Postează poezii online. Versuri din suflet...

Redați-mi liniștea de care am atâta dor,
Cât să mai trăiesc o zi, fără să mor,
Căci n-am dansat pe stela nimănui,
Nici nu mi-am agățat sufletu'-n cui...

Ajuns atât de obosit de viață și de toate,
Mi-am așezat cu grijă vorbele în carte,
Căci vreau să nu las umbre-n a mea urnă,
Care să-mi tulbure odihna mea din urmă...

Eu nu mai vreau să-mi tulbur iarăși gândul,
Cu zori pustii unde mi-am rătăcit cuvântul,
Ades, tânjeam după tăcere absolută,
Simțind neliniștea ca pe-o durere acută... 

În dimineți ca acestea,

când după somn exist,

Somnul ăsta...

îl consider cel mai mare dușman

Căruia uneori nu pot să-i rezist.

Mă gândesc la el cu frustrare

și dacă ar avea chip,

aș încerca să mă concentrez

uitându-mă la el fix până când

îl explodez.

Sper că nu te-ai supărat

că nu ți-am scris aseară 🥺

Am adormit, dar chiar acum

mă concentrez și peste supărare,

îți trimit cea mai mare, ba nu,  imensă, uriașă îmbrățișare,

mare cât cerul,

mare cât puterea unui gând,

ce trist și cât de singur fără tine

și eu, și viața pe pământ.

Vreau să îți mai spun acum,

printre zorii care se dezmorțesc,

că mi-e dor de tine, prințesa mea frumoasă,

și te iubesc.

-Salut, prietene de-o viață,

Așează -te un pic pe prispă;

Să cernem tăceri de gheață,

Dar nu e timpul de risipă.

De-aș sfârși cu inceputul,.

Te-as ține în suspans un veac.

De-aș începe cu sfârșitul,

N-aș îndrăzni să mai tac.

Cu tinerețea pierdută, uitată, furată?..

Ori poate toate laolaltă..

Cu bătrânețea resemnată și înțeleaptă?..

Răsfoind pagina cealaltă.

Am atâtea să -ti spun și mai nimic 

Din ce nu știi ori n-ai simțit 

Și nu incerc să mă justific,

Nici să -ti ascund ce-am greșit.

Amintiri șterse revin de departe,

Smulgând din mine un prelung oftat;

Tu îți fugi privirea -n altă parte 

De valul iluziilor tentat.

Te crezi invincibil și viteaz.

Așa am fost și eu cândva;

Fără griji și plin de haz,

Când orice fleac mă captiva.

-Si ce -mi propui de fapt, bătrâne,

Să -ti urmez calea fără tăgadă,

Cu teama zilei de mâine,

Să nu cad regretelor pradă?..

Se făcuse târziu și răcoare,

Vorbele -si luară zborul..

-Ramas bun și -mi cer iertare,

Veșnic îți voi duce dorul..

I've learned of this warrior of sorts:

He plundered, killed and raped through lives,

He was the darkness to their lights,

And harnessed power over thousands more warriors

That conquered all, and won all fights,

And then he died.

And then there was a child with blue sky eyes,

Who ran the fields of joyful life,

Gathered the music, swept the sights

Of nature, to his own delight...

A love so pure, he sacrificed his own to save a monkeys life.

There's greater chance of getting lost,

When life is veiled by smoking ghosts.

The truth I seek is in plain sight

I feel it, as I realize that I am now and I'm alive,

With all these histories behind and all the prospects that contrive.

I feel a burn into my feet,

Like desert sand or new beginning;

And it propels my mind,

I storm into the Universe galore

Like Iron Man I pirouette through layers that rip all my flesh,

No armor for my cosmic quest,

Deep into the unfathomable, incomprehensible, unknown...

Of  yet another dreamer's world.

Cu greu răzbați în viață

Un prost să nu găsești

Îl simți prin aroganță

Vorbind te dumirești.

De poți să nu fugi dară

Chiar de simți să o faci

La prost o să îi pară

Că spusele îi placi.

Nu știi de faci prea bine

O boală doar hrănești

Un gând pierdut îți vine

Să nu te molipsești.

De crezi a fi cel mai deștept

E cred prostia de pe lume

Că ești cel tare și cel drept

Că faci doar tu faptele bune.

O lume plină de deștepți

Ar fi poate prea dificilă

Măcar de proștii ar fi drepți

Dar nu cât să le plângi de milă.

De ești născut cu nerozie

Ai sigur cred și locul tău

Puțin retard ori nătângie

Sunt date doar de Dumnezeu.

Dar să fii doar un ignorant

Și să te crezi un cine știe

Cred poate fi decât jenant

Mai bine spus ,doară prostie. 

Iar îmi treci prin ventricule, 

Spune-mi ce găsești pe acolo?

Cât vei mai înota să-ți vezi numele?

Nu, nu vei supravețui valului meu de sânge,

Încă pompează auzindu-mi cântecul ritmului

Ai știi să revii înapoi chiar dacă de tot te vei îneca?

Mi-e frică uneori, când gându-mi fuge-n viitor

Și veste îmi aduce, că Sus, există, un judecator,

Care la vremea, ce va să vie, doar de EL, știută

Chemat voi fi, Să-i spun ce fapte am, să fie iertător.

Mi-e frică, știind că toate-s scrise-n Cartea Vieții

Și n-am să pot minți, cum pe pământ, se întâmpla,

Să mai ascund, printr-o minciună, zic nevinovată

O faptă rea, un adevăr, ce-atât de tare...mă înșela.

Mi-e frică, pentru că n-am credință - adevarată

Și întrebat, la judecată, de ce porunca n-am ținut,

Că doar, scriptura am citit și, mers pe la biserici

Dar, cu ușurința, de la Calea Dreaptă, m-am abătut.

Mi-e frică, de anii mulți, ce-i port, cu greu în spate

Pe care Bunul Dumnezeu, iubindu-mă, cu-adevărat,

Mi i-a lungit, să pot trăi, iubi și timp pentru-a ierta 

Și să cunosc, că cel iubit, de Sus, este și, încercat.

Mi-e frică, că unul dintre noi, cândva, este chemat

Iar celălalt, rămâne întristat și, singur, fără-'nsoțitor,

Dar, asta-i viața pe pământ, fiind cu toții trecători

Pășind grăbiți, prin lume, către al nostru...Mântuitor!

Pe culmile munților-s păduri

Cu falnici brazi înalți și verzi,

Ce tot anul întreg tu îi vezi

Înmugurind și dând lăstuni.

Miracol este acest conifer.

Că viața-i frumoasă, eternă

Și chiar fructul lui ce atîrnă,

Conul de brad este staminifer.

Spirala solzilor săi lemnoși

Respectă șirul lui Fibonacci

Ca forma petalelor și armonici

În categoria copacilor rășinoși.

Căzute pe bogatul pământ fertil

Și culese la începutul toamnei,

Solzii de brad încuvințați tainei

Semințele-i dau rod neavând pistil.

Veșnic verde cu miros îmbătător

Păzește mândru, prosper natura

Păstrându-i nuanța și coloratura

Oferind ființelor un dar încântător.

Eu nu mă tem de soare, vânt sau ploi,
De cuvintele în grabă rostite între noi...
Cum nu mă tem de primăvară sau de iarnă,
Aștept ca timpul, pe toate să le cearnă...

Căci știu că el e singurul vindecător,
Uitare așternând pe rănile ce încă dor,
Și am ales ca unele cuvinte rostite cu amar,
Să uit că le-am zidit în umbră de hotar...

Căci m-am împotrivit cu toată forța urii,
Cu zâmbetul abia schițat în colțul gurii,
Eu nu m-am risipit și nu mă tem,
Curat, cuvintele în rime să le chem...

Bine te-am regăsit,

stimată domniță,

Esmeralda din povești,

Eu… tu să-mi spui…

dar la comun

dacă ar fi să pun un

diagnostic,

cu măiestria mea

de doctor clandestin...

lilieci.

Vin iar la tine,

nu ca să-ți spun ce ești,

ce ai fost, ce însemni,

ci ca să-ți spun

că acolo unde ești,

la marginea cealaltă

a lumii mele,

o să ajungă în curând

frânturile din marginea mea…

Atenție, cad stele!!!

Mai bine te-ai acoperi

cu o vestă anti iubire,

pentru că eu și stelele,

ne mutăm la marginea ta,

chiar și așa,

doar cu gândul îndrăgostit,

și dacă o să te trezești

cu un miliard de stele

zburând înspre tine,

să nu întrebi ce te-a lovit.

Sunt doar eu,

vin din marginea

lumii mele, în lumea ta,

și cât am stat departe,

fără să exagerez,

inima mea s-a dublat,

s-a triplat,

până când s-a întâmplat

din nou un big bang poetic,

și-a explodat.

Și acum am rămas pe drumuri,

eu și sentimentele mele…

fără o inimă probabil îți spui,

of, cât de greu trebuie să-i fie,

și te înțeleg,

dar ia-ți vesta anti iubire,

nu glumesc…

Pentru că neavând o inimă,

sau mă rog, având-o pe jos

bucățele,

ești oficial victima mea

cea mai dulce,

fără drept de apel.

Acesta este un atac,

și când ajung la marginea

lumii tale,

îți fur mutrișoara

absolut adorabilă

în palmele mele și

îți pup nasul de-un milion de ori,

îți pup fruntea, ochii,

obrajii,

și apoi te las să respiri,

dar mai rămân cu foarte puțin,

cu 5 milioane

de pupici datori.

De fapt e prea târziu acum,

poți să-ți iei vesta

anti iubire,

o să ți-o dau jos,

cu puterea gândurilor mele,

si o să te iubesc…

Atenție, cad stele!!!

Nu există ceas în zi

O poznă ea să nu facă

Și cuminte de ar fi

Glasul nu o să îii tacă.

Fac eforturi să pricep

Lumea asta pisăcească

Zâmbetul forțat și sec

Pare să mă obosească.

O mișcare de aș face

Pe loc sunt descoperit

Deși cred că nu mă place

Fac un pas îs urmărit.

Și în liniște ,când toarce

Mă privește tot suspect

Simt în minte cum le coace

Stau în gardă și aștept.

Zvăpăiată ești tu Luna

Cât să pot răbda și eu

Ești mereu precum furtuna

Mături tot în jurul tău.

Scoți gheruțe la atac

La orice îți iese-n cale

Cu nuiaua ți vin de hac

Mă provoci ,așa îmi pare.

Liniște să am aș vrea

Pisică prea zăpăcită

Nu vrei cred a mă testa

Mai bine stai potolită.

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

   Iartă-mă inima mea 

Că nu ți-am făcut voia.

Inimă nimeni nu știe 

Câte poți să ții în tine,

Multe ofuri ți ascunse 

Și de nimeni nepătrunse.

  Inimă, văd cum te zbați 

Și pe toate tu le rabzi

N-ai curajul să vorbești 

Ce cu mintea tu gândești.

Pe nimeni nu vrei să superi 

Plângi întruna și tot suferi,

Că te-am pus pe locul trei 

Și nu ți-am dat tot ce vrei.

  Inimă,tu ai țipat 

Dar eu , nu te-am ascultat 

Te-ai zbătut și zi și noapte 

Credeai că o să-ți dau dreptate,

Poate nu te-am înțeles 

Sau mi-a fost greu de ales.

  Ți-am pus zid înnălticel 

Nimeni n-a trecut de el.

De mică ți-am închis poarta 

Gândind că asta mi-e soarta 

Nimeni nu a știut să o deschidă 

Și -n brațe, să te cuprindă.

 Bate inimă mai rar 

Te-ai obosit în zadar,

Că eu te-am închis în mine 

Și n-am ascultat de tine .

Astăzi păsări au cântat în drumul meu,
Și le-am zâmbit grăbit, în treacăt,
Atent la cer și palid curcubeu,
Cu sufletul înstrăinat, închis cu lacăt...

Nu mai credeam că primăvara vine,
După această iarnă neobișnuit de grea,
Simțindu-mă golit și-nstrăinat de mine,
Nu pot să trag pe zarva lumii o perdea...

În mine nu mai sunt nici eu să te-nțeleagă,
Căci, tu... tu ești acum mai presus de cuvinte,
În timp ți-ai devenit destulă și întreagă,
Iar eu... în brațe nu te mai pot prinde...

Cum să închid acest capitol de poveste?
Nu pot să trec cu nonșalanță mai departe...
Căci vreau să cred că lumina încă mai este,
Și n-am fost doar o pagină într-o carte...

Doar ea și ploaia

mai cad din nori,

așa, din când în când,

să-mi amintească

că au inimi cât cerul,

cât pământul,

cât nu pot eu cuprinde.

Și le iubesc pe ambele,

dar pe ea...

pe ea o iubesc la nebunie.

Ea stă mititică și singuratică

(și probabil îmbufnată imaginându-și o mie de moduri prin care să mă ucidă și întrebându-se pe unde umblu)

în noapte,

dar nu-i noapte

ea e ploaia însăși.

Iar când plouă cu ea,

mă topesc în odaie

și fug afară, fără umbrelă,

să sărut picăturile de ploaie.

Nu știe că de dorul ei

mă prind uneori zilele,

alteori nopțile,

plouând din mine.

Nu știe că e o prințesă,

o ploaie ușoară, nu grea,

și că oriunde s-ar afla,

e și acolo...

și în inima mea.

Un ochi râde, altul plânge;

Îmi sună atât de familiar;

Trupu -mi în două mi -l frânge 

SI mă transform în biet hoinar.

Între două lumi paralele 

Mă zbat să nu mă rătăcesc,

Să nu-mi pierd cumva urmele 

Și -n goluri să mă prăbușesc.

Atunci când zâmbetul pălește,

Lacrima obrazul frige,

Lanțul durerii mă lovește 

Și flacăra din mine stinge.

Când mă sufoc în chinuri,

Cerșesc un petic din senin,

Să pot dărâma acele ziduri,

Ce-n strânsoare mă țin.

Deschid larg fereastra,

Respir cu sete din lumină 

Cu dor înaripat de -a zbura ,

Mă smulg din rădăcină.

Amarul să mi-l las în umbră,

Păstrat în cufărul sub lacăt,

În odaia din mine, obscură 

Bântuită veșnic de-un freamăt.

Un întreg buchet de asemănări

Au în comun aceste două ființe.

Cu forță duc greul pe spinări

Și cu rezistență înfruntă suferințe.

Își urmează cu abilitate a lor cale

Și cu inteligență capătă echilibru.

Găsindu-și simpatii cu zaharicale

Loialitatea lor este de bun „calibru”.

Cu sensibilitate se comportă-n viață

Dacă sunt iubiți și tratați cu blândețe.

Când sunt vânduți pe doi bani la piață

Memoria prinde viteză în umbra de tristețe.

Dar au în comun și multe defecte.

Aplomb și năravuri comportamentale.

Vicii, stări ce produc multe efecte

Și care-ncalcă regulile fundamentale.

Răspund la unele fapte cu agresivitate,

Răvășiți, cercetează fapta scormonind.

Crezând c-a lor modalitate este realitate

Și se comportă rău, și totul prigonind.

Dar aceste ființe pline de splendoare

Create pe pământ din picături divine,

Le iubim, căci au calitățile de valoare:

Sublimi și chiar cu nobil sânge-n vine.

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

Aș vrea să-ți fiu stăpân în nemurire,

Să te învârt cu drag într-un tangou,

Să-mi fii pe veci un minunat cadou,

Un vis plăpând și-o splendidă iubire.

Merg tăcută pe -acelasi drum,

Lăsând în urmă amintiri și fum.

Pomii fug,se pierd în vale,

În palmă picurănd petale.

Pe dealuri umbre se perindă,

Se lungesc,din mers să prindă 

Aripi ce plutesc în derivă.

Eu mă simt din nou captivă 

Unui destin pus în valiză,

Ce -n lume umblă fără viză.

Străbate nori încercănați,

De vânt aspru legănați,

S-ajungă pe-un tărâm uitat,

De suflete cândva visat.

Unde timpul nu clipește,

Zilele -n tolbă drămuiește.

Razele firav se strecoară;

Eu urc in balans pe scară 

Cu povara strânsă -n spate 

Și cu dorul dus departe...

Afară este noapte încă

Dar oră fixă , pintenatul

Setat perfect , pe gard se urcă

Și mândru își țipă cântatul.

De tu visai ceva frumos

În vis erai pierdut cu totul

Păi izbutește ăst cocoș

Rău să te sperie nerodul.

Și ale lui mândre surate

La semn parcă îs în picioare

Și tot mai greu să fie frate

Încep și ele zarvă mare.

Moțate ,albe , porumbace

Încep să cotcodăcească

De zici că ești în iad măi drace

Te și închini ,doamne ferească.

Și de ar fi doar asta ,dară

Începe și Martin să latre

Îl lași pe somn și ieși afară

De liniște ca să ai parte.

A guița Ghiță începe

A presimțit cred el mișelu

Și parcă vrea să te întrebe

Nu  dai păpică la purcelu ?

Îndat începi ce știi mai bine

Nici nu ai cum altfel să faci

Ei care sunt mereu cu tine

Îs doară îngeri ,nu îs draci.

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Te lași închisă într-o cutie

Ermetică ființă, ermetică faptă 

Privești anonim cum zboară o lume 

Și te amuză o liberă pradă 

Îți sufli în palme, îți sufli în gând 

Îți sufli în suflet și tot mai adânc 

E doar ironie și nu îți mai trece

Firescul e altul, nu zâmbetul rece

Ermetică ființă, ermetică faptă 

Deschide-ți cutia, deschide-te toată 

Caută-ți lumea în tine, în nori

Acceptă culoarea, învață să zbori

Uimește-ți egoul, zâmbește, respiră 

Închide-ți cutia și las-o în urmă 

Ermetică ființă, ermetică faptă

Ieri în cutie, dar azi în afară

Tinerețea, visează cu ochii deschiși,

Când se plimbă prin lumea străină duși,

Copii talentații, de iureșul vieții chemați,

Nu vă uitați meleagurile țării, nu le lăsați.

Niște ochi înlăcrimați, cu lacrimi cuminți,

Vă strigă, vă cheamă acasă, bieții părinți,

Acasă în satele și orașele noastre,

Viitorul tot îl lasă în mâinile voastre.

Dragi copii, ce știți încă vorbi romăânește,

Istoria, despre noi încă frumos vorbește,

O țară, ca o bătrână, nu se părăsește 

Prin fii ei vrednici, trăiește și înflorește.

Viața-i scurtă și-i doar o singură dată,

Tineretu-i avid șă și-o trăiască zburdând,

Dar maturitatea te călește, te cheamă țara 

Nu o părăsi, când o arde focul și para !

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

Imaginează-ți fluturii cenușii,

cu aripi visând zborul…

Au o singură misiune până mâine,

să-ți spună cât te iubește autorul.

Imaginează-ți că peste vară, s-a așternut o primăvară subită,

în care mugurii izbucnesc din ramuri

ca niște picături de lapte în amiezi,

clipești puțin și când îți deschizi ochii frumoși,

toate florile au înflorit și-ți zâmbesc.

Și nu numai ele, toți oamenii din peisaj zâmbesc fără să știe de ce,

ca și cum fericirea a ajuns într-un oraș al nimănui

Și a desenat zâmbete pe fața oricui.

Într-un colț poți să-ți imaginezi un florar,

Care zâmbește de parcă aerul ar fi nectar.

În acest peisaj imaginează-ți și păsări,

multe și colorate care lasă în urmă pene amestecate cu petale de flori

ce se aștern pe asfalt și preschimbă mersul oamenilor

În zbor.

În această poveste păsările și viețile lor misterioase,

sunt la fel de importante ca ale noastre.

Acum că ți-ai imaginat,

Vreau să-ți mărturisesc și anume…

Că atunci când îmi imaginez cum îți ating mâna,

Stomacul meu aduce la viață această lume.

Acum că ți-am spus asta și ți-am schițat acest tablou,

Stomacul meu a făcut acest lucru din nou.

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol

Mi-am propus să fiu optimist,

La ce m-ar ajuta să fiu trist ?

Timpuri grele, au fost și vor fi,

Nu vom scăpa de ele, cât vom trăi.

Dar acum vin peste noi grămadă,

Mulți se străduiesc să nu le vadă.

Dar nu le poți ignora când vin,

Când primesc facturile, simt gust de venin.

Uneori, mă întreabă boala ce fac ?

O asigur, că nu i-am găsit leac,

Pentru leacul ei, îmi trebuiesc milioane,

Să mă tratez, ar trebui să fac foame.

Dacă am undeva o datorie veche, mică

Iluzorie sau uitată, o plătesc de frică 

Pentru că mă cheamă chiar și-n tribunal,

Sau plătesc majorări, multe-anual.

Era bine când eram un biet optimist,

Dar chiar natura, mă face să fiu trist,

Soarele mă arde, apele scad în vaduri urât,

Toate le trăiesc acum și port un nod în gât.

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.