Postează poezii online. Versuri din suflet...

Chiar și iasomia azi a-nnebunit.

O ploaie scurtă, căzută direct în soare.

Timpul a lovit din senin,

sfâșiind cerul în fulgere de sus.

M-am simțit acolo, pe prispă,

ca la o ședință foto cu Isus.

El stă retras, în colțul curții.

Privește uimit

cum se scutură, sub asaltul apei, albul iasomiei.

Nu-mi vine să cred că această nebunie albă

mi se întâmplă mie.

Florile cad pe pământul ud, una câte una.

Precum dinții de lapte ai unui prunc

care, de la o zi la alta, devine mai mare,

părăsindu-și cu grabă inocența.

O drăgălășenie simplă, o imagine din curte,

unde copilul trage îngerii de poale

direct în această grea,

veșnică beție a lumii.

Rămâne doar o mână de dinți albi pe pământ,

din care cerul...

își caută rădăcinile.

   Fetița dintr-un sat de munte 

Cu ochii verzi și părul bucle,

Avea căsuța undeva în vale 

Pe unde curge o gârlă mai agale.

Când ploua tare venea învolburată 

Și mai mușca din mal câte-o bucată 

Privea mereu îngrijorată 

Și se ruga ca ploaia, să se oprească îndată.

    Vara mergea cu vite la păscut 

Pe locuri cu iarbă grasă, numai de ea știut.
 
Pe izlaz și prin pădure 

Culegând la fragi și mure 

Le înșira apoi pe rând 

Le purta cu drag la gât.

Prin iarbă desculță alerga,

De nimic nu se temea;

Nici de pădurea cea deasă 

Nici de jivine,care în cale puteau să-i iasă.

   Când începea o ploaie zgomotoasă 

Pleca ușor cu vitele spre casă.

Era ploaie de vară, cu fulgere și apă multă 

Și nu avea unde să se ascundă 

Apa curgea din rochia ce se lipise de al ei trupșor 

Iar ea mergea înainte, îndemnând vitele de zor 

Știa că trebuie ca să ajungă acasă,

Să bage vitele în grajd iar ea , să se usuce și să stea la masă.

Pe lac lebăda plutește 

Se hrănește, doar cu pește,

Toată viața ei înoată 

Dar nu-i udă niciodată.

         .....

În grădină am o floare 

În curând va crește mare,

O iubesc, o îngrijesc ,

Până-n toamnă înflorește 

Grădina o înveseleșe.

        ......

Nouraș străveziu 

Lasă soarele să treacă,

Pe noi să ne încălzească,

Florile să umple valea.

Vrăbiuțele-s cu noi,

Zarvă mare-i în zăvoi.

       ......

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc, 

Când o strig și îi zămbesc.

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

Pe strada mea încet, încet,

Tu vii ca un refren discret.

Cu pasul tău de vară caldă,

Îmi se dezleagă inima toată.

Ai un fel simplu de a sta,

Și-mi face noaptea să cedeze.

Când râzi așa, fără motiv,

Se schimbă tot ce-am trăit.

Și mă apropii, fără teamă,

Că-n ochii tăi se strânge-o seamă.

De dor, de joc, de liniște,

De parcă lumea-ar fi a noastră.

[REFREN]

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Hai, rămâi aici,

îmi faci inima să zică.

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Nu-mi trebuie nimic,

doar să fii lângă mine.

Pe masa mică stă ceaiul rece,

Dar eu nu simt că timpul trece.

Îți dau un zâmbet, tu îl iei,

Și-l porți frumos, cum numai tu știi.

Prin geam se-aude-un vânt domol,

Dar între noi e totul gol.

Și-n golul ăsta cald și viu,

Mă pierd, dar parcă-mi place tare.

Și mă apropII, fără teamă,

Că-n ochii tăi se strânge-o seamă.

De dor, de joc, de liniște,

De parcă lumea-ar fi a noastră.

[REFREN]

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Hai, rămâi aici,

îmi faci inima să zică.

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Nu-mi trebuie nimic,

doar să fii lângă mine.

Dacă pleci, rămâne-n aer

Felul tău de-a spune „hai”.

Dar dacă stai o clipă-n plus,

Se face totul mai frumos.

[REFREN]

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Hai, rămâi aici,

îmi faci inima să zică.

Hai, rămâi aici,

tu și glasul tău mic.

Nu-mi trebuie nimic,

doar să fii lângă mine.

De la început am știut
Că mereu am vrut
Să fii lângă mine
La rău și la bine.

Însă ai plecat
Și-a rămas uitat
Undeva-n eternitate
Timpul nostru-n unitate.

Te-ai născut în gemeni
Și pari să îmi semeni,
Eu-s printre săgetători
Zodiile noastre surori.

Și cred, mi se pare,
Că a noastră conexiune
Trece de orice lume
Poate suntem Gemeni.

-pentru bunicul meu Teodor

As fi vrut multe in viața 

O parte chiar le-am și primit 

Am avut mult timp speranța 

Ca o sa fiu și eu iubit 

Uitat de toți dar tot umil  

Singur, povestea eu mi-o scriu

O pun in rânduri, dar nu știu 

As vrea sa fiu din nou copil 

Iarta-ma mama, pentru lacrimile tale 

Scurse pe obrazul tău prea fin 

Iarta-ma tata, pentru tot ce n-am făcut 

Iertati-ma, fiindcă astăzi m-am pierdut 

M-am pierdut și nu-mi văd rostul 

Chiar de-l știu și auzit 

Am făcut prea mult pe prostul 

Chiar de știu, nu m-am trezit 

Cerul meu e negru acum 

Mi-ati spus sa iubesc, dar nu și cum 

N-am stiut ca poa' sa doară 

Ca iubirea nu-i comoară 

Am fost stins ca apa pe-o țigară 

Sunt copacul care sta sa piară 

Ziua care o sa dispară 

Sa iubesc e o povară 

Pentru multe am plătit 

Restul le aștept venind 

Vor fi multe dar aștept 

Cred ca le voi tine piept 

Am crescut mai mare acum 

Suferința mi-a fost scut 

Am învățat și n-am putut 

Sa va zic ca sunt pierdut! 

Ce frumos miroase iarba cosită în zori de zi, De două mâini harnice și o inimă care știe a iubi. Știi a iubi natura și tot ce e frumos în ea, Un pom în floare, o gingaşă lalea. Ce frumos miroase floarea de salcâm Te îmbată cu mirosul ei tainic și divin. Ce frumos e soarele când nu este acoperit de nori! Ce frumoasă e viața când ești înconjurat de flori. Poezie de Vladimir Potlog

La portița casei noi
Îmi stă timpul ce-l voi pierde,
Îmi stă frumosul din război
Și minciuna ce o voi crede.

Stă timid cu flori în mână,
Făt frumos ca din povești,
Mă așteaptă pentru cunună
Eu îmbrăcată-n straie verzi.

Pe băncuța de la poartă,
Stam frumos în a lui poale
Eram operă de artă,
Mai voiam înc-o sărutare.

Se uita-i în ochii mei
Și-mi da păru de o parte,
Păsări ciripesc duios,
Parcă-i totul dintr-o carte.

Merge ceasu însetat,
Timpul nostru să-l absoarbă
Și ce-i păcat că a încetat
A noastră dragoste să apară.

Iată norii grii ni se adună,
Ce-aș dori să fugim de ploaie!
Da văd că viața ne tot îndrumă
Fiecare pe a noastră cale.

Și stau la portița casei vechi,
Ce fuse martoră la o visare,
A unei iubiri ca din povești
Ce a plecat subit în deplasare.

Aveam o bostană chiar la marginea satului.

Coboram un drum de țară, printr-o luncă de salcâmi 

tineri, parfumul florilor te ducea în altă lume și te făcea 

să mai rămâi să asculți concertul păsărelelor ce începuse 

cuibăritul. Mergeam cu tata să-l ajut să însemnițeze tarlaua.

     Anul acela vom avea o bostană, și porumb cu floarea 

soarelui la drum ca un paravan împotriva hoților de pepeni.

Se apropia vacanța mare și tata ca să ne facă o surpriză,

a hotărât ca noi fetele să fim paznicele acolo,deși nu era nevoie.

     Atât ne putea oferi, nu mare ,nu munte .A muncit vreo două 

zile și a făcut un pătul cu un etaj cu scară de unde priveam toată 

tarlaua. La capătul celălant aveam câtea trepte săpate din pământ, 

pe care le coboram și luam apă din lacul Pochina când era scăzut 

dar când era plin, chiar de pe mal. De pe vremea aceia m-am 

împrietenit cu natura și cu vietățile ei.M -am jucat cu broaște,cu arici,

cu gușteri cu puișori, cu căței cu pisici .

      Eu și cu sora mea ne-am luat rolul în serios și ne-am gospodărit

după pricepere. Veneam la bostană dimineață ,cu un pachețel de mâncare,

la început, apoi prindeam pește , am făcut un cotlon, am văzut la mama,

s-au copt roșiile, pepenii, porumbul era bun de copt de fiert, ne gospodăream.

       Ca jocuri le-am ales pe cele de - fermier- prășeam ,pliveam, udam apoi

culegeam. Pe arșița amezii, ne jucam pe pătul -pietrele-în vogă pe atunci.

Când apa lacului era calmă, îmi luam undițile și pescuiam. Pescuitul la undiță 

te îndeamnă la meditație , cere răbdare. Toată vacanța am petrecut-o la bostană 

      A început școala, ma-am întors cu drag la colegi, le-am simțit lipsa. Apoi am 

avut o surpriză plăcută A fost o sedință -solemnă- pentru noi, zece elevi din școală 

am primit CRAVATA  DE PIONER, pe care am purtat-o cu drag și toți am primit am 

primit -BURSĂ- AJUTOR MATERIAL-bine veni. Școala era școală- profesorii, ca niște părinți 

        Nu-i adevărat că suntem melancolici, asta o spun cei care au ajuns acolo,  nu le este locul. 

Exista o iubire mai presus de dorința,

Când simți vibrația inimii celuilalt,

O iubire sublima ca o divină ființă

Ce în inima ta coboară astrul înalt..

Deseori ea e vis, înlănțuiți de neputința

Ne hrănește iluzia ei neîncetat,

Dar exista o iubire mei presus de dorința

Cum e cerul mai sus de pământul pătat...

știi…

mi-e dor de tine

puțin prea tare, puțin prea

des, puțin mai mult în

fiecare zi.

și totul merge înainte,

dar nimic nu mai atinge

felul în care ar trebui

să doară.

știi…

lucrurile mici au început

să țină loc de răspunsuri,

de parcă absența ar avea

formă concretă.

și mă lovesc de ele

ca de niște uși închise

care încă mai par

că ar putea ceda.

știi…

noaptea a devenit un spațiu

în care gândurile nu mai dorm,

ci se plimbă în cerc

până uită de unde au pornit.

și eu rămân acolo,

între ele,

ca un martor care nu mai știe

ce a văzut.

știi…

timpul nu mai curge înainte,

ci se strânge în locuri mici

pe care le evit fără să vreau.

și fiecare secundă

pare că știe ceva despre mine

pe care eu încă

nu-l înțeleg.

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

The azure of my life was ripped away,
hardened inside a cataclysm of shadows.
The sweet illicit, the plausible rot, tears me apart with force.
Take me, shatter me, kiss me.
To transmute the custom of fate, do not rob me of my color.
The spotlights pierce me; the restful command is now in vain.
Spare me, bend me, save me from the apophthegms of destiny.
Engrave my venomous kisses into vain biblical verses; give me meaning.

Acum ești cu ea.

Văd cum vă apropiați,

cum îți cauți liniștea în brațele ei,

cum zâmbești altfel.

Dar mai văd ceva.

Sau poate doar îmi imaginez,

poate doar proiectez peste tine

tot ce mi-aș dori să fie adevărat.

Mi se pare că încă nu ești împăcat,

că încă nu ești pe deplin fericit.

Și mă doare că am gândit asta.

Pentru că atunci când ai plecat,

mi-am spus că poate fi cu oricine,

atât timp cât te văd fericit.

Chiar dacă fericirea ta

nu mă mai include pe mine.

Dar adevărul e că nu e chiar așa.

Pentru că pe mine mă doare.

Îți simt lipsa

în toate locurile în care nu mai ești.

Îți simt absența,

dar și prezența ta lângă ea.

Eu am fost acolo

când îmi spuneai că nu e potrivită pentru tine,

că te rănește,

că te face să te îndoiești.

Eu am ascultat toate acele nopți,

toate acele adevăruri.

Ea probabil nu le-a auzit niciodată.

Și nu vreau să o urăsc

pentru că primește iubirea ta.

Dar o urăsc.

O urăsc pentru că o alegi pe ea

în fiecare zi în care nu mă alegi pe mine.

Și știu că nu e vina ei.

Nu e vina mea.

Nu e vina ta.

Știu că iubirea nu se votează,

nu se negociază,

nu se alege cu mintea.

Dumnezeu știe cât mi-aș fi dorit

să nu te iubesc.

Să nu depindă de tine

zilele mele bune.

Să nu-mi fie dor de tine

ca de aer.

Să nu fie legată fericirea mea

de felul în care îți bate inima.

Dar te iubesc.

Și uneori asta înseamnă

să te privesc de la distanță,

să-ți doresc tot binele din lume

și, în același timp,

să plâng pentru că acel bine

nu sunt eu. 

Icoana simplității clare

De lacrimi sticla ta e mată

Dar foaia scrisă vieții tale

Măicuță e imaculată.

Te port cu mine zi de zi

Doar că exist pe astă lume

Și știu că poți a mă simți

Când dragă maică nu mi-e bine.

Sensibil cred îs ca și tine

Nu am putut să fiu altfel

Mă rog mereu tu să fii bine

Și să mai stai maică nițel.

Nițel mai mult măicuță sfântă

Fie cu părul tău cărunt

Să nu îmi lași inima frântă

În dor de tine prea pierdut.

Ești a mea dragoste dintâi

Când am deschis ochii în lume

Te rog măicuță mai rămâi

Mereu nevoie am de tine.

Chiar dacă vremea a pus semne

Pe tot ce e ființa ta

Iubirii sacre dar și demne

Tu faci doar cinste maica mea.

În dor de tine mă trezesc

Dar știu că încă ești

Nu prea ți-am spus că te iubesc

Aștept măicuță vești.

Doamne,nu cred că-merit tot ce-mi dai,

 Deși , am greșit ca fiecare, vreau să ajung în rai.

Nu știu cât de grele-s păcatele mele,

Dar văd în jurul meu azi numai rele.

Nu știu pentru cine curg lacrimi și oftez,

Pentru cine am dreptul, să pledez?

Părinții ce-și pierd copii prin lume?

Copiii cu mintea tulbure ce-și molestează părinșii?

Părinții, care au muncit pe brânci, să le fie copiilor bine?

Copiii părăsiți, care au ieșit la lumină cu cuget curat?

Unii, s-au înrăit, sau apucat de hoții și furat?

Doamne, acum m-am luminat și văd mai bine,

Am pe cineva acolo sus , care are grijă de mine,

Parcă, toate cele rele, nu mă ating....

Eu nu am necazuri, pentru care să plâng....

Doamne, tu le știi pe toate și le vezi 

Muritorii au multe păcate, dar trebuie să-i crezi

Pedepsește-i pe trădătorii de țară și pe cei de afară

Oprește măcelul dintre frați și popoare,

Pwdepsește-i pe cei vinovați, vărsătorii de sânge 

Și cred că muritorii nu vor mai plânge

Privesc cum merge agale

Întreaga lume  se prăbușește

Nu-i pasă, nu se grăbește,

Nimic nu-i tulbură pașii

O adiere de vânt rebel

Mișcă o suviță fără protest

Nu privește decât înainte 

Salută parcimonios și trece

Lasă în urmă curiozitate 

Și întrebări fără răspuns 

Zilnic aceeași rutină rece

Nici o privire complice 

Niciun zîmbet interesat

Hulpavă de libertate 

Neostoită de curiozitate

Întinde mreje și lațuri

Pentru naivi, orbiți și neofiți

Ademeniți de nectarul cuvintelor

Le strecoară venin la suflet

Nesătulă de viață, fuge

Nu-i pasă, nu se grăbește,

Știe de ibovnic nu de cununie!

Știi,am promis că o să te uit 

Și nu am putut să mă țin de cuvânt mult timp 

Mi-era dor de tine 

Și era greu să te las sa pleci din mine

Și poate după ultimul adio am mai plâns 

Am mai sperat,am mai visat

La un "noi" ce era din nou intact 

Și m-am mințit că poate e vina mea

Și poate de asta ai plecat 

Mi-am promis că o să râd 

Și o să las lacrimile în urmă 

Dar numai sufletul meu știe 

În câte piese a putut să răsune

Câte poezii au fost scrise 

Scrise și apoi uitate 

Căci eu sunt "bine" 

Chiar dacă nu mai știu nimic de tine 

Dar acum...acum când în sfârșit nu mă mai doare 

Pot să îți spun cu adevărat 

E ultima scrisoare

Pe care ți-o scriu,și apoi vei fi uitat 

Am înțeles că nu e totul ca-n povesti 

Că trebuie să îți construiești singur visul copilăresc 

Dar că nu trebuie să te consumi atât de tare 

Când tot ce înseamnă soare..dispare 

    Nu m-am născut sub stele cu noroc,
    Din holda lumii, crescut-am fără ghioc,
    Privind cu ochii mari la țărmurile grele,
    Am năzuit cândva s-ajung la stele...
    
    Eu am răspuns chemării cu credință,
    Cu tot ce sunt; cu-ntreaga mea ființă,
    Cu trai onest și cu sudoarea frunții,
    Eu n-am mișcat nici lumea și nici munții...
    
    Sub norii grei, întunecați, ce-adastă,
    Cu sângele spuzit în rana de sub coastă,
    Eu umbra mi-am trecut pe zid înalt,
    Și fiecare pas, mi-a fost de fapt un salt...
    
    Și-n adevăr, grăind întotdeauna,
    Eu n-am riscat nici soarele, nici luna,
    Căci nu mi-a fost iertat cuvântul,
    Pe mine, m-o chemat pământul…

Într-o seară de decembrie, Andrei stătea pe canapeaua veche din apartamentul bunicii sale. Afară ningea liniștit. Telefonul îi vibra continuu cu notificări, dar niciuna nu era importantă.

Pe masă se afla un telefon vechi, cu butoane. Aparținuse bunicului său, mort de aproape cinci ani.

Din curiozitate, îl porni.

Bateria încă funcționa.

Răsfoi mesajele vechi. Cele mai multe erau banale: cumpărături, facturi, urări de sărbători. Apoi găsi unul netrimis.

Data: cu două zile înainte ca bunicul să moară.

Mesajul era adresat lui.

„Andrei, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ceva. Oamenii își petrec viața alergând după lucruri mari și uită să fie fericiți pentru cele mici. Să nu faci greșeala asta. Într-o zi vei înțelege că cele mai importante momente au fost cele pe care nici măcar nu le-ai fotografiat.”

Andrei reciti mesajul de câteva ori.

În telefon avea peste douăzeci de mii de poze.

Dar niciuna cu el și bunicul său.

Pentru prima dată după mulți ani, închise telefonul modern și privi pe fereastră.

Ninsoarea continua.

Iar pentru câteva minute, nu mai simți nevoia să posteze nimic.

Clipele toate le adun, nu-mi pot scoate din minte ultima eternă zi. Ziua în care totul s-a dus, de parcă nimic nu a fost vreodată, nimic nu a contat vreodată cu adevărat, toate plimbările și, toate amintirile frumoase.. Iar eu, a cui rămân? Am rămas exact acolo, în ziua frumoasă de iunie, unde nu aveam puterea de a mulțumi pentru cea mai frumoasă ultimă zi.. Era un bărbat atât de senin, care te capta cu a lui deasă vorbă, uitam că trece timpul inevitabil.. era întregul meu univers, întreaga mare albastră pe care n-am văzut-o niciodată, dar în sfârșit, o găsisem, o aveam. Era acea stea din milioanele de stele, care avea puterea de a străluci doar pentru mine. Nu avea defecte, sau poate nu mă deranjau, mă regăseam, era oglinda sufletului meu.. Orice gest, orice ezitare, îmi erau familiare, mă simțeam ca acasă..