Postează poezii online. Versuri din suflet...

Timpul m-a aflat pe cărările mele de dor,
Neiertător uneori, cu al vieții mele mosor,
Învârtindu-l mult prea repede uneori,
O, Doamne, mă întreb de câte ori...

Grăbit, oprit uneori, necuprins în cuvinte...
Dintr-al vieții iureș amețitor și fierbinte,
Lumile mele, orice-aș face și orice-aș spune,
Tot mă vor cuprinde-n urma soarelui ce-apune...

Știind că voi reveni cu sufletul și inima frântă,
Din lumea sumbră a celor care nu mai cuvântă...
Am învățat într-un final această tristă realitate,
Negreșit, colbul va apune și pe-a vieții mele carte...

Trebuie să recunosc, am fost la muncă afară,

Nu mă chema aventura, sau să mă plimb,

Îmi pierdusem locul de muncă și eram flămând

Am găsit de lucru, bine plătit în schimb.

Prin muncă calificată, mi-am făcut un stoc,

Eram nerăbdător, acasă să mă întorc,

Mica inițiativă, atunci era încurajaă, 

Mi-am pus mintea la lucru, n-am lăsat-o furată.

Mi-am pus familia la muncă toată

Nu am devenit vreun patron sau rigid stăpân

Muncim toți,fără șefi, fără personalități,

Și produsul muncii îl împărțim la toți.

Ce am reușit acuma, chiar sunt fericit

Printe oameni dubioși, aroganți nu m-am rătăcit,

Ajut de pot, dar nu o fac din fală 

Știu cât e de greu, să nu ai ce pune în oală. 

am trecut pe la o florăreasă,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

nicio floare oricât de frumoasă

nu ar fi spus cât de mult te iubesc.

nu am timp să scriu o poezie stufoasă;

in brațele tale doresc să mă trezesc.

copleșită de durere sufletească 

plâng in timp ce piatra ți-o privesc.

am trecut pe la o florareasa,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

nicio floare oricât de frumoasă

nu ar fi împlinit ce imi doresc.

la cimitir, în rochie de mireasă,

nu floare, ci spinele-am adus,

cu gândul la povestea noastră 

în dreptul inimii l-am pus.

am trecut pe la o florăreasă,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

i-am spus că o să fiu mireasă;

să fiu a ta e tot ce îmi doresc.

Într-o zi, mi-a intrat

o bucățică de fată în ochi,

pe retină,

Și de atunci tot încerc

să-mi trec privirea pe lângă ea

(sfat de la un medic)

să pot să merg și eu normal

și să nu mă împiedic.

Dar e cam dificil de respectat

acest sfat,

mai ales când e așa de frumoasă,

și mai ales că o iubesc atât de tare…

m-am resemnat și

mi-am luat adio de la picioare.

(mulțumesc doctorului de sfat, dar o să cad)

Partea mea preferată este când

am timp să stau cu ea și să o drăgălesc,

până când obosește așa de tare

că pică pe retina mea ca pe o pernă moale,

și în sfârșit pot să văd…

(tot pe ea o privesc)

Partea mai puțin frumoasă,

este că nu pot să o prind de mână

și să-i sărut fiecare degețel în parte,

pentru că e așa de departe, departe…

Ahhh… mă uit la ea așa cum mă uit la lună,

și e așa de greu și revoltător

că trebuie să merg la somn

fără să-mi dea un pupic de noapte bună 🥺

(ar face bine să-mi apară în vis și să-mi dea acel pupic 😡)

Noapte bună, prințesă mică, drăgălașă 🐥🥰!

În valea plângerii, sub cer de fum,

Se pierd pașii reci pe-un vechi drum.

Luna atârnă ca un ochi obosit,

Iar vântul șoptește ce timpul n-a dorit.

Copacii își pleacă umbrele-n zare,

Purtând printre ramuri povești fără soare.

Un clopot se-aude, departe, stingher,

Ca o amintire rămasă-n eter.

Apele negre reflectă tăcut

Chipuri de vise ce n-au început.

Și ceața se strânge în jurul văii,

Ascunzând toate tainele nopții și ale ploii.

Dar chiar și-n întunericul greu, nesfârșit,

Mai pâlpâie-o stea peste-un drum rătăcit.

Căci valea, oricât de pustie ar părea,

Ascunde în tăcere și-o rază de viață.

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

Astăzi, printre șirurile de gânduri

Ce se-nfiripă într-o plăcută clipă,

Dau frâu liber versurilor în rânduri

Și sentiment de bucurie se-naripă.

Adăugând încă un an în șirul vieții,

Dorim să fie piatră prețioasă-n salbă,

Și slove-n cântec dăruite frumuseții

Ca tu să poți păși mereu pe cale dalbă.

Să răspândești parfumul de succese,

Să culegi roade din pomul reușitei,

Realizări să fie în toate cât mai dese,

Iar pe frunte, lauri pe măsura conduitei!

Ca un bujor să înflorești pe scena vieții,

Să declami cu voluptate mii de replici

Ce-nviorează sufletul ca roua dimineții

Și-n arta vorbelor, talentul să-l multiplici!

Când îți spuneam că steaua căzătoare,
Pe cerul nopții nu-i decât o rană arzătoare,
O clipă n-ai crezut când îți spuneam,
Așa că ai lăsat ca tăietura ei să cadă-n van...

Că pânza cerului s-a rupt în urma ei lumină,
Iar celelalte stele au țesut o cusătură fină,
Ca noaptea asta să rămâie-ntreagă,
Să-ți spun că numai tu-mi ești dragă...

Când ți-arătam că noaptea asta numai tu,
'Mi-apari în vise și nu pot să-ți spun nu,
Tu n-ai crezut că pot să-ți împlinesc,
Orice dorință, orice vis, oricât de nebunesc...

Când mi-ai cerut să-ți dăruiesc chiar luna,
Ascunsă-n rime, ți-am pus în palme semiluna,
Nu m-ai crezut că am aripi și pot să zbor,
Și înapoi, cu ea în spate, la tine să cobor...

Am înțeles într-un târziu că orice-aș face,
Tu n-ai să vezi că pentru tine zbor, și pace...
Și orice-am spus, tu tot nu m-ai crezut,
Că pentru tine ard la fel ca astrul ce-a căzut...

Îmi treci prin gând grăbită,

unde te grăbești?

Nu vrei deloc să încetinești…

Mă lași cu dor,

mă frâng pe pernă.

Într-o zi o să te prind de gleznă.

Momentan, încă nu am reușit, ahhh…

îmi vărs amarul pe pernă.

De la o vreme ești o hoață

cu mintea creață,

când trebuie să mă concentrez,

îmi apari în minte de niciunde,

și mă întristez când îmi dau seama

că te-aș strânge în brațe, dar

să te iau nu am de unde 🥺

Apari, te stingi,

Apari, te stingi,

ca un întrerupător,

și-mi umpli lumea de dor.

(Ai noroc că ești un întrerupător dulce,

altfel aduceam un electrician 😈)

Aș vrea să pot să-ți pun în inimioară,

câte puțină iubire din a mea

(de fapt mint, aș vrea să-ți acopăr inimioara cu iubire)

până când ne umplem de noi așa de mult,

că ochii noștri se privesc și ca să nu explodeze își fură un sărut.

Apoi desigur, se pornește o întreagă revoltă în mine,

și după ce mă sfătuiesc cu câteva frunze,

te sărut pe buze.

(o viață avem 😎)

Și după ce se termină,

mă sfătuiesc cu aceleași frunze,

și te mai sărut o dată pe buze.

Și după, de rușine,

mă ascund în brațe la tine.

Noapte bună, prințesă mică 🐥!

Ne despart orașe, văi și mii de pași

Dar în gândul meu tu niciodată nu mă lași

Privim aceeași lună în nopțile cu dor

Și știm că prin ecrane ne este mai ușor.

Distanța e în sute de kilometri

Dar nimic nu întrece iubirea noastră

Iubirea trece de toți parametrii

Trece chiar și peste marea albastră.

Dumnezeu a lăsat pe pământ doi oameni

Și a făcut ca aceștia să se iubească,

Și ca să nu îi despartă nimeni,

Dumnezeu a vrut să îi sfințească.

De aceea a lăsat un legământ,

Ca bărbatul să fie stâlp în casa sa,

Iar femeia, prin sufletul ei sfânt,

Să oglindească doar iubirea Sa.

Să poarte împreună și crucea, și dorul,

În rugăciune, sub cerul cel de sus,

Să le fie credința și scutul, și izvorul,

Pășind pe calea ce Domnul le-a propus.

Din vorbe blânde să își împletească cununa,

Iar pragul casei să fie ferit de furtuni,

Căci unde-s doi și sufletul le e totuna,

Acolo Dumnezeu coboară minuni.

El să-i fie sprijin și candelă-n noapte,

Ea să-i aducă pace și mângâiere în gând,

Iar pruncii să crească ascultând calde șoapte,

Despre credință, pe acest pământ.

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

Tu din prima ai deschis cartea mea,

eu n-am reusit nici sa dau de a ta.

M-ai citit,m-ai descoperit in zadar m-ai rasfoit

Caci tu tot la fel ai procedat,

inima mi-ai facut-o praf

Mereu mi-ai fost enigmă

cautand in zadar,un raspuns:"De ce faci asa iar?"

De negasit dupa coperta ta grea,

o propozitie sa o pot descifra

Eu lacat deschis,tu mister stins

m-ai citit toata dar nimic nu te-a atins

Ai inchis violent coperta si m-ai lasat in praf

Eu o nuvela intreaga,tu doar un fragment

in care nu am reusit sa pun destul accent

O zi de august ca toate celelalte

Dar pentru mine una cu emoții înalte.

O bucurie m-a întâmpinat la aerogară

Stare ce n-o aveam în clipa imaginară.

Ajunsă din nou pe meleaguri canadiene

Am primit un mare buchet de flori perene.

Îmbujorată fiind ca naționala frunză de arțar,

Ferice ca un tânăr luând examenul de stagiar.

Apoi spre casa prietenilor ne-am îndreptat

Și, Bine ai venit la Montreal! din suflet mi-au urat.

Iar în grădină, pe cerul înstelat, în noapte

Haloul lunar, feerie parcă îmi spunea în șoapte.

Oglindindu-se în apa cristalină din piscină

Sensibile și pure sentimente au prins rădăcină.

Prietenii dragi, în suflet, s-au format ca o idilă

Transpuse prin condei, au înobilat o albă filă.

Cu versurile, iute, create și scrise pe hârtie

Gândurilor, spre somn trimis-am dulce solie,

Ca visul în noapte să fie un tablou memorabil

Și-n zori să mă trezesc cu un tonus remarcabil.

Cu lacrimi izvorând de sub pleoapele-mi fine,
Nu mai pot să îndur zilele-acestea prea pline,
Când poverile pe care le duc devin tot mai grele,
Iar albul curat este demult culoarea nopților mele...

De culoarea albastră a nopților mele, mi-e dor,
De amurguri trecute în umbre rănite, ce mor,
De noi zâmbind, în lipsa grijilor zilei de mâine,
De trupurile noastre frânte, ca miezul de pâine...

De nopțile adânci, răcoroase, înstelate de vară,
Cu nori argintați în razele lunii pline de-afară,
Mi-e dor de culorile în care te-am așezat odihnită,
Nu și de zăpada distantă și rece, în rouă dospită...

Așa că acum stau și mă întreb ce culoare,
Nopțile mele, singuratice, ar fi avut ele, oare?
Sărmane culori, s-au topit de tot în tristețe,
Cu ochii deschiși visez atâta, în van, frumusețe...

Trec să-ți spun steaua mea,

în bătaia de pe ceas a orelor,

vezi șase îl bate pe cinci,

șapte îl bate pe șase și tot așa,

de neglijarea stelelor 🥺

rămase singure în noapte,

cu străluciri amare

și chipul cel mai dulce

aș fi venit într-o secundă,

dacă nu exista durerea asta de picioare

oribilă crescând…

of mititica mea, acum am ajuns,

șchiopătând, șchiopătând.

Ți-aș putea spune toate scuzele

din lume care există,

dar ce folos să le spun dacă

mi se rupe sufletul când îmi imaginez

fățuca aia adorabilă, tristă…

Să te împac cu îmbrățișări

și pupici peste tot, ești prea departe 🥺

Dar vreau să te apuc stea de pe cer,

că tu nu faci parte din categoria

stelelor neglijate.

Tu ești a mea,

și niciodată să nu crezi,

nici măcar o clipă, o secundă,

că ești ca ele, singură.

Te iubesc și știu că o dau des în bară,

(aseară am adormit pentru că nu puteam să mai suport durerea de picioare 🥺)

Îți trimit cea mai călduroasă (cu greacă pe ea), imensă, strânsă… îmbrățișare,

nu în semn de iertare… e prea puțin,

doar așa să-i cuprind toată tristețea prințesei mele,

și să simtă că o iubesc tare, tare 🥺

Să ai o zi minunată,

și sper să zâmbești astăzi mereu…

Tu nu ești o stea neglijată,

Tu ești singura și cea mai importantă stea,

de pe cerul din sufletul meu.

(Nu știu cum să te împac,

dar o să mă străduiesc astăzi,

văd eu cum fac,

să-ți apar de multe, multe ori în cap

și nu o sa te las sa lucrezi

până când nu zâmbești)

Orașul meu îl percep, ca pe-o casă bogată,

Aici mi-am petrecut tinerețea odată,

Plimbările erau lungi, mai ales primăvara,

Când grădinilor, li se deschidea floare.

Străzile principale, ozonate de mândrii tei,

Luminate de luna sfioasă și de stele,

Până târziu ne plimbam pe alei

Erai în siguranță în brațele mele.

Cartierele orașului răsar ca pe câmp macii

Satele asigură brațe de muncă, ca frunzele copacii,

Orașul era un furnicar plin de viață,

Toți, doritori, noilor chemări să facă față.

Galațiul avea drumuri de apă,o bogată arteră,

Întra și ieșea mărfuri către lumea prosperă,

Ajunsese port dunărean, cunoscut și iubit

Lăsat acum să moară mâlit și neângrijit.

S-au așternut în mine atâtea primăveri,
Vestindu-mi vremea noilor mele tăceri,
Căci nu mai număr câte-or să mai fie,
Pierdute în ecou înalt de ciocârlie...

Și-n anotimpurile care-or să treacă,
Ne-om stinge tot mai mult, câte oleacă,
Căci toți suntem datori pe acest pământ,
C-un ultim vers necuvântat, un ultim cânt...

Neputincios, voi asculta tăcerea cum se lasă,
Îngreunându-mi clipele întregi din casă,
Însingurat, eu n-am crezut că noile tăceri,
Vor stinge-n mine alte primăveri...

Trăiri uriașe ma-nvaluie-acum,

Mi-e flacăra inima,și stea,și taifun,

Și nici diamantele nu au al ei preț,

Am cearcăne negre și urlu nebun,

Din toate acestea de ce fi-va scrum?...

Măi prințesă mică,

doar nu credeai că nu-ți scriu…

da știu,

uneori mai adorm,

dar când mă trezesc

tot eu mor de dor,

și nu un dor oarecare,

imaginează-ți o floare

de la tulpină,

(o floarea soarelui 🥺)

dorul meu e mult mai mare de atât,

e cât o rădăcină.

Nimeni nu bănuiește

că sub ochiul cuiva închis,

este o persoană care și-ar dori

să știe cum să se întoarcă din vis,

la o prințesă care stă ea seara

mititică împreună cu luna,

(mă topesc numai când mă gândesc)

cu stelele, și mă așteaptă să apar,

și când vede că nu vin,

cred că în loc de lună,

vede un șlap.

(pe care să mi-l arunce în cap)

Și e okay dacă este șlapul ei,

îl accept,

dar dacă gândește vreodată

ceva negativ despre ea,

s-ar putea să facă și ea cunoștință

cu luna mea 😡

O să plec de aici în curând,

și i să-mi caut altceva pe parcurs,

sper eu cu folos,

pentru că unul din motivele

pentru care am încercat,

a fost să-ți demonstrez

că pot să fiu și un om serios 🥺

ceea ce e destul de greu de făcut,

mai ales când te visez cu ochii deschiși

(dacă se mai repetă,

o să trebuiască să deschid o anchetă)

Noapte bună, 🐥

te iubesc mult, mult, mult de tot…

Și nu mai am stare până să te văd 🥺

M-ai privit incert...
Cu trupul meu inert,
Încercam să m-adun,
Întrebând: "La ce bun?"

Ai plecat din mine...
Și-am văzut bine,
Umbrele îndoielilor,
Prelungite, cum dor...

N-am spus nimic...
Ploaia a căzut vremelnic,
Peste tăcerile noastre,
Burând stelele caste...

Privesc ușa neîncetat...
Așteptându-te însetat...
Și nici tu nu știi,
Dacă o să mai revii...

Dar am simțit cândva...
M-ai locuit cu umbra ta...
Acum nu mai sunt,
Decât un singur cuvânt...

Ma stiu Adonis si s urat

De cand incerc sa mi fac intr una

Un rost, o viata pe pamant

Si fetele si nu s doar una

Ma ocolesc, dar nu s urat

Si nu mai stiu cine i de vina

Sunt simplu, Adonis cel Urat

Am zis ca s poate Eminescu

Cand vreau sa fac un legamant

Si nloc sa capat o favoare

Raman iar simplu si urat

Ma ntorc cu fata la oglinda

Nu s oare eu deloc urat

Si mi pare doar ca o enigma

Nu de urat, poti fi urat

Direct către tine eu acum mă adresez

Indirect printr-o scrisoare, greșelile am încercat să mi le redresez

Din moment ce atâtea piedici am ajuns să-ți amplasez

Mi-am propus astfel și acum să-ți inoculez

Că noaptea nu te mai visez

Știu , e greu să te controlezi

Dupa ce  mă stimulezi , ziua după ce  manipulezi

Iar noaptea eu nu dorm și te cercetez

Clar tu vrei să mă regulezi

Dupa ce spui că mă placi și postulezi

Aflu că de fapt oscilezi

Incert mă gândesc că poate vrei doar să te etalezi

Intriga continuă , iar frica mea nu se diminuă

Căci mi se pare că te destrăbălezi

Începi ceva , nu termini și decolezi

Astfel în al tău joc dement tu excelezi

Mi-ai recunoscut că ți-a plăcut să mă disimulezi

Așadar decid că delirezi

Am pierdut jocul tău  , capitulez

Dar te anunț că din acest punct

Mă angajez solemn să te defaimez

Nu ai cum să te mai camunflezi

Fiindca în timp ce tu te ondulezi

Eu strâng dovezi ca să te dezarticulez

Dar înainte să inhalezi

Îți mai spun un lucru  , ca să te consolez

Eu noaptea încă te visez

Si parcă mă strangulezi

Dar nu te mai cercetez.

De o perioada tot vreau sa mă contactezi

Îți spun încontinuu că nu te mai cercetez

Dar poate vrei , știu că poate vrei , dar nu vrei sa mă mai vezi

Știi că oricine mi-ar pune stop , eu tot n am să capitulez

Știi că orice ți-aș promite azi ,  mâine tot am să te doresc

Știu că oricât de dragă mi-ai fi azi, mâine ai să mă rănești

Știu că oricât de mult încerc să te uit, diseară am să te visez

Nu-mi asculta poveștile, ai să te înveselești

M-ai ținut aproape , eu nu ți-am oferit mai mult decât o mână pe umăr

Daca m-aș întoarce în timp te-aș îmbrățișa din suflet ca să mă răscumpăr

Ai tras de mine atât de mult, nu te-am meritat deloc, mă plâng că ești distantă , dar nu tot eu am zis stop ?

Ți-am spus că esti imatură și că ești ofticată

M-am înșelat dar chiar și așa ai fi fost justificată

În preajma mea  erai atentă si implicată

Dar copilul de mine a zis  ca ești prea complicată

Mi-ai o dat o mie de lecții

Nu te-am crezut când mi-ai spus că n-o să te uit vreodată

Am râs de tine cand mi-ai arătat cât ești de unicată

Și totodată

Ce-ai spus tu nu denotă aroganță

Te-am judecat atât dintr-o fațadă

Ai să îmi răspunzi , dar n-ai să mă mai suni vreodată

De ceva timp nu am mai trecut pe a ta stradă

Mă întreb daca prietenul tău s-a prins de mascaradă

Știi că orice vei face nu vei fi prinsă niciodată

Am trecut pe la tine inca o dată

Ce-ți spune vocea interioară?

Că ți-ai irosit iubirea pe cineva nepotrivit

Iar cuvintele lui îți erau ca o dulce-licoară,

Ținând la el ani de zile necontenit.

--------------------

Și Îmbrățișările sale părea vindecătoare,

Până ți-a lăsat inima sângerând;

Iar urmele de sub piele nu le poți scoate,

Dar acea amintire a rămas în tine tremurând.

-------------------------------

Pierzâmd persoana când îți asculți doar ego-ul,

Trecutul să știi că nu îl mai poți schimba așa ușor;

Chiar dacă acele cuvinte răsună ca un ecou,

Nici trandafirii nu ar rezolva din suspine și dor.

Să fie blestem

Asupra celor ce-au fabricat războaie

Și au pus lauri pe inovații ucigătoare

Făcând să zacă pe pământ

Trupuri fără de sicrie și fără de mormânt …

 

Să fie blestem

Asupra celor ce fură gânduri curate

Strivindu-le între a lor cuvinte

Pline de ură, de venin și nedreptate 

Înlocuind credințele creștine

Cu patimi și îndemnuri păgâne

………………………………………………………..

 

Doamne de-i păcat blestemul meu 

Iartă-mă dând pacea drept trofeu

Și-un cer  mereu senin  în apogeu

Să îngenunchez, ție  mulțumind

Că sunt pe pământ în pace trăind …

Iar din înaltul cer  un alb  porumbel

Să poarte solia păcii pe întreg pământ

Și între popoare să fie  sincer legământ …

SĂ FIE BLESTEM ,
ASUPRA CELOR CE VOR RĂZBOAIE !

Sărută-mă pe tâmplă,
Și lasă-mă să mor,
Să uit de ce se-ntâmplă,
Din noapte până-n zor...

Sărută-mă pe pleoape,
Și dă-mi ce se cuvine,
Această sfântă noapte,
Cu stele prea puține...

Sărută-mă pe buze,
Să-mi lași un gust amar,
O miere strânsă-n frunze,
De care n-ai avut habar...

Sărută-mă pe frunte,
Sărută-mă... final,
Și dintre câte-s multe,
Să mă iubești total...

Dacă ai fi un strugure

te-aș face vin dulce,

să mi te plimbi cum vrei

prin sânge.

Să mă amețești

cum deja oricum o faci

cu ochișorii tăi dezbrăcați

de vedere,

care atunci când se uită la mine

mă plimbă prin întreaga

cale lactee.

Admit, așa mergând

din șanț în șanț

fără să fi băut măcar nimic,

cu sângele fierbând

de dor și chin,

din strugure te-am făcut vin,

și doar privindu-te

măi dulce vin domol,

mă îmbeți fără măcar

să gust alcool.

Știam eu de când

ți-am văzut părul viță de vie,

ce o să-mi faci tu mie,

și te-am lăsat,

n-am zis nimic,

că mă îndrăgosteam

de tine câte-un pic,

câte-un pic,

și te beau vin și amețesc,

și pic,

Mai rămâi cu mine un pic,

închide ochii,

vreau in brațe să te ridic,

ține ochii în continuare închiși

să te pun înapoi jos,

nu o să-ți fac nimic

(doar îți fur un pupic 😈)

Dar..

Mai rămâi cu mine un pic 🥺

încă un pic,

încă un pic,

nu o să mă opresc,

încă un pic…

mi-e dor de tine

dictatorul meu mic

și inofensiv,

așa cum îi este dor

și ceasului de timp.

Of… doar dacă

te-aș vedea într-o zi

din întâmplare…

măcar un pic🥺

Noap…

în fine 😈