Postează poezii online. Versuri din suflet...

Pentru că o furnică mică

Face acum somnic,

Mi-am zis… hmmm,

Ia să încerc să o fac cumva să vorbim,

Să o conving.

Și normal, să-i trimit și-un pupic 💋

Probabil vă întrebați,

Oh, dar iar seria asta,

Cu prima ce s-a întâmpla?

Dragilor, am vești proaste…

Nu a funcționat!

Și asta pentru că furnica asta

Se lasă super greu,

Imaginați-vă că la cât e de încăpățânată,

Ne certăm… nu exagerez… mereu.

Și mi-e ciudă că nu pot să ripostez

Când mă tratează așa,

Și ce să fac, n-am de ales,

Mă supăr și eu pe ea.

Altfel, aș mușca-o eu de buze,

Dar n-am cum, nu pot să o prind,

De asta am nevoie de susținerea voastră,

Că plănuiesc să o capturez și să-i dau o îmbrățișare mare, mare, ca să o simt.

Să văd eu dacă se mai supără vreodată, mititica asta alintată.

Auzi, cică s-a supărat pe mine că nu i-am dat atenție,

Păi cum să-i dau atenție eu la furnica mea,

Fără să se prindă toată lumea

Că mă topesc după ea.

Nu, gata, data viitoare, nu mai gândesc,

O prind de talie și o alint mult…

Și nu oricum, o ridic pe pupitru

Îi desfac rochița la gât și încep s-o sărut,

Când într-o parte, când în cealaltă,

Ca să îmi mai astâmpăr din dor…

Ahhh… și atâta o mai sărut

Că restul se întâmplă în videoproiector.

Acum revenind la sezonul doi din seria motive pentru care ar trebui să vorbim,

Ei bine… ar trebui să vorbim pentru că mor după ea și pentru că nu mai pot să țin tot ce simt în inima mea.

Și mă enervează că nu face nimic și lasă totul pe destin…

Păi măi alintată mică,

Ia mai lasă figurile alea de furnică

Și haide să ne iubim,

Că doar de asta avem gură de la Dumnezeu,

Să ne sărutăm și să vorbim.

Gata, gata, m-a luat puțin valul, recunosc,

Să se calmeze toată lumea,

Nu s-a întâmplat nimic, doar că atunci când mă gândesc la ea,

Îmi crește tensiunea.

O să-mi revin, sper, nu știu,

Sănătatea pare tot mai departe…

Oh, nu, o să mor, vezi?

Trebuie să vorbim pentru că…

Sunt pe moarte…

E jale mare, foarte mare,

Oare furnica asta a mea chiar mă lasă să mor fără o îmbrățișare?

(Nu sunt acum pe moarte, evident, însă timp nu prea mai este și fac de pe acum simulări pentru bătrânețe).

Gata furnică, uite cum stă treaba,

Frumos nu mai merge, ai auzit?

O să fac seria asta mai dură decât prima

Pentru că m-ai înnebunit.

Ce? Nu poți să dai înapoi,

O să răzbun seria unu, cu seria doi.

Stau pe bancă-n parc sub teiul inflorit

Ce umbră-mi dă și-s aparat de soare,

Inspir mirosul florilor atât de parfumate

Atent la ce se-ntâmplă-n... depărtare.

Și cum să nu mă uit, că știu că va veni 

Cu zâmbetul pe buze și părul despletit,

Iubita mea, frumoasa din căminul...trei

De care sunt, de-atâta timp..îndrăgostit.

Nu spun vreo vorbă... așa la întâmplare 

Să mă prefac că ei i-am dat iubirea mea,

Și doar aștept să mai primesc o sărutare

Nu, pentru că-n ea, îmi găsesc..fericirea.

E ora prânzului, când toți venim la masă 

Și-acum și ea, își face apariția-n decor,

O văd și, inima nu-mi mai pot...controla

O-mbrățisez și-o floare albă...îi strecor.

O țin de mână ca nu cumva să-mi scape

Și mândru sunt, că ea Maria, îmi e aleasa,

Aș vrea, cantina, să fie cât mai...departe

Ca timp să am, să-i zic, c-o vreau mireasă.

.......................................

Ochii i-am întâlnit și, fermecat am fost 

Și în privirea ei, adânc m-am scufundat,

Că sunt și-acum după atâția ani...în doi

Barbatul, feciorul mamei...un naufragiat!

Ionut mai pot fara tine

Ionut mai vreau iubirea

Ionut am mintit in al doilea vers

Ionuti-am scris poezia asta

Ionut am mintit in al patrulea vers

Ionut, sunt pervers

Ionut sunt Sandor

de IONUT SANDOR

Nu mai aștept somnul. Îl jelesc.

Îl jelesc ca pe un frate plecat fără mormânt.

Ca pe cineva pe care-l strig în fiecare noapte

și-mi răspunde numai perna,

tot mai rece,

tot mai străină.

La început număram ore,

apoi am numărat răsărituri.

Acum nu mai număr nimic.

Doar recunosc după zgomote

cât de departe sunt de vise.

Frigiderul respiră în bucătărie.

Țevile vorbesc între ele.

Lemnul din mobilă trosnește

ca oasele unui bătrân care se ridică din pat.

Știu fiecare sunet al casei.

Le știu mai bine decât îmi știu rugăciunile.

Dimineața nu mă mai găsește obosit.

Oboseala a fost demult.

Acum sunt ceva mai adânc:

o cameră în care cineva a uitat lumina aprinsă

săptămâni întregi.

Of, Doamne!

Închide-mi pleoapele…

Pentru totdeauna.

Vreau, doresc, 

Să te țin de mână,

Să privesc în ochii tăi 

Să-i întreb :îți sunt dragă ?

Ei nu mint, nici, n-ar putea,

Sunt loiali cu mine.

Ei strălucesc, când îi privesc ,

Și îmi șoptesc: totul este bine!!!!!

Glia a rodit...

Spicele grele de aur cad neputincioase sub lamele neînduplecate ale combinei de recoltat, care scuipă cu zgomot baloții de paie și suflă grâul pe-o nară umplând remorca până la refuz în șuvoaie necontenite...

În urmă-i, câmpul a rămas trist de gol, cu brazdele negre: menirea lui s-a împlinit astăzi în rod... Acum este vremea să se odihnească în pace...

Lanul de porumb, încă verde, îi salută jertfa, soldățește, cu mana la chipiu... Câmpul de floarea-soarelui își ferește fața într-o parte, jelind împlinirea unui anotimp, iar papura, de ciudă că nu poate rodi, își pleznește în puf făcliile, aruncând asfințitul în zbor lin către soare...

Zarea arde calm, așteptând amurgul să cadă cu liniște peste o zi agitată... Păsări zboară ireal în cercuri înalte precum o tornadă derulată cu încetinitorul, iar inima îmi bate cu putere pulsându-mi sângele către tâmple... 

Iată, cerul vinețiu își stinge jarul în catifeaua nopții, urcând palide stele către o lună plină, strălucitoare, binecuvântătoare, căci după truda zilei va să vină hodina...

E liniște. Vântul a încremenit, iar salcâmii și-au lepădat freamătul spre așteptarea unei zile noi. Închid ochii păstrând această zi, această noapte, laolaltă cu altele care-au fost și care vor mai fi.

E vară... Rodul câmpului a fost strâns cu migală în amintiri de neuitat. 

Glia a rodit...

Îmi plăcea un loc mai retras,cu răcoare pe malul Dunării.

Îmi scăldam ochii pe imagini mișcătoare: vase în mers,

apa grăbită, crengi in balans, frunze în foșnet, uneori

chemările  păsărilor nocturne. Mai aveam și două undițe 

care îmi dădeau impresia, că-s acolo cu treabă și nu 

-tai frunze la câni-.Eram în concediu și am socotit că-l pot 

petrece așa.Nu nare cheltuială, aproape de casă. Aveam un 

cort mic, pentru ploaie, muzică, un aparat foto, și pe Atos

prietenul și paznicul meu.

      Dacă se mai rătăcea vreun cunoscut, mă bucuram, jucam 

șah, făcea o cafea, purtam o discuție, teme sunt destule...

     În rest, citem și am îndrăznit să creionez niște sentimente

îmbăcându-le în versuri....Vara poți să-ți permiți așa o aventură,

nu am fost în pierdere :una că nu m-am plictisit, am avut liniște,

vreme bună și chiar am mâncat pește......

Si cum s aleg  când tu ești bine ,libertate și plăcere ..

Celălalt îmi dă speranță  ,claritate și avere 

N-aș putea ,sau nu aș vrea ,n-aș mai fi ce sunt acum ..

Și ce sunt ? om nebun ?sau doar așa presupun …

De-ar ști inima ieșirea ,clar nu aș mai întreba 

Dar aș fi ceva mai simplu ,și nu mi-ar plăcea cumva .

Ziua se retrage spre înserare,

Doar dansul fulgilor de nea sunt în mișcare,

Îș caută calea unde să se  oprească,

Neaua-i tristă, unde să se topească.

Pe drum, doar pale de vânt turbat,

Oamenii toți lângă sobe s-au așezat,

Lemnele trosnesc, ne salută cu scântei,

Să pleci undeva, nu poți, chiar de vrei.

Zilele iernii se deslănțuiesc, trezesc fiori,

Cărările dispar, cresc troieni până-n zori,

Ușile-s zăvotâte, porți blocate, nu-s urme,

Iarnă te întreb: ce ai cu noi? te ții de glume?

Bine  ai venit, ai zburdat ca un mânz nărăvaș,

Ai consumat din energie....fii potolită....

Ai fost ca o mare, supărată pe un vas....

Fii calmă, însorită, și de toți iubită!!!!!

Oare de ce, sunt iar nemulțumit?

Când tu îmi ești...mereu aproape, 

Iar Domnul își revarsă bunătatea 

În casa noastră și, zi și....noapte.

Oare de ce, mă simt nedreptățit 

Și mai tot timpul vreau mai mult,

Când am de toate și doar ar trebui 

Pe cel ce n-are, nevoia să-i ascult.

Oare de ce, mă cred că-s omul cult

Când nu găsesc răspuns la întrebări,

Că doar am învățat și...cărți deschis 

La școli pe-aici și-ndepărtatate țări. 

Oare de ce, unul pe altul, ne mințim

Iar adevărul zis, e greu de acceptat,

Gâlceava o pornim, suntem dușmani 

Și-n veci nu mai vorbim cu cel certat.

Oare de ce, ne războim, unii cu alții 

Iar pacea n-o dorim cu niciun chip, 

Ne mor nepoții și copiii...fără cruce

E vai de noi și, n-are rost la ei să țip.

Oare de ce, ne mai numim creștini 

Când fapta noastră, nu se zărește, 

Și geaba-i rugăciune, făr' de iubire 

Că ruga ta, Domnul..nu o primește.

Oare de ce, scriu toate aste lucruri

Și nu mă-ntreb, oare cuiva, îi pasă?

Că eu mai cred în adevăr...dreptate

Iară minciuna zisă, greu..mă apasă!

Oare de ce, nu pot...să mă opresc

Și-mi fac atâtea întrebări, în gând?

Știind că-s trecător pe ăst pământ 

Și, la Domnul, voi fi chemat..curând!

........................................

Oare de ce, oare de ce și, pentru cine?

Issus, s-a născut și, a murit..creștine?

Mi-ai rămas în palmă ca apa în ulcioare,

Cu umbra gurii tale pe fiecare gând,

Şi te aud în noapte cum curgi din când în când, 

Prin somnul meu de iarbă din câmpurile amare.

Ţi-am sărutat tăcerea ca pe-o fântână-adâncă,

Din care beam lumină şi nu ştiam de ce,

Iar trupul tău, o umbră, părea să-ntunece, 

Privirea mea pierdută când începu să plângă. 

Acum te pierd deodată, ca mările nisipul,

Ca fructele parfumul când iarna le răneşte,

Şi parcă-n tot ce-mi trece prin suflet şi priveşte, 

Se stinge câte-o stea ce îți cuprinde chipul.

Mă strigă dorul, căzut în văi obscure, 

Și a ta gura caldă ce astăzi nu mă ştie,

Sărutul mi-e o pasăre cu aripi de hârtie, 

Ce colivii de aur nu poate să îndure. 

Mă frâng ușor ca pomul ce n-a-înflorit nicicând, 

Ce n-a prins rădăcini; cu frunzele plecate, 

Şi-n fiecare noapte, pe crengile-mi uscate, 

Mă mângâie o toamnă cu chipul tău plăpând.

-Cum ești?
-Sunt bine... Sunt bine! Da' de ce-ntrebi?
-Că te-am văzut așa mai... preocupat..., îmi zice el cu seriozitate și preocupare sinceră în glas.
-A, nu... Da' nu pot fi tot timpul soare!, am replicat eu râzând.
-Ce vrei să faci azi?
-Nu știu... E încă dimineață. Să zbor..., am zis eu cu oboseală în glas.
-Atunci... zboară!

Și... am zburat. 

Până la Viena. Un zbor de vreo oră și jumătate. Am închis ochii către înaltul norilor, strivind răsăritul îndărătul pleoapelor mele, încercând să rețin, pentru mai târziu, marginea lor zdrențuită în aurul pur al acelei dimineți.

Aeroport, forfotă, apăsare... Odată desfăcut acest nod gordian, am ajuns la cazare... În timp ce jumătatea mea de măr dimpreună cu păpădia noastră, inspectau locația, eu am înarmat camera foto și video pentru a doua zi, am marcat pe hartă locația noastră cu "X", arătându-ți:

-Aici suntem. Vezi? Nu departe de unde suntem, ieși în bulevardul ăsta mare, treci podul peste Dunăre, mai mergi pe jos cale de vreo două stații, nu e departe!, și ajungi la Steffl - Catedrala gotică a Sfântului Ștefan -, da știu, mi-ai mai zis să nu uit să fac poză cu zoom la ghiuleaua turcească de la 1683 încastrată în zidul înnegrit... 

Am uitat... Îmbătat de frumusețea sobră a catedralei, am uitat... Mă iartă...

Dar n-am uitat să fac poze sau să filmez cât am putut, până la epuizarea bateriilor de la camera de filmat, Ringstrasse, Hofburg, cu comorile lui fantastice, apartamentele împărătesei Sissi și ale împăratului Josef, arta barocului neoclasic îmbinată subtil cu firul subțire, istoric, al Ariadnei...

Apoi, plimbare cu trăsura către Michael Platz - la bulevard, birjar, la bulevard! - KHM Muzeum, palatele împărătesei Maria Tereza, Schonbrunn, înghețată și ștrudele servite la Gloriette, după ce aproape ne-am istovit sufletele urcând dealul, nu înainte să ne răcorim picioarele în bazinul fântânei arteziene de la poalele lui...

Da... Ți-am ascultat sfatul și am servit celebrele șnițele de la Figlmüller at Wollzeile, fiindcă am făcut rezervare din timp, da, am "tras" și un șnaps de caise, și nu am uitat să cerem la pachet ce nu am putut să mâncăm, având în vedere șnițelele pantagruelice, chiar fiind o tradiție în acest sens...

Și desigur îți aduci aminte, că am lăsat punga de gunoi lângă tomberoane, fiindcă acestea erau închise neștiind că există un program, în ocara unui gunoier, din care am înțeles cu germana mea săracă, că nu am "retziclieren" bine gunoiul...

-Ei bine, cum a fost?, m-ai întrebat ca și cum n-ai ști...
-Repede! A trecut prea repede!, zic eu ocupat fiind să pun în ghiveci, crenguța firavă de iederă pe care am cules-o din gradina botanică a Hofburgului...
-Ai descărcat pozele și filmele?
-Da! Vrei să ne uităm împreună în weekend? Am multe să-ți povestesc, cum a fost zborul, ce culoare frumoasă are Schonbrunn-ul, și apusul de soare peste cupola înverzită a bisericii Peter Kirche...
-Știu... Am fost acolo...

Închid ochii și caut îndărătul pleoapelor mele, acel răsărit de soare. Între timp, iedera a crescut mare și s-a întins îmbrăcând peretele sufletului meu...

Un zâmbet vechi, ascuns într-un sertar,

M-a tot chemat spre nopțile trecute,

Când aprindeam în piept același jar,

Iar orele cădeau pe noi, tăcute.

Aveai în glas căldura de-nceput,

Un foc domol, ascuns în fiecare șoaptă,

Și-mi promiteai un vin ce n-am băut,

Păstrat pentr-o ultimă dată.

A mai rămas un singur strop promis,

În două cupe reci, neatinse încă,

Căci tu te-ai stins tăcut, ca într-un vis,

Lăsând în urma ta o rană-adâncă.

Te-am căutat prin liniștea din piept,

Printre furtuni ce-au reusit să-mi treacă,

Și-am învățat să plec, cu pasul drept,

Lăsând în urmă inima mea seacă.

Ai fost un gust străin de vis și plâns,

Paharul plin, iubit la nebunie,

Un foc aprins ce-n suflet mi s-a strâns,

Amară, dulce.... amintire.

Am murit eu ieri și azi sunt iarăși vie,

Se-ntâmplă des și-ncerc eu să nu uit

Că sufletu-i planetă fără de pieire,

Chiar dacă urletul te macină tăios.

Îmi scârțâie aprig nodurile din gânduri,

Deși rolul le este de a sugruma.

De și-ar urma fără regret destinul-

Ar fi să mor, și n-aș mai învia.

În ochii de vise,

Dorurile sunt triste,

Căci inima plânge ,

Și sufletul meu se stinge.

Într-un univers ,stele zboară,

Peste câmpuri de odinioară,

Căci zarea tace,dar tu mi-ai soptit,

Flautul ce nu-l simt.

Pe peronul gării vechi, am văzut odat-un suflet

El c-un vis, ea cu un vis, n-au avut curaj să-și spună

Se priveau ca doi străini, care se cunosc în taină

Și-n sclipirea ochilor, vedeai lumina dinspre lună.

Un tren de stimați călători, urma s-ajungă dinspre vest,

Sufletele lor știau, că nu ar să se mai zărească

Doar de-un timp și-o ezitare, măcar de el ar fi avut

Ar fi putut să simtă singur, cum e pe ea să o iubească...

Secunda tot trecea cu-amar... și el simțea pe bune gustul...

Păcat că o zvâcneală scurtă, pentru ea n-a apărut...

Știa că o va pierde iarăși, pentru totdeauna sigur...

Cea iubită tre' să-i fie... se transformă-n necunoscut.

Și-n clipa-n care trenu-ajunge, se mai zăresc încă o dată

Neștiind că ar fi fost, ultimul moment al lor

Cu privirea lor cea caldă, lăcrimând și-au luat adio,

Părăsind singuri peronul, împreună c-un fior.

Scriu vers și-ncerc..să povestesc

Despre realitatea vieții și, credință, 

Scriu ziua, seara și...chiar noaptea

Despre copilărie, iubiri și suferință. 

Mă uit pe geam și, dincolo de sticlă

Și văd cum toamna-mi brumă, iarba,

Iar florile-mi cad una câte una, ofilite 

Vântul ascult, suflând, pe drum e iarna.

Aud un ram bătându-mi la fereastră 

Dorind parcă să zică, gata cu pălăria,

Și mă îndeamnă...la căciulă și palton 

Să nu răcesc, că scumpă este doctoria.

Mă-ntorc înspre birou și, pun pe filă 

Rânduri cu rimă, despre toamna vieții, 

Că am ajuns să număr...anii bătrâneții 

Și-aminte să-mi aduc de anii tinereții. 

Și-ncep a scrie cu mâna tremurândă 

O poezie despre trecut și, de prezent,

Care rămâne pe la jumate...terminată

Că ceasul bate și... merg la tratament.

Revin și-ncerc să-mi continui scrisul

Dar am uitat, ideea și muza nu m-ajută,

Așa că mă retrag și-amân pe altădată

Să scriu, că timp mai am pănă la...sută!

Când vin uitate răni să-ţi ceară adăpost, 

Cu glasuri stinse-n sânge şi chipuri fără rost, 

Nu le deschide poarta spre inima ce doare,

Sunt păsări migratoare ce vin doar pentru soare. 

Ascultă cum tăcerea, bătrânul lup al firii, 

Îşi plimbă ochii albaștri prin templele amintirii,

Sub coaste porţi edenul, nu merii otrăviţi,

Şi-n fiecare lacrimă plâng îngeri răstigniţi.

Azi bea din cupa nopţii cu buze de cometă,

Când cerul varsă stele în iarba violetă,

Și-n razele luminii pătrunde ca un fum, 

Prin timpul care-și cară secundele de scrum.

Aprinde-ţi iar în suflet, grădinile uscate, 

Chiar dacă-n a ta soartă iubirile-s plecate, 

Trăieşte ca izvorul ce nu se-ntreabă unde

Îşi va sfârşi lumina purtată încet de unde.

Şi dacă-n miezul nopţii vei auzi tăcerea,

Cum îţi întoarce-n tâmple suspinul şi durerea, 

Sărută-ţi rana-n taină, și poart-o drept cunună, 

Ca ai iubirii zei, în sânge să-ți rămână. 

Căci viaţa nu-i țărâna ce-ți cade pe mormânt, 

Ci flacăra iubirii ce-n tine s-a răsfrânt,

De-aceea râzi în noapte ca un nebun sadea, 

Ce ține universul dosit sub haina sa.