DEGUSTARE IN ORB, publicată de un-pahar-de-poezie
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Publică poezii
Ca autor logat sau anonim, rapid și ușor.
Creează o carte / colecție
Adună poeziile tale în colecții vizibile cititorilor.
Universul poeziilor
Fiecare autor e o constelație. Poeziile sunt stelele lui.
Poezii în voce și imagine
Adaugă creații audio, video sau combină-le cu textul.
Transformă poezia în cântec
Un click și poezia poate deveni muzică.
Postează noutăți
Comunică, comentează, postează noutăți, citește, discută, creează conexiuni.
Ascultă Radio Poezii
Autori, lecturi live și muzică poetică — în direct pe Radio Poezii.online.
Fii Live pe Radio
Aplică și câștigă propria ta oră pe Radio Poezii.online.
Postează poezii online. Versuri din suflet...
Poezii recent adaugate
Doar tu
Culeg lacrimi neplânse
Și coșmaruri netrăite
...
Împietresc în fața ta
Altceva nu pot vedea
Decât amintiri uitate
Și zilele blestemate
Ce mă țin încă în chinuri
După ani și ani și ani
Am crezut că sunt departe
De aste amintiri uitate
Dar tu ești aici constant
Tu, al timpului amant
Să îmi arăți că am fugit
Și încă sunt aici.
Câte lacrimi să mai vărs
Pentru tot ce îmi arăți
Câte nopți să nu mai dorm
Pentru tot ce îmi arăți!
Și viitorul nu îl văd
Doar pe tine, doar pe tine
Nu vrei să am altceva
În viața mea, decât pe tine
Și pierd nopți la rând cu tine
Doar cu tine
Și nu văd pe altcineva
Nici pe mine
Prezentul este trecut
Iar viitorul nu există
Exiști doar tu în viața mea
Ce e o altă carte tristă
Te iubesc și te detest
Doar pe tine te am
Tu poți fi fără mine
Dar eu fără tine...
...
Culegi lacrimi plânse
Și coșmaruri mult trăite
Rege, prin iubire!
De mic copil, am vrut să fiu un rege
Lumea s-o stăpânesc, să am regat,
Să am supuși și luptători neînfricați
Sceptru să port, să fiu...omul bogat.
Am apărut pe lume, de ziua regelui
În luna mai, în anotimpul primăverii,
Iar la născare... ursita mi-a prescris
Că viața îmi va fi, sub semnul puterii.
La grădi-am învățat, de regi și împărați
Ce lumea-au cucerit... prin lupte grele,
Iar bunicii, din Cartea Sfântă mi-au citit
De Iisus, David, Solomon și, multe altele.
Cu timpul, am renunțat, să mai fiu rege
Și doar să-nvăț și, să devin...un învățat,
Istoria s-o înțeleg, cu ale ei bune și rele
Să lupt în adevăr, să-mi țin cuvântul dat.
.................................
Nu știu dacă-n călătoria pe ăst pământ
Până acum, la anii dăruiți de Dumnezeu,
Ce-am învățat, am pus... pe-altarul vieții
Dar știu, că prin iubire, rege, voi fi mereu!
Crăciun cu premeditare
Vestind Crăciunul încă de pe-acuma
Moșneagul, înger, darul lui strigat-a
Copiilor din noi, pe unde-i plata
De tată eu, fiindu-le tu muma.
Că vocea iernii în curând e gata
Și ploaia toată-n nea o să însum a
Gerești poveri pe unde nu e gluma
Pe-afară piatră când și ea crăpat-a.
Deja de sărbătoare-ți pui tu ie
Lăuntrici pruncii a privi pe horn,
Bătrâni, de veci aduci cadouri mie.
În apa-ți cea de nopți din ochi mă torn
Cu tine și cu luna-n bigamie
Și vine-n glii o piele de licorn.
O mică aventură !
Era o primăvară frumoasă. Bunica avea o vie în satul Rogojeni
in care locuia sora ei, tanti MIMI, se făcuse vremea de tăiat la vie.
Părinții mei și ai vărului meu AȘI erau ocupați cu serviciul și noi
eram la bunica. Ea a hotărât să mergem și noi. Mergem cu toți la tăiatul
și legatul vii care se face primăvara. Bunica a pregătit sacoșa cu măncare
și apa de băut, gata de drum. Până la vie erau câțva kilometri și AȘI era
mic, doar trei ani iar eu ceva mai mare, împlinisem șapte ani, mergeam
la toamnă la școală.Eram un grup vesel, nu știam ce va urma....
Oamenii mergeau încotro aveau treabă pe jos sau cu căruța. Încă nu
nu ieșisem din sat și cineva într-o căruță o întreabă pe tenti MIMI
-Unde mergi cu ajutoarele astea mici?
-Mergem la tăiat via din Valea Oarbei, la Merlot.
-Am drum până acolo, urcați voinicii aceștia în căruț
-Mulțumesc Mihai, e adevărat departe pentru ei.
Foarte bucuroși am urcat în căruță și am coborât chiar la vie.
Acolo bunica ne-a făcut un culcuș din iarbă uscată, ne-a îndemnat
să găsim un joc și ele s-au apucat de treabă. Noi făceam gălăgie
așa ne-a spus bunica, ca să nu stea cu grijă. Când ajungeau cu
rândul în dreptul nostru ne întreba dacă vream ceva, ne este
foame sau sete. După ceva vreme, s-a făcut tăcere spune bunica
am crezut că au ațipit, am mers în control surpriză locul gol.
Am început căutatul, strigam de răsna valea, era un pârâu în
vale am căutat urme, nu am găsit, nu ia văzut nimeni. Ce am simțit
a fost disperare!!! Am adunat lucrulile și am pornit spre casă cu o mică
speranță.În țărna cărării am văzut două urme alături ce mergeau spre sat.
Mai a răsărit o speranță. La intrarea în sat, pe o băncuță doi bătrâni ședeau
de vorbă i-am întrebat: vă rog nu ați văzut doi copii trecând pe aici ? cu voce
stinsă, așteptam răspunsul .
Lăsați spaima, că i-am văzut, cel mic era tare obosit, dar cel mai mare îl
mai lua în brațe. Am simțit că pot respira din nou și am zorit spre casă
Pribegi în fiecare gară fără nume
Pribegi în fiecare gară fără nume,
Ne mai apare iar o rană în priviri;
Plecăm mereu spre alte despărțiri,
Crezând că drumul e-un început de lume.
Când ți-am atins umbra din palmă,
Avea răceala pietrei de altar;
Şi-am înțeles că drumul solitar,
E pus sub pasul meu ca o sudalmă.
Am fost ca două fulgere ce se-ntre-taie,
Sortiţi să punem capăt unui anotimp,
Tu coborai, iar eu urcam prin timp,
Tu, curcubeu, iar eu sfârşit de ploaie.
Îţi întâlneam trecutul în oglindă,
Atât cât vântul mângâie un geam,
Apoi, cu ochii tăi parcă plângeam,
Când braţul lung voia să mă cuprindă.
Mi-e teamă nu de moarte, ci de zi,
Căci în odaie când pătrunde seara,
Mă scurg la fel cum se topeşte ceara,
De parcă totul pare a se sfârşi.
Rămânem doar fâşii de umbră pe pereți,
Când ceasul bate ore de cenușă,
Pășim spre nicăieri prin vechea ușă,
Străini de noi și orbi de-atâtea vieți.
Recoltă...
... știu că am mai iterat în trecut această idee, dar mă simt cumva dator s-o repet în gând de mai multe ori: contează doar azi; ieri a trecut și nu mai poți să faci nimic, mâine încă nu există. Căci netrăind "acum-ul" la maximul lui potențial, poți pierde clipe prețioase pe care timpul nu ți le mai dă înapoi.
Acum, încercând acest gust dulce-amărui, încerc să reconstitui un trecut care, odată cu anii care se trec peste mine, devine tot mai îndepărtat și mai greu de adus la suprafață... îi ca o poză veche, ce se îngălbenește și-și pierde imaginea odată cu trecerea timpului...
Dar, Doamne!, cum să ții seama la a fi mai atent și la clipa prezentă, când ești tânăr și ai toată viața înainte, cum să-ți pese de azi, când fiecare fibră din tine tânjește doar la viitor, necum să te mai gândești la trecut, că doară n-a lăsat urme prea vizibile în tine, și tocmai despre aceste fire vorbesc acum, devenite între timp atât de prețioase, încât aș da ani din viață să pot să-i redau cu fidelitate clipele timpului, să fiu un Michelangelo sau un Leonardo al timpului trecut, când abia dacă sunt un învățăcel, un umil ucenic al lui?
Așa că acceptându-mi condiția, voi încerca totuși să redau cum se cuvine clipele care s-au scurs precum firele de nisip în clepsidra timpului meu, fiindcă am înțeles acest adevăr într-un târziu, dar și pentru că, din fericire, memoria mea încă mă ajută în căutările mele, tot mai pot sufla praful de pe câte-o fotografie veche, și tot mai pot să aduc spre lumină momente care ele însele pot fi crâmpeie de lumină ale existenței mele...
Vine taică-miu într-o zi și-mi zice:
- În weekend mergem la țară la strânsul viei, că ne-o chemat bune-tu, că singur nu mai poate...
În gând, - fiindcă nu îndrăzneam altfel - mă întreb: "îmi cere, sau doar mă informează?", sperând să mă ia și pe mine, fiindcă dorul permanent de locurile copilăriei mele mi-o explodat brusc în timpane, făcând să-mi bată inima și mai tare, așa că mă reped să-mi caut niște haine mai rele însă numai bune pentru munca viei, dar taică-miu mă vede și-mi taie avântul:
- Tu rămâi acasă, că ai de învățat pentru "treaptă"!, îmi zice el categoric, dar eu aveam deja în minte pregătite cuvintele potrivite pe care le-am folosit ca pe niște arme destul de convingătoare...
Prin urmare, sâmbătă dimineața, ne-am urcat în mașină pregătiți cu toate cele necesare strânsului la vie, fiindcă bune-miu avea o bucată de pământ "dincolo di drum", înspre soarele potrivit, și pe care, de zeci de ani, îngrijea o vie ce rodea indiferent de seceta verii, întrucât via își ajungea rădăcinile către un pârâu subteran ce chiar ieșea la suprafață, băltind în laguna răcoroasă a copilăriei mele... abia așteptam...
Ajunși înainte de amiezi, și după ce ne-am lins buzele și degetele cu câte-o "poală-n-brâu" făcute de bunică mea, ne-am apucat de strâns fiecare luându-și câte-un rând, de nu-i vedeam capătul în rodul și albastrul cerului, fiind mai mult chitit pentru a înfuleca poama tămâioasă, zemoasă și dulce direct de pe ram, încât ajungea mai mult în burdihan decât în coșarcă... ignorând viespile sau chiar în concurență cu ele, fiindcă, sincer, nu mă prea îndemnam cu munca și încă nu știam cum să mă fofilez până la laguna care mă chema răcoroasă și îmbietoare ca o cadână...
În fine, după ce am strâns câteva coșărci cu poamă pentru a-mi spăla "onoarea", am tulit-o bineînțeles înspre lagună, fiindcă era deja trecut de amiezi, iar soarele bătea necruțător, amorțind până și cosașii, care luaseră o binemeritată pauză, iar eu mă gândeam deja că și eu meritam una, că de, eu chiar nu venisem pentru a culege la tămâioși, cât mai degrabă pentru îmbrățișarea răcoroasă a lagunei, dar și a salcâmilor pe care abia așteptam să-i salut, ultimii patriarhi, care, fiind încă în picioare, își oglindeau în lagună veșnicul sfat...
Ah, cum aș putea să redau în cuvinte cerul care își peticea norii în adierea blândă a lagunei laolaltă cu freamătul salcâmilor, care își agitau brațele înspre mine chemându-mă la pieptul lor, cum puteam eu să rezist îmbrățișării lor părintești, cum puteam eu să mă prefac că n-auzeam șoaptele lor prin care îmi povesteau câte s-or mai întâmplat de la ultima noastră vedere?
- Da, copchile, vașile s-or mânat cătri islaz de dimineațâ, da, nea Vasili le-o șfichiuit cu ghiciul pi șele răle, or mujit mai divremi... Da' tu? Cum îi viața?
- Cum sâ hie? Când mai ră, când mai amară... Cum știți, ca tăt omu': mai vini șî câte o bucurie, da măi rar, așe... că ne-om învăța pre cu ghinili...
- D-apoi lasă... că nici noi n-om dus-o mai ghini! O fost secitâ mari, de s-or pârlit ogoarili, nu s-or copt grâu, nici orz, baremi păpușoi sau poamâ-n ghie...
Între noi se lasă o tăcere grea, întreruptă din când în când de câte-un cosaș trezit din amorțeala căldurii, și am oftat laolaltă cu salcâmii la greutățile noastre, privind iarăși peticele de cer unduindu-se pe luciul încrețit de vânt al lagunei... Da, unele lucruri precum cerul, soarele și seceta, par a fi veșnice, în timp ce laguna sau rodul ogoarelor pot fi vremelnice, trecătoare, ca însăși viețile noastre pe pământ... căci nimeni și nimic nu dăinuiește...
... dar firul zburdalnic al gândurilor noastre fu, brusc, întrerupt de bune-miu care m-o chemat la căratul sacilor de polietilenă umpluți vârf cu poamă precum și la strivitul strugurilor la teasc. Cu gândul la mustul cel dulce-acrișor, apuc un sac, îl azvârl peste umeri fără să-mi pese prea mult de zeama pe care o simțeam răcindu-mi șira spinării și o iau agale pe poteca străjuită de lanul cu păpușoi firavi și uscați, ca niște soldați răniți care-și agitau săbiile inutile în bătaia vântului, îngreunându-mi calea...
Rând pe rând, sacii or fost aduși în curte și depozitați la umbră, bune-mea numărându-i iar și iar, pierzând socoteala și luând-o de la capăt, dând rodului glas: ba c-o să iasă două butoaie de vin, ba trei, ba chiar patru, din cele mari și nu din cele mici, o fost rod bun anu' aista, mai bun ca-n celălalt trecut, amu' de n-o ieși prea acru, de roș și de alb deopotrivă... o fi pre aspru, or pre tămâios de dulci, om videa...
În război pe față cu viespile cele nesuferite și zumzăitoare, om purces la tescuirea poamei, iar eu urmăream cu interes și plăcere, cum licoarea fermecată se așeza în firicel cuminte umplând butoaiele bine împănate cu frunză uscată de papură, încât să nu se risipească, ci doar să "doarmă" ca mai apoi să se "trezească" și să bolborosească în cană de lut, mustul cel tulburel, dulce și mult așteptat, ce poate să fie mai magic pe lume decât asta?
Miez de nucă și must roșu, proaspăt scurs în cană de lut... un gust ajuns desăvârșit cu efort în apusul soarelui, iată, greierii prind curaj preluând țârâitul și cobzele de la cosașii de peste zi, o zi cu multă muncă istovitoare - pentru unii, doară nu și pentru mine! - acum curtea s-a liniștit, zvoana și vânzoleala s-a topit în lumina slabă a becului de sub streașină. Așezați pe băncuțele mesei de sub păr, sorbeam cu toții încetișor din cănile de lut ars și plescăiam sub limbă mustul, dându-ne cu părerea despre cum s-a înăspri mustul în vin anul acesta față de ceilalți trecuți, de experți ce eram noi... mai ales eu, că de... pusesem și eu un umăr firav la tot procesul ăsta magic...
Și-acum stau și oftez, amintindu-mi atât de pregnant gustul mustului ce fierbea în mărgele rubinii pe marginea cănii de lut, căci nu înțelegeam pe atunci, - nici n-avem cum! - că acele clipe întrupate din boabele de struguri culeși cu multă trudă și migală, aveau să rămână vii peste ani în memoria mea, sub forma licorii magice, parfumate în tămâie, rodul bogat al unui petec de vie neînsemnat de sub acoperișul lumii ăsteia mari, dintr-un colț de rai, care astăzi nu mai există...
Gâgă
Dimineața când e treabă,
Gâgă geme ca pe moarte,
Zice că-l junghie-n splină
Și că are-o soartă foarte...
„Vai, vecine, mor de șale,
Mi-a sărit un os din loc,
Am și febră, am și tuse,
Nu pot să mă mișc deloc!”
Pune mâna pe lopată,
Dă o dată și... gata, stă!
Lasă roaba-n drum proptită,
Gardul strâmb, neisprăvit,
Că pe Gâgă-l ia leșinul
Fix când e de construit.
Orice treabă o începe,
O lasă pe jumătate,
Căci îl taie brusc o criză
Și-l apucă pe la spate.
Dar minune mare-n sat!
Cum se-aude de-un pahar,
Gâgă sare-n sus ca arsul,
Zici că-i tânăr armăsar!
Boala-i trece ca prin farmec,
Spatele-i drept ca un brad,
Fuge Gâgă spre tejghea
De zici că-l fugăresc din iad!
Acolo e șef de trib,
Trage-n piept fum după fum,
Nu mai are astm sau tuse,
Parcă-i nou-nouț acum!
Toarnă-n el pahar cu pahar,
E fruntaș pe toată linia,
La băut și la fumat
Își depășește condiția!
Când e vorba de lopată,
Gâgă e pe targă-ntins,
Dar la crâșmă, cu paharul,
E campion de neînvins!
Miraj
Frumoasă-mi ești
În trup și-n suflet
Cu tot ce ai mă
Mă ademenești
Mă faci să urlu
Să simt durere
Redeschizând o rană-n piept.
Alerg nebun, mă furișez
Ca prin pustiu
Găsindu-mi prada
Dar nu găsesc
Sunt doar reptile zgrunțuroase
Târându-se pe piept.
Și mă sufoc făcând iluzii
Ca prin miraj
Văd al tău chip
Cu părul lung
Luat de vânt
Buze moi, cărnoase
Iar ochii... m-au făcut
Să îmi revin.
Mă usuc de sete
Și din lacrimile amele aș bea
Dar sunt stors
Căci am spălat cu ele
A mele mâini
Ca să te pot atinge.
Fecioară blândă din miraj
Simt cum mă păzești
Tu-mi ești înger
Simt că-mi dai putere
Ca să mă scol, să înaintez
Și prin culori de curcubeu
Zăresc o apă cristalină
Ce-aș mai bea eu.
Fug cât am putere
Și încet, încet
Eu mă apropii
Am reușit, ea m-a salvat!
Lacrimile îmi inundează ochii.
Nu am rămas praf,
Nici nu sunt nour
M-am prefăcut...
Într-un frumos Miraj.
1940
Mamă, nu te întrista
amarnic, te implor.
Eu voi reveni la tine în curând,
dar nu azi și nu mâine-poimâine,
degrabă.
Spune fraților că sunt viu și întreg
și să nu-și verse pleoapele nescurse,
căci sunt aici, aproape de voi toți.
Zăduful îmi arde grădina cu focul cumplit
și copiii mei se sugrumă de el.
Ei sunt tari și statornici,
precum tatăl nostru.
Țineți-vă și răbdați-vă
spiritele chinuite
de-atâta vreme,
de-atâta timp chinuiți
pentru nimica.
Voi veni acasă
cu podoabe noi și splendide,
de veți fi uluiți de unire
ce vom face în viitor.
Te iubesc
Și iar telefonul e în mână,Îți scriu „Te iubesc” cu inima frântă. Cu lacrimi în ochi aștept un răspuns, Dar știu că mesajul nu va fi ajuns.
Îmi amintesc cum îmi spuneai: „Te iubesc și mă mândresc”, iar eu tăceam. Atunci nu știam cât voi regreta, Că azi aș da orice să-ți aud vocea.
Acum îți scriu, dar e prea târziu, Aștept un răspuns ce n-o să-l mai știu. Și doare că atunci când puteam răspunde, Am tăcut… iar azi vocea ta nu se mai aude.
Covor de dor
Lasă-mi frunzele sub tălpi
Prin adânca zbuciumare,
Freamătul să mi-l îngropi
În a lunii argintare.
Prinde-mi gândurile-n dor
Să mă dezlege de tine,
Pe al frunzelor covor
Eu să mă așez mai bine.
Iar când vântul o să bată
Într-un dans cu frunzele,
Tu să-mi iei din piele-odată
Toate amintirile.
Biblioteca este un colț de rai (Poezie dedicată aniversări a 80 de ani de la fondarea Bibliotecii publice din orașul Telenești ‘Vasile Alecsandri’)
Biblioteca este un colț de rai (Poezie dedicată aniversări a 80 de ani de la fondarea Bibliotecii publice din orașul Telenești ‘Vasile Alecsandri’) Biblioteca este un colț de rai, Un paradis unde lumea uită să se mai adune. Unde cărțile așteaptă cuminți, Ca să ne înveţe lucruri frumoase şi bune. Trăim într -o veac grăbit Alergăm toți după bani și avuție, Dar uităm că este un loc sfânt. Biblioteca unde există atâta înțelepciune și omenie. Biblioteca este un templu al înțelepciunii Care trebuie mereu să- l preţuim. Cartea este un dar, o minune Care niciodată nu trebuie să ne lipsim. Biblioteca este un colț de rai, O grădină cu pomii în floare. Hai să nu uităm de ea, căci fără ea… Omenirea nu are nici o valoare! Poezie de Vladimir Potlog
ÎMI ESTE DOR…
Îmi este dor de vremurile în care
Din când în când venea poștașul
Și-mi aducea câte-o scrisoare…
Din dor, cu emoția vindecătoare
Grăbită citeam pe plic destinatarul
Nerăbdătoare, tainic căutam mesajul …
Cu vorbele în șoaptă tremurând
Citeam cele scrise pe fiecare rând
Trecutul voiam în gând să-l pătrund :
Draga mea,
Îmi este atât de dor
Rugând tipul i-am cerut ajutor
S- ajung la tine cât mai curând
Singurătatea să pot s-o alung
Tăcerea să-ți fie amintire,
Iar dorul de viață să ne plimbe
Printre plopii cu frunze foșnitoare ,
Pe aleile cu bătrâne lampadare
Unde, privirile în vorbe să se schimbe
Și tăcerea printre file de iubirii să ne plimbe…
Vorbele sunt mai pătrunzătoare când sunt scrise pe neuitare, lăsându-se să fie privite ca pe vitralii …
--Fir de mine--
La cat de greu se face ziuă
Și cat eu stau sa caut stele,
Prin umbrele de lună moartă,
Ma pierd si eu cu tot cu ele.
Doar,doar ca m-a trezit din transă,
A lumii mele ursitoare,
Si nici nu vrea,si nici nu pleacă
Să-mi lase inima-n strâmtoare.
Si unde ar putea să tacă,
Imi face o vrăjă de uitare,
Ca sa fiu musai ca luna,
Moartă dar strălucitoare.
Acum din mintea mea fragilă,
Crescura frunze agățătoare,
Și ursitoarea cu otravă
Le pieptenă pe fiecare.
Si cat de diferit am fost...
Ador otrava cu dulceață,
Ce ma desprinde dintre stele,
Și ma oprește sa am viață.
O zi de noiembrie....
După atâtea frământări, greve,revolte, fără speranțe, cei mulți
care iau înformații de la t. v. și din alte surse,se bucură de
razele de soare foarte luminoase dar puțin dătătoare de căldură.
Ieșim din case, care cum poate : pe balcoane,în tristele grădini,
dă o raită prin cartier pentru mișcare.
În ziua de 19 noiembrie, la trezire am întins mîna la întrerupător,
el nu răspunde...toate aparatele electrice sunt în grevă...tăcere...
Mă echipez corespunzător și ies în zona rece din casă. Fac ce se poate,
o cafea la aragaz, dar sunt calmă, marea mea calitate...M-ia rămas timp
de meditație, mai nou, seismul surpriză, dezbătut pe toate părțile...
Întânlirea reprezentanților : ruși, americani, chinezi, ce mai pun la cale?
Tulbură iar apele...Ei viseasă cuceririi,război, pe cine mai trimite la
moarte? Pe tineret, ei sunt apți.
Cei care-i trimit la moarte, sunt părinți, sunt tați ... dar nu sunt oameni.
Pendul
Cobor ceasul de pe perete
să tai distanța.
Acele, freză de rotunjit durerea.
Îți pendulează sărutul
pe fermoarul rochiei.
Umbli prin mine,
stăpân.
De la suflet în sus
doar dezordine.
Când mai vii,
lasă-ți pantofii la intrare,
te rog, încheie-mi rochia
și pune-mi ceasul în spate.
Ultimul hotar
Nu-ți voi trimite toamna să-ți scuture livada,
Nici umbra mea tăcută pe geamul tău ascuns;
Se va prelinge vremea, secunde cu grămada,
Și-ai să mă uiți, dar nu-ți va fi îndeajuns.
Iar dacă într-o noapte, când stelele sunt stinse,
Un gând îți va aprinde cenușa unui dor,
Să nu-l alungi, în el sunt clipe prinse,
Ce le-am trăit cândva alături de-al tău zbor.
Eu am plecat departe, dar nu ca din iubire,
Ci cum se stinge-n taină o candelă-n altar,
Lăsând doar o lumină să-ți țină de-nsoțire,
Cărarea dintre suflet și ultimul hotar.
Nu voi lăsa în urmă nici vină, nici dreptate,
Căci amândouă mint când dragostea se frânge;
Îți las doar primăvara a celor zile toate,
În care mugurii ne înfloreau în sânge.
Nasturele de pe inimă
Descheie-mi nasturele de pe inimă,
să-ți vezi tronul
dezgolit
și cel de pe sânii
plini de reproșuri,
copaci printre crăpături.
Coboară și în pântec,
la masă
am pâinea aburindă
dospită într-o bucată de suflet,
apoi în uterul care
naște și te renaște
a șaptea oară.
Tu cum mai ești?
Domnișoara Dorina
- Gata! Putem s-o luăm din loc!, ne zise cu seninătate domnișoara Dorina, în timp ce se înghesuia pe bancheta din spatele mașinii printre sacoșele cu cumpărături din care am putut ghici și o cutie cu pantofi eleganți.
Domnișoara Dorina era ușor trecută de prima, ba poate chiar de-a doua tinerețe. Genul acela de domnișoară tomnatică, necăsătorită, veșnic în căutarea unui soț convenabil, mereu aranjată, prețios machiată, doar-doar va fi remarcată de acel cavaler pe cal alb mult așteptat...
Domnișoara Dorina nu era vreo frumusețe vestită, având o prezență fizică obișnuită, nefiind nici înaltă ci mai degrabă subțirică, cu părul blondit, ochii verzi, greu de ghicit în spatele machiajului gros aplicat. Dar avea un "je ne sais quoi" care ori îți plăcea, ori te scotea din sărite...
M-am uitat cu coada ochiului la șoferul care mustăcea bolborosind printre dinți:
- Vă așteptăm de ceva vreme. De vreo două ore...
- Aaaa... Cu instanța am terminat în zece minute, c-am solicitat să intrăm peste rând. Da', în weekend am o nuntă și-mi trebuiau niște pantofi noi!, zise ea triumfător zornăind sacoșele ca pe niște trofee.
Amândoi, eu și șoferul, am izbucnit în râs, da' nu era râsul nostru... Mi-am pus centura de siguranță, iar șoferul a demarat cu ciudă, nervos, în trombă, în timp ce domnișoara mai-mai să alunece de pe banchetă:
- Mai ușor, c-am luat și niște ouă!, îi face observație cu năduf în glas șoferului... dar îi îngheață subit zâmbetul pe buze, la privirea fioroasă pe care acesta i-a aruncat-o prin oglinda retrovizoare.
În mașină se lăsase o tăcere grea:
- Pe mine, să mă leși acasă!, mai zice înțepat domnișoara.
"Măcar de data aceasta vom avea parte de liniște!", gândesc eu mucalit, neîndrăznind să rup tăcerea.
Altădată, tot cu ghinion, m-am nimerit într-o delegație tot cu domnișoara. Pe drum, la întoarcere, miezul nopții ne-a prins tot pe drum, iar domnișoara Dorina a turuit tot timpul: despre cum și-a rupt ea pantofii la ultima nuntă, și a mai și dat o avere pe ei! - căci nu rata niciodată una chiar dacă nu primea în mod expres invitație -, despre viața de huzur a celor patru pisici siameze pe care le avea și care se certau mai tot timpul între ele pentru câștigul afecțiunii stăpânei, despre călătoriile în străinătate avute în concediul de odihnă (probabil, căutându-și, de ce nu, un soț convenabil chiar și la nivel internațional!)...
... apoi, despre cum a strâns ea de pe mese la ultima nuntă, resturile de fripturi pentru pisicile ei adorate (după câteva pahare în plus, a numărat chiar tacâmurile de pe mese, ca să știe câți nuntași au fost prezenți la nuntă, deși nu i-a cerut nimeni s-o facă, știu asta fiindcă am fost și eu la nunta aceea, ba chiar aș mai fi mâncat din grătarul din farfurie, dar n-am mai apucat...), și câte și mai câte...
Însă culmea călătoriei au fost poveștile despre cum a organizat ea toate întâlnirile de după absolvirea liceului, cea de cinci, zece, cinșpe ani, (Doamne cum mai trece timpul și ce urât au îmbătrânit câte unele dintre fostele colege!), că m-am uitat cu disperare către șofer care gonea în negura nopții cu ochii goliți de viață, de mă gândeam c-o să-și taie venele sau o să țină curba drept către prăpastie, dacă domnișoara începe să ne povestească și despre întâlnirea de douăzeci de ani...
Aproape că dădusem într-o moțăială dulce, că era trecut de trei dimineața, mașina gonea pe străzile patriei mâncând din kilometri într-a scurta distanța către casă, când deodată, domnișoara mă zgâlțâie de umăr să-mi sară somnul și făcându-mă atent:
- Aaaa, dar să vă povestesc cum ne-am întâlnit - cei care-am mai rămas - la întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului! Ce chef am tras și atunci, la restaurant! Cum s-a strigat catalogul de către profesoara de geografie, căci diriginta o murit între timp, cum... și dă-i și dă-i...
"Norocoasă diriginta!", am gândit eu atunci, înciudat că nu puteam să ațipesc câtuși de puțin de logoreea verbală a domnișoarei, dorindu-mi și eu un "loc cu verdeață" măcar mintal, dacă nu fizic!...
La un moment dat, umblase vorba prin târg că domnișoara Dorina își găsise în sfârșit companionul mult dorit: ne-am întâlnit întâmplător pe aleile din parc, ea ca de obicei aranjată la patru ace, el, un coleg cu noi de la IT, la fel de iernatic cu ea, îmbrăcat la tricou, bermude și ciorapi la sandale... Ea coborâtă din romanele Sandrei Brown, el pregătit să-i repare... imprimanta... Din păcate a fost doar o flamă de-o vară...
Da, domnișoara Dorina, era un personaj de poveste, o legendă vie a unui arhetip uman cum rar mi-a fost dat să văd, aș avea multe de povestit despre ea și tot n-aș putea-o cuprinde în cuvinte...
Închid ochii și-acuma, și-o văd aranjată și machiată ca scoasă din cutie, cu coafura impecabil nederanjată, aceeași coafură purtată cu o săptămână înainte la vreo nuntă la care-o fi fost, neinvitată, fiind încredințat c-o dormit în tot acest răstimp cu capul în jos ca liliecii, ca să-și păstreze impecabila coafură cât mai mult timp posibil, ca s-o remarce acel soț convenabil mult așteptat... Nu degeaba colegii o porecliseră pe la spate "batwoman"...
Altă ocupație
Nu doresc să-mi descopăr fața
nimănui, căci m-am săturat
de tot ce mă înconjoară
și de tot ce mă preocupă.
Vreau să mă ascund într-o insulă pierdută
și moartă
unde pot să-mi caut altă față
și alt trup,
în care nu mai vreau să trăiesc.
Eliberează-mi colibriul din închisoare,
căci el trebuie să zboare
în altă lume,
în altă viață.
Eu vreau să fiu un phoenix,
un phoenix adevărat
și pătrunzător.
Să mor azi,
să mă nasc mâine.
Cercul este restrâns
ca o celulă din subsol
și nu se extinde nici în dreapta,
nici în stânga,
deoarece el nu merită nimic,
doar suferința.
Grupa de sânge trebuie să fie pozitivă,
căci dacă se contactează cu negativul,
omul moare.
Eu sunt negativul
și nu vreau să-l ating pe pozitivul.
Înghesuirea este una reală,
însă neobservată.
Nu simt spațiul în această zonă
și nu voi simți.
Poate este binevenită pentru mine…
cine știe?
Mai bine să fiu eu,
așa cum sunt,
așa cum voi fi.
Mai bine să mă predau
unui prădător dulce,
decât să-l ucid cu furie
și, la urmă, să mor și eu.
Dar cum poate să fie dulce,
dacă gustul este amar,
amar ca o fățărnicie și trădare
de sine?
Și cum pot să mă lupt cu mine
și să mă ucid pe mine,
dacă tot eu voi muri la primul loc?
În acest război,
război în care deciziile sunt luate cu grabă
și fără reflectarea asupra izvoarelor lumii
și râurilor umane,
nimeni nu va ieși învingător,
nici cel învins.
Acasă
Ceață învăluită-n miros de benzină
Se lasă pe haine
se agăță de mine
Căni lătrând
se aud în surdină
Parfumul meu pudrat
încă miroase bine.
Fecale uscate
pe cizme noi de piele
Gunoi nedus
din postul de Crăciun
Am să stau
sa fermentez cu ele…
Acasă
Pentru mine.
Pe poezii.online găsești poezii, versuri și texte literare scrise de autori din toată lumea — de la emoții simple, până la gânduri profunde, spuse în cuvinte care rămân.
Aici descoperi poezii frumoase, dedicații, balade, poeme, proză poetică și creații originale ale tinerilor autori din spațiul românesc, organizate pe categorii pentru orice gust și orice vârstă. Poți citi în liniște, poți salva ce te atinge, iar când simți că ai ceva de spus — poți publica și tu.
Portalul este gratuit și deschis pentru toți cei care iubesc poezia: fie că scrii în română, în rusă sau în alte limbi, aici ai un loc unde vocea ta poate fi auzită. Scrie-ți versurile, împărtășește-ți starea, și lasă poezia să facă legătura dintre inimi.
Poezii.online este o comunitate literară gratuită, activă din 2013, în care autorii își publică propriile creații, citesc și comentează poeziile altora.
Citește. Scrie. Publică. Creații proprii, fără bariere — doar cu suflet.









Reformare
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 noiembrie
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗