numele

Și mă invită la cafea și, la micul dejun,

Las florile brumate și...soarele pe cer

Cu bună dimineața, la ordin, mă supun!

Unii merg în occident,

Să petreacă abundent.

Cei care mai au un ban

Merg cu iahtul pe ocean.

De mă crezi sau de nu vrei,

N-am nevoie de ce-au ei!

Vă mărturisesc dragi frați,

Eu am bacul din Galați.

Am și eu bani de faianță,

Pot să fac o aroganță!

Însă nu îmi e magnific

Cocktailul de pe Pacific.

N-am nevoie, mulțumesc,

Dar, în schimb, mărturisesc,

Aleg liber, nu cu sila,

Vaporașul din Brăila.

Și la Dunărea de jos,

Mediul e prietenos,

Însă de vii cu școlari

S-ai grijă la cuțitari!

Așadar cuvântul meu

N-a fost să vă judec eu

Ci ca să vă mai plimbați

Și cu bacul din Galați.

Războaie cu sinele,

Gânduri reci ca iernile,

Amintiri simetrice,

Nopți pierdute, odihnește-te...

Panică, privind o sticlă,

Voci țipând, inima pică,

Fibrilații dese te strică!

Odihnește-te o clipă...

Prin vacarm de spirite,

Vise lucide, paralizie,

Melatonină eșuată, dată ție,

Odihnește-te, că lumea-i vie...

Căldură simțită,

Nu în coaste de calorifer,

Toracele drag pleacă,

Odihnește-te, trup efemer...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Te-am iubit atât de mult, încât n-am văzut dincolo de ceea ce erai.

Tăcerea ta devenise durerea mea

O purtam în fiecare zi, ca pe o întrebare

pe care nu îndrăzneam s-o rostesc.

Așteptam să spui ceva, să-mi arăți că mai exista

un drum spre mine, că aveai să te întorci

fără să te chem.

Dar cât să mai strig în fața unui om care tace?

Dezamăgirea a venit încet, cu fiecare întrebare

pe care am înghițit-o de teamă să nu te îndepărtez,

 În timp ce eu mă frângeam lângă tine.

Și nu, încă nu m-am vindecat.

Doar am învățat tac, nu pentru că nu mai doare,

ci pentru că m-am săturat să-ți explic de ce mă doare.

Iar dacă, într-o zi, te vei întreba

unde am plecat,

Să știi că n-am plecat de lângă tine.

Am plecat din locul în care mă pierdeam încercând să te păstrez.

Nu mai cer voie să exist.

Nu mai micșorez lumina ca să încap în nepăsarea ta.

De azi mă întorc la mine.

Și, de data asta, rămân.

Am aflat, stiu unde este

Cea mai mică dintre furnici…

Acum nu se mai aplică de fapt,

Dragostea din ochișorii ei

O face să pară cea mai înaltă dintre mici.

Este acolo într-un pumn de noapte,

Își duce noua înălțime cu mândrie.

Merge suav trecând când de pe un picior,

când pe altul,

Numai să-mi sucească mințile mie.

Nu stă, trece numai, trece,

Apoi se ascunde rapid după lună,

Și așteaptă să vadă dacă o caut,

Dacă îi spun noapte bună.

Vede că nu vin, că tot întârzii,

Se enervează furnica mea,

Hop, când dă să se întoarcă să plece,

Vede că eram după lună cu ea.

Chiar mă întrebam la ce ne uităm,

Pe cine urâm,

Pe cine așteptăm să apară,

Și de ce se enervează așa

Din cale afară.

Ahhh știi ceva, ce tot atâtea explicații,

O prind de talie așa blând într-un fel,

Că ajungem când în fața lunii, când pe ea, când într-o parte, când iar în spate,

Iar dimineața ne prinde fără putere, pe Jupiter.

(Ce s-o fi întâmplat oare când am trecut de Marte?)

Dar mai stăm, nu ne întoarcem încă,

Mai avem de încercat și Saturn, Uranus, Neptun, Venus, Mercur, poate și o stea, o cometă…

Poate construim noi a noua planetă,

Cu mâinile noastre mici…

Planeta unui om de rând și a unei furnici.

Pe această planetă o să dau eu o lege,

Atunci când o furnică plânge un mușuroi,

Să-i pot pune lacrimile alea scumpe înapoi,

Exact așa cum mi-am pus în cap

Să învăț și cum se pune o frunză înapoi în copac,

Cum se iubește cu adevărat o furnică,

Și cum să nu o mai fac tristă.

Why can't you love me the way I am?

Why do I have to change my hair?

Why do you always lie and swear?

Can't you see how much I care?

I don't understand your ways,

And it hurts me that I care.

But when I looked into your eyes,

It was like paradise.

But you never loved my soul,

And it made me cry a lot.

I just felt like a doll

Whom you adored to control.

In the end, I had to leave,

But I wanted to believe

That there was a time when you

Told me, "I love you."

În prag de iarnă, natura nu mă mai ispitește să mai scriu ceva 

despre ea.Mai bine citesc ceva, sau vizionez un film despre 

animale sau alte vețuitoare.

    Am văzut un telejurnal care m-a întristat și îngrijorat.

Politica este cea mai gravă dintre toate.Țara asta s-a dus 

rău la vale; Eu una nu mai sper să fie cândva bine în ea.

    Datoriile cresc prin furt-nu-i nici-o justificare, salarii 

enorme la favoriți, șomaj în plină iarnă, spitale în care 

te duci să mori, răpiri pe străzi, dezastre naturale, crime, 

consumatori otrăviți,salariați și doctori morți de oboseală,

oameni flămânzi și câți vor muri înghețați în casele 

neîncălzite....nu te numești om, dacă rămîi nepăsător 

la ce se întâmplă, cu noi și cu ȚARA.

   Un tăvălug a pornit-o la vale ....și nu mai oprește..... 

Iubita mea cu păr bălai și, ochii verzi 

De ce îmi spui că mă iubești, dar pleci,

Când știi că-n doi, iubire, ne-am jurat 

Și nimeni, n-o să ne despartă-n...veci.

Acum o lună, îmbrățișați, visam în viitor 

Și planuri ne făceam... pentru o cununie,

S-avem un fiu și-o fiică-n casa noastră

Și nuntă mare-n sat, la vară... prin iunie. 

Așa plecam la studii, primind o sărutare 

Când am urcat în tren și luat la revedere,

Să-mi țină mintea trează și inima pe jar 

Și gândul doar la tine și, nu altă muiere.

Nu știu, în urma mea, ce s-a-ntâmplat 

Primind mesaj, prin care sec m-anunți,

Că îti dorești...puțină libertate-n suflet 

Și niciodată, nu mai vrei s-auzi de nunți.

Surprins am fost, când mi-ai dat bloc 

Și nu mai pot vorbi.. cu tine-o vorbă,

Să aflu de unde ți se trage supărarea

Și cine ne- a acrit, a noastră...ciorbă.

Un zvon venit spre mine...m-a tulburat

Precum că ea și-ar fi găsit, un alt iubit,

Și-n mintea-mi îndoieli, s-au strecurat

Și întrebat, de ce în dragoste-a...mințit.

Din tot ce eu aud, nu cred că e adevărat 

Și doar minciuni, scoase de lumea rea,

Așa că, imediat, voi renunța... la studii

Și voi lupta, să nu îmi  pierd... iubirea

Și-n doi, s-aflăm, ce dulce-i...fericirea!

Te am întâlnit în vis, nu știu când, 

Poate într-o noapte, poate într-un gând. 

Dar chipul tău, în taina lui senină,

Mi-a devenit lumină și ruină. 

Lumea-i alta în preajma ta,

Când îmi dai iubirea ta. 

Ca o șoaptă de lumină, 

Într-o lume așa senină.

Iar tăcerea ta amară,

Mă apasă ca o povară, 

O povară ce o port în suflet,

Ca al tău amar zâmbet.

Noaptea stau, vorbesc cu luna,

O întreb de tine într-una.

Ea îmi zice cu glas amar,

Că nu ești a meu dar.

Soarele apare, lacrimile dispar,

Dar sufletul tău rămâne pustiu și amar.

Zâmbetul se stinge, speranțele pier,

Iar dorul de tine ma pierde-n mister.. 

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.

Ca orice om, dis-de-dimineață, mă grăbesc înspre trebile mele, fiindcă așa ne-o lăsat nouă Bunuțul: să trudim ca să avem, altminteri, geaba om face umbră pământului...

În drumul meu, oricât de adâncit în gânduri aș fi, tot văd oameni, la fel de grăbiți ca și mine, copaci care se înclină să-mi deie binețe, hulubi, care zboară-n cale-mi anunțându-mi umbra, precum și alte ființe, care mă observă la rându-le și care mă bagă în seamă.

Astăzi, am luat pureci de la un motănel roșcovan de pripas, care s-a alintat în cale-mi frecându-se de nădragii mei, din vârful mustăților și până-n vârful cozii, cocoșându-se de plăcere sub mângâierea mea, căci oricât de grăbit aș fi, tot nu pot refuza nicio mustață de motan.

S-a tolănit gingaș pe vârful mocasinilor mei, lăsându-mi o urmă de lăbuță drept amintire, dezvăluindu-și burtica la mângâieri, pornind, desigur, motorașul de sub bărbiță și închizându-și ochii mari de chihlimbar de plăcere...

După ce l-am mângâiet, am trecut mai departe cu motanul urmându-mă o bună bucată de vreme. Apoi a trebuit să ocolesc  grămezile de gunoaie lăsate-n urmă de semenii mei, bombănindu-le nesimțirea, atent să nu șterg ștampila lăbuței de motan.

Pas, după pas, îmi petrec umbra sub un soare anemic, dar care promite să fie neîndurător mai către amiezi, fiindcă e o zi senină, fără pic de nor sau adiere...

- Bună dimineața!, clipesc eu către un grup de brazi, trezindu-i din amorțeala dulce a dimineții...

- D-apoi, bună să vă hie inima!, îmi răspund ei bucuroși, agitându-și vârfurile degetelor în semn de salut, înspre mine. Da' unde ați plecat mătăluță așe de dimineață?

- Cu treburi!, zic eu încercând să par important.

- Ce treburi?, se bagă în seamă o salcie pletoasă, bătrână și curioasă.

Nu răspund, fiind conștient că impolitețea mea ar trebui s-o sublinieze pe-a ei, și mă petrec mai departe, lăsându-mă îmbrățișat de răcoarea parfumată a unor platani înțelepți și rodiți frumos în floare:

-Nu-i da atenție! Că de când o știm, de mică, nu face decât să se plângă câtă-i ziulica de lungă, ba pe deasupra, mai că se bagă în sufletul omului, nici umbră nu știe să-i deie...

Mă înclin în fața înțelepților umplându-mi plămânii cu parfumul lor divin și trec mai departe până-n locul unde, cândva, pe vremea copilăriei mele, se găsea un chioșc de ziare, acum, demult dispărut...

Și mă gândesc că aș da un pol să cumpăr un ziar, care să miroasă a cerneluri de tipăritură proaspătă și în care să-mi citesc ziua din titlurile-i scrise cu-o șchioapă: "Lucruri întâlnite în cale"...

Da. Astăzi, parcă asprimea cifrelor s-a mai domolit - cred, de la căldură! - iar cuvintele le-au luat locul, cu blândețe și catifea în glas: o mustață de motan alintat, zborul precipitat al unor hulubi și vorba domoală a unor platani sfătoși...

Astăzi, scriu poveste-adevărată 

Despre-un copil, plecat în lume,

Pe când avea, doar... cinșpe ani

Să-nvețe și, să-și fac-un nume.

Pân' într-a șaptea, am fost în sat 

Apoi, plecat a 'opta, în satul vecin, 

Așa era pe-atunci...cu-nvățătura

Cu ordin ferm, primit, de la regim.

Pasul urmat a fost, către-un liceu

Unde examenul, era destul de greu,

Optând și reușind... la mate - fizică

Profesor să devin, era în gândul meu.

La facultate, am reușit, dar fără loc 

Și-am practicat, suplinitor de fizică,

Până m-au recrutat, pentru armată 

Tanchist, ce pentru țară, se sacrifică. 

Când mintea mi-a venit în căpușor

M-am apucat să-nvăț.. să nu ratez, 

Examenul la facultatea de medicină 

Veterinar să fiu și, animale, să tratez.

Cu ajutor venit și, de la Domnul Sfânt 

Dorință de-a fi medic...s-a-ndeplinit,

Văzându-mă admis pe list-al patrulea 

Simțind cum visul meu, mi s-a-mplinit.

Și au urmat cursuri și...multă practică 

Să mă formez specialist...de animale,

Durerea să alin și, boala... să o vindec

Și pentru muncă...în buzunar... parale.

Când facultatea am terminat pe merit 

Și-o diplomă de absolvire, am primit,

Am înțeles care îmi e... menirea vieții 

Și-n jurământ să practic, pân' la sfârșit.

Pe băncile și-n anii grei, de facultate 

Iubirea vieții, a venit să mă-nsoțească,

Pereche binecuvantată, să fim pe lume

Iar cei din jur, frumos, să ne vorbească.

Am profesat și, eu și, ea în medicină

La stat și, la privat, cum a fost soarta,

Iar Bunul Dumnezeu, ne-a dat urmașul

Ce azi, nu uită, să ne deschidă...poarta.

...........................

Și anii au trecut și, semne-au presărat 

Pe ale noastre chipuri, azi îmbătrânite,

Dar care n-au furat și, pură ne-au lăsat 

Iubirea, simbol al dragostei, nemărginite!

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...