Postează poezii online. Versuri din suflet...

Îți Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce-ai făcut,

Pentru tot ce-am primit fără să fi cerut,

Pentru ziua de astăzi, pentru fiecare răsărit,

Pentru că, atunci când am căzut, Tu m-ai sprijinit.

Îți Mulțumesc pentru ceea ce încă nu văd,

Pentru drumul pe care doar Tu îl cunoști,

Pentru răspunsurile care încă nu se-arată

Și pentru toate lucrurile pe care le pregătești.

Îți Mulțumesc pentru oamenii întâlniți,

Pentru cei care mi-au fost aproape,

Pentru cuvintele ce mi-au dat putere

Și pentru mâinile întinse când n-am mai putut.

Îți Mulțumesc și pentru tăceri,

Când răspunsul n-a venit pe loc,

Căci poate, Doamne, chiar în așteptare,

Tu pregăteai pentru mine un alt loc.

Și nu-ți mai cer să-mi arăți tot drumul,

Ajunge să știu că Tu pășești cu mine.

Pentru ce-a fost, pentru ce este

Și pentru ce va fi -

Îți Mulțumesc, Doamne.

M-am așezat la birou într-un târziu,
Pe foile albe, vreo două gânduri să-ți scriu,
Și-am început cu-o vorbă, care te salută:
Nu există pe pământ libertate absolută!

Și chiar nu vreau să-ți susur în ureche,
Otrava cuvintelor care nu au pereche,
Dar vreau ca taina lor odată deslușită,
S-ajungă și la tine în forma-i potrivită...

Curând vei ajunge la același crud adevăr,
Nu există cotor, doar o coajă verde de măr:
Pășind curajos pe lângă umbra jumătății,
Te vei îmbăta din nou cu iluzia libertății...

Căci mărul acela, vreodată de s-ar coace,
Îți va pune sufletul pe jar și inima pe ace,
Roșu, zemos și dulce precum însăși iubirea,
Iluzia libertății este de fapt amară ca fierea...

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

Frumoasă ești ca o grădină de lalele, 

Şi ochii tăi, pe atâția ochi orbiră, 

Ești luna care doarme în patul alb de stele, 

Și muza pentru care poeții te admiră. 

Ești liniștea adâncă, a inimii bătaie,

Un spațiu-n care tăcerile se strâng,

În ochii tăi apusul devine vâlvătaie, 

Și-mprăștie carminul în macii de prin crâng. 

În tine ard miresme de primăveri virgine,

Ca într-un câmp în care pământul a-nflorit, 

Iar pașii-ți ca o ceață îi văd venind spre mine, 

Învăluindu-mi mintea și ochii din privit. 

Privirea ta nu cade, ci sapă-n adâncime,

Ca raza de lumină în lucruri neatinse,

Și-n urma ei, ce-i mic, devine înălțime,

Și ca-ntr-o vrajă cade în brațele-ți întinse. 

Dar nu te spun în vorbe, căci ele se destramă,

Ci te păstrez în minte ca foc fără hotar,

Prezența ta m-alungă și în același timp mă cheamă, 

Și nu știu să m-ascund dar nici cum să apar. 

Și dacă a mea lume s-ar prăbuși deodată,

Sub pleoapa grea a unui ultim asfințit,

Rămân cu fericirea că am văzut odată,

Pe cea mai scumpă fată, pe cea de ne privit. 

Depresia nu urlă mereu.
Uneori stă nemișcată
în mijlocul camerei
și face fiecare lucru simplu
să pară un munte fără potecă.

Îți spune: „Așa va fi mereu.”
Minte cu vocea ta.
Îți ia numele de pe buze,
îți vopsește diminețile în cenușiu
și numește cenușa — adevăr.

Nu ești slab
pentru că te-a doborât.
Nici vinovat că nu poți vedea
ieșirea pe care alții o arată
cu degetul, de la distanță.

Uneori primul pas
nu e o victorie.
E să spui cuiva: „Nu pot singur.”
Să lași adevărul să iasă
fără să-l îmbraci frumos.

Apoi poate vine un om.
Nu cu răspunsuri de aur,
ci cu timp, cu răbdare,
cu un scaun tras lângă tine
când lumea dinăuntru se prăbușește.

Și poate vine ajutor —
nu ca o lumină care șterge tot,
ci ca o mână pe clanță,
o zi dusă până la capăt,
un pas mic împotriva vocii
care spune că nu mai există pași.

Nu trebuie să crezi astăzi
că totul se va face bine.
Ajunge să nu iei minciuna durerii
drept verdict.

Ușa nu se deschide dintr-odată.
Dar se deschide.
Iar până atunci,
lasă pe cineva să stea cu tine
de partea aceasta a nopții.

Merg hoinară pe-a mea cale,

Înalț un munte între mine și eu,

Uit pe drum trei feluri de scuze

Pentru omul din adâncuri

          Încuiat fără refren.

Am înălțat baricade de viață,

Mascând cu grijă o rară ruptură,

Hrănită cu frisoane și dese iluzii,

Lipsită de leac,

            Bucurată cu omagii.

Am ajuns să fiu inginer emerit

De soartă blocată în așteptări.

Înalț din vid ce n-a zidit un om

Doar spaime-ncuiate

           Într-un abis pustiu.

Revin mereu spre-al meu abis

Ca un controlor tiran de buletin.

Remunerez o soartă cu așteptări

Sau trec vama

           Spre un viitor împlinit?

Tu n-ai știut că tu ești pentru mine,
Ca roua-n zori ce sete-mi ține,
Șoaptele tale îmi sunt ca adierea,
Și buzele dulci întocmai ca mierea...

M-ai privit cu neprefăcută uimire,
De sub fruntea ta, cu cerul în privire...
Mâna ta s-a cuibărit în palma mea,
Și amândoi am zburat către o stea...

Dar steaua noastră încă nu avea culoare...
Era o stea prin univers rătăcitoare,
Și am găsit-o ascunsă după-un nor,
De-a v-ați ascunselea cu al nostru dor...

Și, într-un final, făcându-mi-se milă de ea,
Am mijlocit cu luna și cu marea să îmi dea,
Încă un an și o lună; ba chiar și-un val,
Să rătăcesc din nou pe țărmul tău fatal...

Am uitat geamul deschis

Și când să-l închid

Mă atrage un cântec.

E ea… o văd sub lună

Și lunec, și lunec, și lunec.

Stă cu spatele la mine,

Nu-i văd chipul,

Dacă e o fantasmă

Și-mi face un descântec…

Nu contează, are forma ei

Și lunec, și lunec, și lunec.

Mă îndrept către această himeră,

Mirosul ei mă împresoară,

Din noapte încep să o adulmec,

Stă pe loc, dar parcă zboară…

Și lunec, și lunec, și lunec.

Am ajuns lângă ea,

Mirosul ei e de concentrație molară,

Nu-mi pasă dacă e o închipuire,

O prind de mijloc și-mi presez nasul la gâtul ei

Să-mi rămână moli din ea în fiecare nară.

Nu mă gândesc la ce va fi când se va întoarce,

Dacă are chip de om sau neom,

E ea, o țin strâns în brațe.

Îmi plimb mâinile curioase pe ea să o cunosc mai bine,

Și ba mă întunec, ba mă aprind, ba mă aprind, ba mă întunec…

Îmi spune numele, iar întunericul piere…

Și lunec, și lunec, și lunec.

E stabilit deja în mintea mea,

Orice ar fi, voi merge cu ea.

Înainte să se întoarcă, îmi face semn să-mi închid ochii,

O ascult, împrumut de la noapte o gură de aer…

Se întoarce, și primul lucru pe care îl face este să mă sărute,

Ahhh, deschid ochii și, Doamne,

Ce-i asta!!!

M-am sărutat cu un înger.

Astăzi începe al vostru pentru totdeauna!

Al vostru drum în doi prin viaţă,

Păşind ţinându-vă de mână,

Și inimi pline de speranță!

De acuma veţi începe să umpleţi file pline,

Cu amintiri și vise născute din iubire,

Cu temeri câteodată și întrebări puerile,

Dar, veţi, găsii răspunsuri, știind că veţi fi bine!

Și ce mai tre' să știţi, e că în căsnicie,

Nu e doar despre flori sau zile fără nori,

Nici despre perfecţiune sau despre a nu spune,

Un iartă-mă rostit, ce schimbă întreaga lume,

E despre două inimi, ce îşi învață acordul,

Și ceaiul cald când iarna începe să își de-a tonul,

E despre ziua plină ce-o ai cui povestii,

Și rugăciunea spusă în serile târzii!

E despre sacrificiu și despre legământ,

E despre a ridica când celălalt e frânt,

Despre a avea răbdare sub norii de furtună,

Ca la final să spuneți: Ce bine-i împreună!

Și peste ani și ani, să vă aduceţi aminte,

De ziua nunţii voastre, de pașii merşi-nainte,

Să povestiţi zâmbind, cu drag, și cu mândrie,

Mulţumitori de tot ce-a fost şi va să fie!

Sorii albaștri îi ascunzi după gene, 

De gât mi te prinzi și inima geme, 

Viță-de-vie pe pântec, pe brațe, 

Mustul ți-l sorb cu buzele arse. 

Cu noaptea azvârlită pe umăr, 

Fragezii nuri și ochii ți-i număr, 

Trag zorii-înapoi să nu se ivească, 

Întunericul pielea să ne-o topească, 

Scântei să răsară din carne și os, 

Hai vino pe lume, copile frumos! 

Se stinge-ncet lumina de lângă fereastră,

Și ceasul bate ticuri în noaptea care cade,

Privim pierduți în urmă spre vremea noastră,

Cum se destramă lumea pe vechile ei pale.

Mai este doar o clipă din tot ce-a fost o viață,

O umbră lungă joacă pe pereții goi și reci,

Și frigul care vine ne mângâie pe față,

Ca o tăcere albă ce ne desparte pe veci.

Păstrăm în palme timpul ce-abia acum se cerne,

Și-un ultim cuvânt nestins pe buzele oprite,

Privim cum se deschid adâncurile eterne,

Și noaptea ne înghite poveștile trăite.

Prin geamul spart de vreme se-aude-o șoaptă tristă,

Aripile tăcerii se-ntind peste pământ,

Și tot ce-a fost aievea pare că nu există,

Pierdut în golul sumbru al unui vechi cuvânt.

Se clatină hotarul dintre tărâm și clipă,

Pășim pe puntea subțire dinspre viață-n somn,

Și timpul, care-aseară mai sta bătând din aripă,

Azi ne-a lăsat pe toți fără stăpân și domn.

Mai dă-mi o dată mâna, să simt că nu e totul

Decât o lungă taină ce-abia acum s-a copt,

Privind cum în tăcere se-nchide vechiul potop,

Și cum pășim spre noapte, cu ochii înspre foc.

Între noi e ceva dincolo de pământ,

Dincolo de stele,

In noaptea cea adâncă

Vezi gândurile mele,

Între noi e ceva dincolo de mare,

Dincolo de nemărginire,

Când întunericul se lasă

Ești în a mea privire...

Între noi e ceva dincolo de cer,

Dincolo de-adanc,

Când lacrima îmi cade

Tu știi ceea ce sunt....

Un oaspete tăcut în propria-i locuință,

Mă plimb prin coridoare de impulsuri și de gând.

Primesc în dar o viață fără de credință,

Și trec pe lângă mine, străin și tremurând.

În oglindă nu-i o față, e doar o amăgire,

O mască ce ascunde un gol necunoscut.

Îmi caut rădăcina pierdută-n nemurire,

Și văd că n-am un prag, dar nici n-am început.

Mă-ntreb cine vorbește când gura mea se mișcă,

Cine sapă-n tăcere fântâna de dureri?

În pieptul meu o umbră ca un oțel se-nfige,

Străină de regrete, străină de dureri.

Suntem atâția oameni închiși în aceeași piele:

Unul care ucide, altul care plânge-n veci.

Ne măsurăm tăcerea cu plumbul de pe stele,

Și ne privim în ochi, ca două ziduri reci.

Pustiu e pe-nserate în inima-mi străină,

Mă caut și nu-mi găsesc nici urma, nici veninul.

Sunt doar o rană vie ce caută o lumină,

Un strigăt care-ncearcă să-și înțeleagă chinul.

Strig azi la tine!
La tine acuma strig:
Acoperă-mă bine,
Nu vezi cât mi-e de frig?

Afară plouă rece,
Și rece e în casă,
Iar timpul mă petrece,
Cu ceaiul cald pe masă...

În mine focu-i stins,
Stinsă-i și lumânarea,
Iar frigul m-a cuprins,
Cum luna frânge marea...

Te uită-n sobă iar,
Mai pune un pled pe mine,
Și vezi încă de jar,
Acoperă-mă bine...

Și dă-mi din nou lumină,
Iluminează-mi casa,
Și așterne-mi pe inimă-
O umbră. Umbra ta...

Cică noaptea e-o artă

Și somnul o consecință a sorții

Vreau să dau noaptea de față

Să-i explice furnicii mele teoria nopții,

Și să-i explice ea cu o atitudine matură

De ce mă tot fură?

Cică noaptea e-o artă,

Atunci să-ți picteze din întunericul pe care-l posedă,

O prea strălucitoare cometă

Căzând pe pământ cu o viteză așa de mare

Încât să poți auzi cum își cere iertare

Că prea mă fură și mă poartă prin vise

Deși toate visele mele pentru tine-s promise.

Cică noaptea e-o artă, dar

Eu cred că-i doar un mit

Inventat de cineva care

Niciodată nu a avut ocazia să te fi privit,

Să-ți privească îndeaproape scumpa și dulcea fățucă,

Ahhhh, eu da, eu am privit-o și am cunoscut arta absolută.

Și de ce vorbesc despre ea la persoana a treia,

Nu despre noapte, despre ea, o furnică,

Care nici nu bănuiește măcar cât e de iubită.

Probabil crezi uneori că plec intenționat cu noaptea,

Că de fapt mă predau singură consecinței acesteia, picând ca într-o beție,

Fără să știi că tot ce sunt eu de fapt

Îți aparține ție.

Scumpica mea furnică nocturnă,

Cum stă ea noaptea ca un militar dulce

Așteptând să apar…

Ahhhh… aș săruta-o până când din buzele noastre ar curge nectar…

Și i-aș alinta ochișorii ăia albaștri, of, cărora le-aș lua ploaia care îi umple uneori, picătură cu picătură,

Și i-aș spune că niciodată, dar niciodată să nu creadă că este singură 🥺

Să știe că dacă vreodată nu mă mai întorc din noapte… să se uite către o stea,

Și să știe că am murit căutându-mi drumul spre ea.

Era o vreme când așteptam octombrie
ca pe o scrisoare de la cineva drag.
Deschideam fereastra dimineața
doar ca să trag în piept
mirosul acela de ploaie rece,
de pământ ud și frunze lipite de caldarâm.

Iubeam cerul căzut jos, de plumb,
care nu-mi cerea să fiu veselă.
Iubeam cum lumea se strângea în ea însăși,
cum orașul își trăgea gulerul pe urechi
și felinarele se aprindeau mai devreme,
parcă doar pentru mine.

Mi se părea că tristețea aceea blândă
era, de fapt, o odihnă:
singurul anotimp care nu se grăbea,
care mă lăsa să tac
și să fiu, pur și simplu, acolo.

Nu s-a pierdut nimic.
Ploaia încă știe drumul spre fereastra mea.
Am să ies într-o seară, fără umbrelă,
să respir adânc.
Poate că toamna
mă va recunoaște prima.

Bat cuie-n cer că-mi plouă-n casă, 

Spărtur-am astupat-o cu un pâlc de ceață,

Cu luna-n brațe mă așez la masă,

Şi somnul nopții îl servesc spre dimineață.

Pe prag am pus tăcerea să nu intre vântul,

Dar el  prin crăpături s-a strecurat, 

Și-mi șuieră prin minte întruna gândul, 

De parcă ceva straniu cu noi s-a întâmplat. 

Pe masă, dimineața,  își lăsase bruma, 

Iar ceasul bătea rar, c-un sunet obosit,

În ceașca de cafea găsesc ascunsă luna, 

O sorb câte o gură și brusc sunt pustiit. 

Prin geamul spart se scurge cerul,

Și-un stol de umbre-mi intră-n casă,

Pe-un scaun gol îți văd alura și misterul,

Iar liniștea se-așază-ncet la masă.

Sub piele-mi umblă carii fără trup,

Rozând tăceri în carnea mea flămândă,

Și brusc din pântec urlete-mi erup, 

Strigându-ți numele ca pe-o osândă. 

Am pus la fiert trei clipe de uitare,

Dar timpu-și lasă zațul în ibric,

Și-un fluture cu aripi de scrisoare,

Mi-aduce vestea despărțirii-n plic.

In preajma ta, iubire,nu mai plouă,

Iar pasărea din cer mă încântă 

Alergând desculț prin rouă 

Tălpile mi se înfierbântă.

Te țin de mână să nu te slobod,

Ca nu cumva să ți iei avântul 

SI să cazi de pe-al meu pod

Când se învârte -n jur pământul.

Pe tărâmul plin de mistere 

Mă duc pașii alături de tine,

Unde curge lapte și miere,

Pecetluind în taină destine.

Unde timpul stă pe loc,

Iar noi plutim în altă lume.

Unde simțurile iau foc 

Și șoaptele ne strigă pe nume.

Sub clar de lună și stele argintii 

Am fost a ta pentru totdeauna,

Punând capăt liniștii,

Stârnind din neant furtuna.

Dar va trece,va fi iar însorit 

Pe strada noastră plină de flori;

Pe unde -am trecut și suferit,

Când ne trezeam printre nori.

Și zorii ne vor chema spre vis,

Să ștergem umbrele ce ne -au rănit,

Să reclădim al nostru paradis,

Uitând amarul ce l-am pătimit.

Din mila lui Dumnezeu trăim,

Și-n darul Vieții zi de zi privim,

Dar Doamne, oare cum Îți mulțumim

Pentru tot harul ce ni l-ai lăsat,

Când noi în urne reci l-am îngropat?

Ai așezat un rai sub cerul Tău,

Să ne ferești de-al lumii val greu și rău.

Dar noi, cu oarbă și adâncă ură,

Am pus pe roabe sacra Ta natură.

Pământul sfânt, izvor de rod și viață,

Îl disecăm cu sete oarbă.

În trupul lui adânc săpăm cu fierul,

Și rănim grav pământul dar și cerul.

Aerul curat, suflarea Ta de har,

Îl otrăvim cu fum fără hotar.

Și-am înecat albastrul cer senin

În fumul gros, murdar plin de venin.

Uităm că tot ce respirăm e dat,

Un sfânt dar de Tine binecuvântat.

Tăiem păduri ce stăteau mândre scut,

Și transformăm tot verdele-n tăcut;

În ape limpezi aruncăm venin,

Uitând de legea Ta din cer deplin.

Pământul plânge-n sevele-i rănite,

Iar stelele privesc, acum uimite,

La fiii Tăi ce-și sapă singuri groapa,

Și-n disperare-și beau amarul, apa.

Ne-am închinat la idoli de metal,

Și amărât-am acest sfânt palat.

Ne-am crezut zei deasupra tuturor,

Stăpâni pe flori, pe ape și pe dor.

Dar mila Ta, o, Doamne, e mai mare

Decât a noastră cruntă-ncrâncenare.

Primește-al nostru plâns de pocăință,

Și curăță-ne sufletul în credință!

Fă-ne să fim din nou ai Tăi copii,

Să ocrotim izvoare, munți și câmpii,

Căci fără Tine, Doamne, și-al Tău har,

Tot ce-ai creat, va fi pulbere și jar.

   Ma simt aive ca o bucata de pamant

in cautarea unui petec bland de soare de toamna 

sau de primavara, care nu a mai simtit de mult

lumina si caldura acestuia.

Privind acuma orizontul din fata mea,

stau si ma intreb: de ce nu m-am bucurat atunci

de soarele pe care l-am avut in viata mea,

iar acuma ii duc dorul?

Poate asa a fost sa fie, poate asa era normal.

Ca sa invat sa pretuiesc momentul asa cum este el.

Asa cu se bucura acest pamant 

de ultimul petec de soare.   

    Io O.C 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci veşnicii în brațe-mi mor, 

Și cântă îngerii în trupul meu,

Al răstignirii psalm nemuritor. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci pot vedea prin ochi de orbi, 

Cum curge bezna-n sufletul ateu, 

Hrănind strigoi cu cap de corbi. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci văd pământul cum respiră, 

Cum ploaia se transformă-n curcubeu, 

Și viața fiecăruia cum se deșiră. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci pot vedea lumina din mormânturi, 

Cum urcă și coboară pe-un traseu, 

Să curețe păcatul din adâncuri. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci sunt făcut să iert și să iubesc, 

Și-oricât ar fi de groaznic și de greu, 

În fiecare ochi ce plânge mă ivesc.