Postează poezii online. Versuri din suflet...

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

Mă mai gândesc

din când în când la frunze.

Da, la frunze.

O nebunie poate că îți spui,

cum să te gândești la ceva

ce-i al tuturor și al nimănui.

Dar eu tot continui să mă gândesc,

La fel cum mă gândesc și la copaci, și la stele, la un drum nemers,

să mă asigur că simt și ele

că le observ.

Că cineva se gândește la ele

ca la niște ființe cu suflet ca noi,

că cineva le admiră și apoi,

oh și apoi,

le transpun esența într-o rimă anume,

să le dau viață și lor,

scriind despre cea mai frumoasă femeie

din nebunia asta de lume,

pe care se întâmplă,

într-un mod nebunesc,

să o iubesc.

Și ce nebunie… de vară

au început ploile…

ahhh… miroase a toamnă.

O frunză de-aș fi lângă frunze,

când toate celelalte se îngălbenesc

și cad…

eu n-aș cădea,

spre deosebire de celelalte,

eu am inima plină de ea…

Și deci, am putere să mă țin de creangă

până când vine-un îngheț,

Și când cred că asta a fost,

ea trece mică pe sub copacul nimănui

de care atârn înghețată și…

mă dezgheț picături.

Pentru că ea se face soare pentru mine

să nu îngheț niciodată.

(Somn ușor , prințesă 🐥)

(Și să ai o zi și o dimineață minunate, îți zic tot de acum, din seara aceasta,

pentru că sunt om de afaceri acum…

cineva trebuie să muncească în țara asta🙄)

(Sau, din moment ce ești mai mare decât mine și în același timp mică ca o furnicuță,

în loc de bună dimineața, hmmm…

cred că ar fi mai indicat să-ți spun…

“O zi binecuvântată, poftă bună la cafeluță!”😈)

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.


❤️🙏[Cristian Diaconița]

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

[Cristian Diaconița]

Acu' eram deja un bărbățel cu tuleiele abia mijite pe sub perciuni, în ultimul an de liceu, totuși încă neștiutor ca un pui de găină la cu ce se mănâncă viața, îmi mirosise și mie de catrință, da' eram cuminte și devreme acasă, pus numai cu burta pe carte, că se apropia BAC-ul cel groaznic, care ne ținea tot viitorul în palme-i, când, iată, vine dirigu și ne anunță că a doua zi vom primi ,"vizita medicală" pentru a se vedea dacă eram sau nu apți de a fi luați în cătănie...

Cei dintr-o generație cu mine știu despre ce vorbesc: cred că am fost ultima generație pentru care satisfacerea stagiului militar era obligatorie, bineînțeles, dacă luai BAC-ul și apoi intrai la facultate, stagiul era amânat până la terminarea facultății, după care erai înrolat în armata la "TR" - termen redus de șase luni. Dacă nu intrai la facultate, te înrolau pentru un an și două luni, la "termen normal".

Cum nici unii dintre noi n-aveam platfus, sau "pectus excavatus", adică sternul înfundat, a doua zi, ne prezentarăm într-o sală de clasă special pregătită pentru acest eveniment, care, să fim cinstiți, ne cauza emoții, tremuram ca o frunză în vânt, pentru că știam ce presupunea această "examinare". Trebuia să te dezbraci pân' la piele, și îmbrăcat numai cu o pelerină de pânză albă, trebuia să fii "palpat", dacă "jos" toate-s la locul lor, să tușești, să mergi ținând echilibrul, etc. Bineînțeles că "palparea" o făcea o asistentă drăguță, care avea o linie cu care "te potolea", în caz că palparea pompa testosteron...

Evident că ne stricam de râs dacă auzeam prin ușa întredeschisă linia care pocnea, dar în sinea noastră ne doream ca examenul să iasă bine și să fim scutiți de rușine... Însă nu toți au avut parte de "norocul" ăsta, unii ieșind roșii la față de rușine, însă cu "apt" trecut pe foaia de încorporare...

După ce am terminat facultatea, m-am "trezit" luat pe sus în armată, distribuit la o unitate militară de geniști în transmisiuni. "Perfect!", m-am gândit eu, "În șase luni, măcar o să învăț alfabetul morse." Nu l-am învățat fiindcă n-a avut cine să ni-l arate: eram o trupă jalnică de "teriști" de 40 de indivizi, cu pregătiri profesionale extrem de diferite, aveam chiar și un arhitect printre noi, profesori de diferite materii, un inginer de "drumuri și poduri" și printre toți aceștia și unul care a terminat "cifre"...

A urmat însă acomodarea, destul de dificilă, de altfel, viața în cazarmă nu este una ușoară, măcar că în prima lună am băgat numai "pas de defilare" și desfacerea și curățarea "Kalașnikov-ului" din dotare. Și mai era o tradiție, ca arma din dotare să poarte nume de femeie, pe a mea o chema "Leana", că numele ăsta era scrijelit pe patul de lemn al armei, semn că generații de soldați înaintea mea, au "mângâiat" arma, desfăcând-o, curățind-o și asamblând-o pană la epuizare...

După o lună, trebuia să depunem jurământul față de drapelul unității, prilej de a arăta lumii întregi cum batalionul de transmisiuni bate pas de defilare, mai abitir decât batalionul tanchiștilor sau cel al parașutiștilor, care deși aveau o uniformă mult mai faină ca a noastră (era diferită doar de culoarea beretei și de eșarfa de mătase albă), erau niște gloabe surde care nu știau să pună piciorul în același timp cu bătaia tobei din fanfara militară, astfel încât să fie un singur sunet de pas sincronizat și nu o sută!

După, depunerea jurământului, am fost repartizați în două cete: "SSBe-i" și "SSPe-i", adică sergent serviciu bucătărie, respectiv sergent serviciu pază, mandea picând la bucătărie, aproape de popota ofițerilor unde serveam și noi masa, întrucât în sala cea mare de masă își luau masa soldații de la termen normal...

Și ca să nu ne plictisim, am mai fost repartizați, în afara celor două servicii, fiecare după pregătirea profesională, iar eu fiind omul "cifrelor" am fost repartizat la inventarierea bibliotecii unității, sub directa comandă a plutonierului Manole, măcar că n-am numărat nicio carte, dar în schimb, am citit câteva și nu din cele regulamente ale armatei... fiindcă plutonierul trăia în lumea lui și era "lasă-mă să te las", iar eu văzând asta, am profitat la maxim, așezându-mi o armată ușoară...

Și cum drumul nostru spre libertate "prin livadă trece", după ce cadrele părăseau unitatea la ora patru, o tuleam în oraș urmând cărarea din livadă și sărind gardul, fiindcă era plictiseală mare în unitate. Aveam totuși grijă să comparăm la apelul de seară de la ora șapte care era ținut ceremonios de ofițerul de serviciu, dacă nu era afumat până la acea oră... 

Totuși, legal, puteai să ceri bilet de voie pentru ieșirea în oraș. Așa, ieșeam pe poarta unității fără prea mare tam-tam... Într-o seară, îi vine comandantului ideea fatidică să facă o inspecție inopinată, negăsind la apel mai bine de jumătate din unitate. OSU-lui, ofițerul de serviciu pe unitate, îi sărise brusc beția din cap, iar acum făcea apelul la sânge...

Comandantul stătea în biroul lui cu fereastra deschisă urmărind cum câte unul, câte doi, soldații întregeau rândurile la apel, fiind notați ca și "chiulăi" pe o listă separată:

- Soldat TR B..., de ce ai lipsit de la apel? Unde ai fost,?, mă întreabă OSU teatral.

- Permiteți să raportez: făceam yoga la umbra lunii, în livadă, și n-am auzit goarna de strângere în careu!, zic eu cu curaj nevoie mare, fiindcă aveam în buzunar biletul de voie semnat chiar de el, dar pe care nu și-l mai aducea aminte...

Atunci, un hohot gigantesc de râs se aude din biroul comandantului. Îl chema Pricope, era militar de carieră și avea o obsesie bolnăvicioasă legată de figura lui Stefan Cel Mare și Sfânt, dovadă fiind efigiile domnitorului afișate peste tot în clădirea comandamentului, inclusiv în biroul lui... 

Comandantul era un om mic, iute, cu părul grizonat, tuns cazon, foarte serios în legătură cu meseria lui, și care păstorea vreo doi-trei căpitani cam bețivani și nu la fel de serioși cu uniforma. În schimb, Pricope era impecabil: avea grad de colonel plin și nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte...

Așa că, în cele din urmă, colonelul se urcă în fiat punto-ul lui și părăsește unitatea, în timp ce noi ne cărăbănim la cantină în pas de voie, pentru masa de seară. OSU, cu fața buhăită, vine și el la popota ofițerilor, pentru celebrele "macarale cu brânză":

-Soldat TR B...! Când ai următoarea permisie?, mă întreabă el cu ochii încă tulburi...

- Peste două săptămâni, să trăiți!, zic eu plin de speranță, în timp ce mă aflam în picioare, în poziție de "drepți" și salutând cu mâna la chipiu...

- Să vii vinerea asta, să-ți semnez permisia!

- Am înțeles, să trăiți!, urlu eu entuziasmat, în urechile OSU-lui, accentuându-i și mai mult mahmureala...

Da... aș putea să povestesc multe din armată, fiindcă era multă sminteală, mai ales printre cadre, dar și printre soldați, deși n-am auzit de strânsul apei de pe podea cu șiretul, sau spălatul latrinei cu periuța de dinți... N-am prins umiliri dintre-acelea... În schimb am prins marșuri forțate de câte 45 de km cu tot harnașamentul greoi în spinare, dar și vreo două "aplicații" care simulau starea de război:

- Haideți mă băieți mai cu viață, ce dreacu'! Așa cum ați văzut prin filme! Trebuie să urlați ca să speriați inamicul! Uite-așa: Auuuuuu!

- Da', domn plutonier e trecut de 11! Tre' să vie gustarea de dinainte de prânz! Ca să prindem puteri să urlăm la inamic!

- Dacă o să fie tot pâne cu telemea, o să urlăm unii la alții după apă, de sărată ce-i! Că-ți trebe o bărdacă de apă ca să stingi usturimea din suflet!

Și bineînțeles, că era! Apoi cum să mai urli cu burta plină de apă, dar'mi'te să mai sai de prin tranșee... Dormeam duios cu capul sprijinit de "Leana", la umbra dulce și liniștitoare a unor plopi bătrâni, ce se găseau bine ascunși în spatele unității...

Altădată ne dădeau ouă... Atunci aveam motive serioase să exersăm cu masca de gaze pe figură...  Nu mai spun de fasolea făcută la marmotă - mamă, ce bună era! - și servită în gamele... Inamicul n-avea nicio șansă... Dar nici noi! Stingeam cu grijă chiștocul de carâmbul cizmei, nu care cumva să stârnim vreo conflagrație!

Și apoi mai erau și "tragerile" în poligon! Cele mai faine erau noaptea, cu trasoare, măcar că ziua, nu puteam să nimeresc ținta, fiindcă "Leana" era decalibrată rău, așa încât tovarășul de lângă mine avea scoruri maxime, în timp ce eu eram pe minus... 

Cât despre aruncatul grenadei, nu eram mare fan. Îl lăsam întotdeauna pe un tovarăș să arunce în locul meu, fiindcă ăla era oleacă nebun după arme! Ba chiar izbutise să închege niste batoane de dinamită pe care le făcuse din mai multe pocnitori și artificii!

Din cauza entuziasmului său, era să ajungă la "bulău", - închisoarea unității -, dar mai ales din cauza pantalonilor șefului de poligon, care nu se așteptase la un asemenea zgomot!

Și-acum mai am într-un sertar, un lănțic cu plăcuța din armată cu numele meu, alături de un glonț cules de mine din poligon! Nu știu dacă a fost un glonte tras de mine, dar știu că după trageri, toată suflarea soldățească trebuia să caute prin iarba deasă gloanțele trase, ca să iasă la inventar... N-a ieșit cu unul, cel din buzunarul meu, fiindcă eram înciudat de bătăturile pe care le făcusesem la ambele călcâie, în cei 45 de kilometri de marș forțat cu tot cu harnașamentul care mi-a rupt spatele!

Evident, că la întoarcerea către unitate am venit cu ambulanța... Am făcut două săptămâni careul în ciorapi și șlapi, ca invalid, de le era ciudă celorlalți că n-au avut și ei aceeași idee...

Era viață de viață în infirmerie! Și desigur și la "bulău"! Primeai masa la pat, nu erai pus la nicio caznă, ba chiar puteai să joci șah sau rummy toată ziulica cu cadrele. Îl știu pe unul, Mândrilă îi zicea, care a "petrecut" jumate din armată la bulău: plecase din gardă și fusese prins de o inspecție... 

Eu n-am băgat prea multe gărzi, că noi teriștii, între timp, primisesem trese bostănii de sergenți, devenisem "cadre", iar cadrele nu făceau de gardă. Ne săltaseră în grad, chit că nu prea meritam, da' așa era cutuma... Ba chiar îl țin minte pe col. Pricope cum ne ținea morală legată de fuga din unitate, că o să fie consemnat în dosarele noastre, și-i păcat să avem dosarele "pătate", bașca mai dădeam și exemplu negativ și altora care nu se puteau abține, fiindcă libertatea era dulce și-și avea drumul bătătorit prin livadă...

Se spune că armata ori te prostește, ori te face mai deștept, te face mai "bărbat". Pentru mine n-a fost nici una, nici alta. Poate doar o mare pierdere de vreme... Un fel de vacanță de juma' de an, cu peripeții, pe care acuma le găsesc haioase, la terminarea facultății. 

În schimb, eu unul, m-am îngrășat în armată. Fiind SSB-eu, îmi făcusesem o pilă la unul dintre bucătari, tovarăș de suferință cu noi, fiindcă își tăiase un tendon la un deget, de nu-l mai putea întinde, îl ținea tot timpul chircit, și m-am ținut de capul lui să se ducă la spital și să se opereze.

L-am convins, când i-am explicat că o să stea două săptămâni post-operatoriu într-un salon curat, cu mâncare bună, servită la pat de asistente drăguțe. După ce s-a externat și s-a întors la unitate, îmi era așa de îndatoritor, încât seara, după ce cadrele plecau acasă, o punea de o porție de cartofi prăjiți cu grătar de ceafă de porc și cu lapte proaspăt muls de la GAZ, gospodăria anexă zootehnică a unității...

Iar către finalul "perioadei", în octombrie, de ziua armatei, după ce am bătut pas de defilare la parada care a avut loc în oraș, col. Pricope, poruncise la GAZ, ca un porc gras să se "împiedice" în cuțite, în vederea servirii la popota ofițerilor a unor cinstite piftii, banchet la care fuseseră invitați și dintre veteranii de război, cei care mai erau încă în viață...

A fost tare fain, fiindcă atât cadrele cât și veteranii au venit la țol festiv, de paradă, aceștia din urmă afișând pe piepturi, cu mândrie, medaliile lustruite și căpătate în război în urma faptelor lor de glorie. Iar noi stăteam cu gurile căscate la ei și la poveștilor lor de cătănie. Cred, că în-afară de jurământ, a fost momentul cel mai solemn din perioada mea de armată, când goarna a dat în careu, cu tristețe, "stingerea" în memoria tovarășilor veteranilor căzuți la datorie...

Iar astăzi, după atâta amar de vreme, când  mănânc piftie la vreun zaiafet, încă aștept goarna să deie, trist, stingerea... să răsune ca un ecou al unei perioade din viața mea, care m-a învățat să râd, să suport, să trăiesc...

Tu,  picătură de ploaie mică,

întinsă cum stai în pat

pe vremea asta ploioasă,

probabil că dormi, și…

Ai toate motivele să fii somnoroasă 🥺

Și nu mă plâng, adică aș vrea,

dar nu am dreptul,

doar că nu prea mai ai cum să faci nimic,

pentru că în timp ce-ți scriam,

a început să se plângă pentru mine cerul câte-un pic, câte-un pic 😈

Așa că dacă cerul tot îmi este aliat,

îmi cresc o mâna din el de departe,

și de oriunde ai fi, chiar și din vis,

să te aduc mai aproape,

să te strâng în brațe

profitând că luna doarme dusă,

să-mi umplu ochii cu

privirea ta dulce,

De care mi-e un dor…

Așa cum îi e dor unei picături de ploaie,

de-un nor.

Așa cum le este dor urechilor mele

de vocea ta caldă și blândă,

Așa cum inima mea tânjește atâtea să-ți spună.

Tu, picătură mică de ploaie,

Să-ți iei o umbrelă cât ploaia cealaltă pică,

Nu de alta, dar…

Să nu te faci și mai mică,

că după o să-mi fac griji zi de zi,

ca niciodată,

că poate cineva nu te vede și te calcă,

și-o să ajungi strivită pe undeva prin pământ pe dedesubt, într-un vers,

și-o să trebuiască să-ți transmit prin furnici că te iubesc.

(Noapte bună, picătură mică de ploaie 🐥)

(Adică… Bună seara!

Pe-un ton matur și politicos…

Încerc să am un aer mai serios,

de om de afaceri,

Ca să nu crezi că nu ai cu cine să vorbești,

și să mă vezi doar cu aer copilăros 🥺)

Varsă-ți-n mine, pârâu de romanță, 

Torentele-ți reci ce-mi sunt speranță,

Topește-mi trupul în apa-ți pură,

Îmbrățișarea ce-atinge a brumă. 

Dar apele-ți repezi în juru-mi coboară, 

Prin piatra spartă speră să moară, 

Amorul te fierbe și boarea se-nalță

Mângâind pe-altul în picuri de viață. 

Trupu-ți se-ndoaie de maluri murdare

Găsind râul ce-adună în joasa cale,

Apa ți-o fură, ți-o amestecă în sare,

Topind-o cu altele-n drumul spre mare. 

Brațele-mi deschisei să te țin pentru mine,

Să-ți plângi amorul în cânturi alpine,

Dar tu cătai să te verși în orgii vane,

Să te-amesteci grămadă în slute oceane.

M-ai cunoscut și pe senin și pe furtună,
Cu umbra-n urmă-mi, cu a mea cutumă,
Tu mi-ai zâmbit, așa, ușor, melodramatic,
Trântindu-mi ușa, la plecare, atât de cinematic!

Și te-am privit subtil, dar tu n-ai înțeles,
Zâmbindu-ți pe deasupra unui vin ales,
Că te doream să-mi fii a inimii risipă,
Să-i mai oprești bătaia preț de-o clipă...

Te-am cunoscut așa cum ești, senină,
Cu umbra-n urmă-ți, fără nicio vină,
Ai mai făcut un ultim pas înspre plecare,
Cerșind cu mâna-ntinsă, finală îndurare...

Eu,

în mintea mea, tu

(și-n inimă, și-n suflet, și-n piele, și-n păr, și pe gene, și în ochi, și pe vârful urechilor, și pe frunte, peste tot)

Afară noapte,

Gândindu-mă la ce să-ți scriu,

am urmărit niște șoapte

(acum știu, regula numărul unu, dacă auzi șoapte, nu le urmări)

care se îndepărtau tot mai mult,

până când m-am dezis,

și-am comis

de dragul lor,

un vis.

(care nici nu mi-a plăcut)

Cred că ți-ai dat seama că astăzi,

(adică ieri…)

Dorul mi-a fost de nestăpânit,

Și mi-ai lipsit…

Pe puțin un infinit,

mititica mea 🥺,

N-am nicio îndoială

că și astăzi va fi așa,

poate chiar și mai mult,

ahhh, ajutor,

deja a început.

Știu că probabil m-ai așteptat aseară,

Îmi pare rău dacă te-am ținut trează 🥺

Ca să fim chit, o să-ți scriu diseară în timp ce dormi și îți odihnești ochișorii…

Și poți să citești ce-ți scriu, dimineață🥺

prințesa mea frumoasă.

Sper să ai o zi extraordinară,

Cu întâmplări frumoase, multe, multe,

Și ai grijă să nu te întâlnești astăzi

prea mult cu soarele,

Că o să devii și mai dulce.

Și nu cred că o să pot face față,

la și mai multă dulceață.

(Nu știu ce o să mă mai pună azi,

dorul să fac,

dar fii pregătită,

că nici eu nu știu ce-mi mai trece prin cap 😈)

PARTEA I — 10 Poezii Inspiraționale pentru Femei

1. Femeia cu Credință

Femeie, nu uita niciodată

Cât de prețios este sufletul tău,

Nu frumusețea care trece

Îți dă adevărata valoare.

În inima care se roagă,

În mâna care știe să ajute,

În lacrima care se transformă-n speranță,

Se ascunde o frumusețe nevăzută.

Mergi înainte cu Dumnezeu,

Chiar dacă drumul este greu,

Căci Domnul vede lupta ta

Și cunoaște sufletul tău.

2. Fiică a Luminii

Fiică a luminii, nu te teme

De ziua care stă să vină,

Dumnezeu aprinde în suflet

O candelă plină de lumină.

Nu lăsa lumea să-ți spună

Că nu ești destul de puternică,

Căci prin credință și iubire

Inima poate deveni puternică.

Ridică privirea către cer

Și păstrează pacea în tine,

Căci Dumnezeu merge înaintea ta

Și poate transforma totul în bine.

3. Puterea unei Inimi Blânde

Nu întotdeauna cel mai puternic

Este cel care vorbește tare,

Uneori puterea se ascunde

În răbdare și în iertare.

O inimă blândă nu este slabă,

Ci poartă o tainică putere,

Ea poate aduce pacea

Acolo unde lumea cere durere.

Femeie, păstrează-ți bunătatea,

Dar mergi cu fruntea sus,

Căci Dumnezeu vede frumusețea

Sufletului care I-a fost supus.

4. Nu-ți Pierde Speranța

Vor fi zile în care vei plânge,

Și zile în care vei obosi,

Dar nu lăsa o clipă grea

Să-ți spună că nu mai poți trăi.

Dumnezeu cunoaște lacrima

Pe care nimeni n-a văzut-o,

Și poate aduce vindecare

Inimii care a suferit.

Nu-ți pierde speranța, femeie,

După iarnă vine primăvara,

Iar după o noapte întunecată

Dumnezeu poate trimite iar lumina.

5. Frumusețea Sufletului

Nu oglinda îți spune întreaga poveste,

Nici lumea nu îți cunoaște valoarea,

Căci adevărata frumusețe crește

Acolo unde locuiește iubirea.

Un suflet care iartă și ajută,

O inimă care știe să se roage,

Strălucesc mai mult decât aurul

Și decât toate lucrurile care trec.

Păstrează-ți sufletul aproape de Dumnezeu

Și lasă iubirea să-ți fie podoabă,

Căci ceea ce este zidit în inimă

Rămâne atunci când timpul se grăbește.

6. Dumnezeu Îți Cunoaște Drumul

Poate nu știi unde te conduce

Drumul vieții tale astăzi,

Dar Dumnezeu vede cărarea

Chiar și atunci când tu nu o vezi.

Încredințează-I grijile tale

Și mergi înainte pas cu pas,

Nu trebuie să cunoști tot viitorul,

Ci să ai credință pentru ceasul de acum.

Dumnezeu nu uită niciun suflet

Care Îl caută cu sinceritate,

Iar iubirea Lui poate deveni

Puterea ta în fiecare zi.

7. Ridică-te, Femeie

Ridică-te, femeie, când ai căzut,

Nu lăsa trecutul să-ți spună cine ești,

Cu Dumnezeu există întotdeauna

O cale nouă pe care să pornești.

Nu ești definită de greșeli,

Nici de cuvintele care te-au rănit,

Ești un suflet chemat la lumină,

Un om pentru care Hristos a iubit.

Ridică-te cu nădejde în inimă,

Și lasă trecutul în mâna Domnului,

Căci înaintea ta se poate deschide

Un drum nou, sub lumina Cerului.

8. Floarea Credinței

Ca o floare care crește

Chiar și după ploi și vânt,

Așa poate înflori sufletul

Care își pune nădejdea în Cel Sfânt.

Nu toate zilele sunt senine,

Dar rădăcinile pot deveni mai tari,

Atunci când credința este adâncă

Și inima se roagă în tăcere.

Înflorește acolo unde Dumnezeu

Te cheamă să aduci iubire,

Și lasă parfumul bunătății

Să devină o binecuvântare.

9. O Coroană Nevăzută

Nu căuta mereu coroane de aur,

Nici laude care se risipesc,

Căci Dumnezeu vede în taină

Binele pe care îl dăruiești.

Fiecare lacrimă de iubire,

Fiecare faptă bună făcută,

Poate deveni înaintea Cerului

O comoară nevăzută.

Poartă cu demnitate credința,

Cu smerenie și inimă curată,

Căci cea mai frumoasă coroană

Este o viață trăită cu iubire adevărată.

10. Mergi Înainte cu Dumnezeu

Femeie, mergi înainte cu pace,

Nu te opri din cauza fricii,

Dumnezeu poate deschide porți

Acolo unde nu vezi ieșire.

Poate drumul este lung,

Poate uneori vei obosi,

Dar mâna Domnului te susține

Și îți dă putere în fiecare zi.

Păstrează-ți credința și zâmbește,

Privește spre cer cu dor,

Căci Dumnezeu poate face din viața ta

O poveste plină de lumină și speranță.

✝️ PARTEA A II-A — 20 de Poezii Creștine Inspiraționale

11. Dumnezeu Este Refugiul Meu

Când lumea devine furtunoasă

Și sufletul caută un liman,

Îmi ridic privirea către Cer

Și chem numele Tău în gând.

Tu ești refugiul meu, Doamne,

În zilele de încercare,

Stânca pe care pot rămâne

Când se ridică valul mare.

Nu mă tem, căci nu merg singur,

Tu cunoști drumul meu întreg,

Și chiar atunci când nu înțeleg,

Aleg în Tine să mă încred.

12. Un Nou Început

Nu există noapte atât de lungă

Încât să nu vină dimineața,

Nu există inimă atât de rănită

Încât să nu poată găsi speranța.

Dumnezeu ne dă o nouă zi,

O nouă șansă să iubim,

Să cerem iertare, să iertăm

Și mai aproape de El să fim.

Nu rămâne prizonierul trecutului,

Ridică-te și mergi din nou,

Căci harul lui Dumnezeu poate face

Dintr-o inimă frântă un suflet nou.

13. Când Te Roagă Inima

Când nu mai găsești cuvinte

Și sufletul tău este obosit,

Lasă inima să se roage

Înaintea Celui Preaiubit.

Dumnezeu înțelege tăcerea,

Înțelege lacrima ce cade,

Și ascultă suspinul ascuns

Pe care nimeni nu îl poate auzi.

Nu ai nevoie de multe cuvinte,

Spune doar: „Doamne, sunt aici”,

Iar rugăciunea sinceră

Poate deschide cerul din adânc.

14. Mâine Va Fi Lumină

Poate astăzi cerul este înnorat

Și drumul pare prea greu,

Dar nu uita: dincolo de nori

Strălucește mereu Dumnezeu.

Mâine poate vei vedea răspunsul

Pentru care astăzi te rogi,

Până atunci, păstrează credința

Și nu renunța când ești în nevoi.

Fiecare noapte are un sfârșit,

Fiecare iarnă o primăvară,

Iar Dumnezeu poate trimite lumină

Chiar și în cea mai grea seară.

15. Harul lui Dumnezeu

Nu pot număra toate darurile

Pe care le-am primit în viața mea,

Dar știu că harul lui Dumnezeu

M-a ridicat de fiecare dată.

Când am căzut, mi-a dat putere,

Când am plâns, mi-a dat alinare,

Când m-am pierdut, mi-a aprins

O lumină pe a mea cărare.

Harul nu se câștigă prin mândrie,

Ci se primește cu inimă smerită,

Ca o ploaie peste pământul uscat,

Ca o speranță mereu dăruită.

16. Păstrează Candela Aprinsă

Păstrează candela credinței

Aprinsă în sufletul tău,

Nu o lăsa stinsă de teamă

Sau de grijile vieții mereu.

Hrănește-o cu rugăciune,

Cu iubire și cu adevăr,

Ca atunci când noaptea se lasă

Să ai lumină pe drum.

Căci Dumnezeu vede candela

Pe care o păstrezi în taină,

Și lumina unei inimi credincioase

Nu se pierde în noaptea străină.

17. Iubirea Nu Cade Niciodată

Pot trece anotimpurile,

Se pot schimba multe în lume,

Dar iubirea adevărată rămâne

Ca o lumină ce poartă un nume.

Iubirea lui Dumnezeu nu obosește,

Nu pleacă atunci când greșim,

Ci ne cheamă iar la lumină

Și ne învață cum să iubim.

Iubește și tu pe aproapele tău,

Ajută fără să ceri răsplată,

Căci o inimă plină de iubire

Este o inimă binecuvântată.

18. În Tăcerea Rugăciunii

În tăcerea unei camere,

Când lumea întreagă a adormit,

Sufletul poate vorbi cu Dumnezeu

Mai sincer decât a vorbit.

Nu există ziduri între Cer

Și inima care se roagă,

Căci Dumnezeu ascultă glasul

Celui care Îl cheamă cu dragoste.

În liniștea rugăciunii găsești

O pace pe care lumea n-o dă,

O putere care nu se vede,

Dar care te poate ajuta.

19. Crucea Îmi Arată Drumul

Privesc spre Crucea lui Hristos

Și văd iubire și iertare,

Văd un Dumnezeu Care ne-a iubit

Până la capăt, fără încetare.

Când drumul meu devine greu,

Îmi amintesc de Golgota,

Și înțeleg că după suferință

Poate veni și biruința.

Crucea nu este sfârșitul drumului,

Ci semnul unei mari iubiri,

Căci după moartea Mântuitorului

A răsărit lumina Învierii.

20. Nu Te Opri din Rugăciune

Roagă-te când ești fericit,

Roagă-te când inima te doare,

Roagă-te când ai răspunsuri

Și când ai întrebări fără număr.

Rugăciunea nu este doar cerere,

Ci și mulțumire și iubire,

Este drumul inimii către Dumnezeu

Și izvorul unei noi puteri.

Nu te opri din rugăciune,

Chiar când răspunsul întârzie,

Căci Dumnezeu lucrează uneori

În feluri pe care nu le vezi.

21. Calea Bunătății

Nu ai nevoie de bogății

Ca să aduci lumină în lume,

O inimă bună poate deveni

O rază care poartă un nume.

Alege să ajuți, să ierți,

Să ridici pe cel căzut,

Căci în fiecare om pe care-l întâlnești

Poți lăsa un bine nevăzut.

Mergi pe calea bunătății,

Chiar dacă uneori este greu,

Căci fiecare pas făcut cu iubire

Te apropie de Dumnezeu.

22. După Lacrimi

După lacrimi poate veni zâmbetul,

După durere poate veni pacea,

Dumnezeu nu uită niciodată

Inima care Își pune în El nădejdea.

Poate nu înțelegem toate drumurile

Și nici toate încercările vieții,

Dar putem merge înainte cu credință

Sub ocrotirea bunătății.

Nu lăsa lacrimile să-ți fure

Toată frumusețea unei zile,

Căci Dumnezeu poate transforma

Durerea în noi puteri și în minuni.

23. Credința Mută Munții

Nu întotdeauna munții se mută

Din fața drumului nostru,

Uneori Dumnezeu ne dă putere

Să urcăm până pe vârful lor.

Credința nu înseamnă o viață

Fără încercări și fără durere,

Ci puterea de a merge înainte

Cu Dumnezeu drept sprijin și putere.

Privește muntele și spune:

„Cu Dumnezeu nu sunt singur!”,

Apoi fă un pas după altul

Și vei vedea cât de departe poți ajunge.

24. O Rază de Speranță

O singură rază de lumină

Poate risipi noaptea grea,

O singură rugăciune sinceră

Poate ridica inima ta.

Nu disprețui lucrurile mici,

Un pas, un cuvânt, o faptă bună,

Căci Dumnezeu poate face din puțin

O lumină pentru lumea întreagă.

Ține speranța în suflet,

Ca pe o comoară prețioasă,

Și lasă credința să-ți lumineze

Fiecare zi și fiecare casă.

25. Dumnezeu Este Aproape

Nu trebuie să urci pe munți înalți

Ca să-L găsești pe Dumnezeu,

El este aproape de inima

Care Îl cheamă în sufletul său.

Este aproape când te rogi,

Când ierți și când ajuți,

Când alegi să faci binele

Și să ridici pe cei căzuți.

Oriunde mergi, nu uita

Că Dumnezeu poate fi aproape,

Iar o inimă care Îl caută

Găsește lumină chiar și în noapte.

26. Viața Este un Dar

Viața este un dar primit

Pe care nu trebuie să-l risipim,

Să iubim, să sperăm, să ajutăm

Și în pace să trăim.

Nu știm câte zile ne sunt date,

De aceea să nu amânăm

Cuvântul bun și iertarea

Pe care astăzi le putem da.

Mulțumește pentru dimineață,

Pentru pâinea de pe masă,

Pentru oamenii dragi din viața ta

Și pentru Dumnezeu, Care nu ne lasă.

27. Când Dumnezeu Îți Deschide Drumul

Uneori o ușă se închide

Și inima se umple de întrebări,

Dar poate Dumnezeu pregătește

Un drum spre alte depărtări.

Nu te teme de schimbare,

Nu te teme de un început,

Căci uneori trebuie să pleci

Ca să descoperi ce ai pierdut.

Încredințează-ți pașii Domnului

Și mergi înainte cu speranță,

Căci El poate transforma o încercare

Într-o nouă binecuvântare.

28. Cântecul Recunoștinței

Îți mulțumesc, Doamne, pentru soare,

Pentru ploaie și pentru pâine,

Pentru ziua pe care o trăiesc

Și pentru speranța zilei de mâine.

Îți mulțumesc pentru fiecare om

Care mi-a fost alături la nevoie,

Pentru lecțiile grele ale vieții

Care m-au învățat să merg înainte.

Când inima știe să mulțumească,

Chiar și puținul devine bogăție,

Iar fiecare zi se transformă

Într-un cântec plin de bucurie.

29. Hristos, Lumina Mea

Când nu mai știu unde să merg,

Hristos, fii Lumina mea,

Când drumul pare fără sfârșit,

Fii călăuza inimii mele.

Tu ai biruit întunericul,

Tu ai adus speranță în lume,

Și sufletul care Te urmează

Nu se pierde, ci găsește drumul.

Rămâi cu mine, Doamne Iisuse,

În fiecare zi și fiecare noapte,

Și ajută-mă să duc lumina Ta

Acolo unde alții caută speranță.

30. Mergem Spre Lumină

Suntem călători prin această lume,

Cu bucurii și cu încercări,

Dar fiecare zi ne poate apropia

De Dumnezeu și de ceruri.

Să nu ne pierdem speranța

Atunci când drumul este greu,

Căci la capătul fiecărei furtuni

Poate răsări lumina lui Dumnezeu.

Să mergem înainte cu iubire,

Cu credință și cu pace în suflet,

Și să ne ajutăm unii pe alții

Pe drumul către Cel Preasfânt.

Eu nu mai pot respira.

Tu stai țeapăn, cu mâna la ceafă, și te uiți fix la mine,

cu ochii aia verzi...

îmi recunoști zbuciumul, urletul, durerea și topirea,

apoi, îmi vezi corpul ghemuit în fața patului tău și auzi scrâșnetul dinților mei frumoși ... și albi.

Închid, pentru o clipă, ochii.

Iar mintea îmi spune că, da, în starea în care ești, chiar este posibil, cu adevărat, să nu înțelegi ceea ce îți spun.

Dar oare cum era atunci când puteai, prea bine, să-mi înțelegi zbuciumul, urletul, durerea și topirea? Cum era?

era ... era exact la fel ca acum

și atunci, te uitai fix la mine

cu ochii aia verzi ...

și îmi spuneai că exagerez.

Acum nu-mi mai spui asta

zici doar, că tu ești un om bun.

Mă sprijin de patul tău, mă adun de pe jos,

și trag o gură de aer în piept...

nu pot să mor acum,

pentru că eu, EU nu am trăit...

Mi se face frig, tremur și mă revolt,

durerea îmi sfâșie sufletul și îmi otrăvește mintea ...

însă nu mai vreau să-ți vorbesc

de teamă să nu să exagerez.

Așadar, o să-i spun universului că:

Aș vrea ca sufletul tău să nu aibă liniște nicicând,

oriunde ar merge, în viața asta și în cea de apoi...

Nici al meu suflet n-a avut, în viața asta.

Aș vrea să simți durerea de a-ți fi omorâți copiii,

să fii martor la asta, să-ți tremure picioarele de frică dar să nu te poți împotrivi...

La fel mi-au tremurat și mie coapsele, când tu, cu bună știință, i-ai omorât pe ai mei.

Aș vrea să te zbuciumi, să urli, să te doară și să te topești,

dar să nu ai lacrimi să-ți poți plânge durerea,

Apoi, as vrea să te revolți la gândul că erau doar niște copii, fără vină ...

Și, în final, aș vrea să ai dreptate.

La fel ca întotdeauna.

Draga mea, poate îți este dor,

De vo rbe frumoase, de alint ca de un zbor,

Astăzi sunt numai al tău, fă ce vrei,

Și te îndemn un pahar cu mine să bei.

Când sunt cu tine, ziua mi-e sărbătoare,

Uite profit și-ți ofer o roșie floare

Pentru tine să fie o plăcută surpriză,

Eu susțin că mă vizitează o muză.

Surâsul de pe fața ta si-a găsit locul

Glasul tău șoptit, mă cheamă 

Te văd parcă înșășurată-n năframă

Și în inimă mi s-a aprins focul.

Tu scumpă mi-ai fost totdeauna,

Rare ori ne-a zburlit furtuna

Dar pentrucă noi ne iubim, ne calmăm 

Când eu, când tu ne căutăm.

Rămâi lângă mine, frumoasa mea floare,

Ziua miroase a parfum și a mare

Te strâng în brațe ca-n ziua din întăi

Pe băncuța noastră, de sub gutui.

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

Te iubesc așa cum ești,

câmp de flori,

dictator 🐥,

contesă, prințesă,

cu bune, cu rele,

când dormi, când ești trează,

când plângi, când zâmbești,

când nu ești, când ești,

atunci și acum,

te iubesc

pentru cine ești tu.

Te iubesc când strălucești

ca un soare,

când ești elegantă ca o lună,

când ești alintată,

când puțin nebună.

Te iubesc când ești serioasă,

când dansezi,

când îți pui ochelarii,

când îi scoți,

te iubesc cât pentru toți.

Te iubesc când te simt

în pieptul meu cum te zbați,

și bați, și bați,

ca un puls,

și te încăpățânezi,

și ești culmea,

bați, bați atât de tare,

de mă tem uneori,

că o să te vadă lumea

și-o să mă acuze

că am furat de pe cer

o stea…

inimioara mea,

petrecăreață mică,

cu piciorușele probabil obosite,

de la atâta umblat,

înainte și înapoi,

mai ales că pentru un pas,

tu trebuie să faci doi...

te las să dormi,

și înainte ca privirea să ți se descompună,

îți trimit o avalanșă de pupici

de noapte bună!

A fost odată, ca nici-o dată, într-o poveste,

Un popor muncitor, dar nu mai este,

Străvechii Daci, își construiau case din lut,

Din ogoare culegeau, hrană modestă dar au putut.

Boul, calul, plugul și țăranul truditor,

Au binecuvântat pustiuri în ogor roditor,

Năvălitorii când au venit la stupii cu miere,

Au fost goniți, bătuți și au pierit.

Munca, avea rol mare în comunitate,

Ritualul ei măsurat după tradiții și soare,

Strictul necesar și-l agonisea fiecare,

Conștient că traiul pe pământ nu-i o eternitare.

Stadiul aceste cred că era așa zisa fericire,

Sufletul simplului om era plin de iubire,

Bogat nu era nimeni, era natura bogată

Nu se descoperise, acea faimoasă -roată-.

A fost odată un BABILON cu farisei,

Au crezut că sunt cei mai cei.....

Acum au apărut alții mai nebuni ca ei,

Nișe rebuturi, nu au rațiune, distrug Țerra,

Ni se sfârșește ERA ?

Două codițe ,eu cred minunate

Doi ochișori de verde de smarald

Vor face zi mereu din noapte

Și sufletul din prea mult rece ,cald.

De inima e uneori prea grea

Tu draga mea ești pururi leac

Suavă alinare ești pe clipa mea

Și de prea rău eram ,bine mă fac.

Privirea ta mă dezarmează

Mă prinzi în zâmbetul ștrengar

Pe firul vieții ce-ți urmează

Căt tu vei vrea ,o să apar.

Voi fi un sprijin de departe

Cât doară să nu te sufoc

Mă rog continuu să ai parte

De multă fericire și noroc.

Ești și vei fi doar binecuvântare

Doar răsărit vei fi în viața mea

Tu draga mea vei crește mare

Două codițe de vrei îți voi făcea.

De vei pleca poate departe

Cu vise mari ,pe drumul tău

Să crezi mereu că tu ești parte

Chiar mare ,sufletului meu.

Și dorul aprig de vrea a mă usca

Voi încerca cât viața mă va ține

În amintiri să te iubesc fetița mea

Cu inima ,în gând voi fi cu tine.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...

Nu știu unde sunt,

mă plimb prin gând,

Și așa pe jumătate dormind

cum sunt,

Mă pun să întreb pe cineva,

pe oricine,

Dacă a văzut-o trecând

Pe cea mai frumoasă

prințesă (șmecheră)

care a pășit vreodată

pe pământ

și într-un gând.

Ca să-i spun că…

Pe oriunde se duce,

(pe la festivaluri cel mai des 😡)

De la privirile ei, până și aerul

Devine dulce.

Și că nu știe, dar

a adus în inima mea

puțin tristă și supărată

și îmbufnată,

abia mai bătând,

și aproape de un infarct subit,

fără leac,

o primăvară aproape la fel

de dulce ca ea.

Și să-i mai spun și că

dacă verifică,

chiar acum,

am postat ceva

ce să poarte cu ea

pe năsuc.

Sigur trebuie să fie obosită…

Dacă ar fi aici, ochișorii ăia albaștri,

ar adormi în brațele mele îndată,

iubită, mângâiată, protejată și cea mai alintată.

(Si să-i mai spun și că o iubesc

Și sper să se distreze,

(cât mai poate 😈)

pentru că după ce pleacă,

o să redirecționez acolo cu mintea,

o bombă nucleară.)

1.

În prima zi din decembrie senină,

Se înalță cerul, plin de lumină.

Arhangheli coboară-n zori,

Cu aripi albe, ca mii de flori.

​2.

Mihail cu sabia strălucitoare,

Veghează lumea de rău și doare.

Zahariul aduce vestea lin,

În suflet pune un nou destin.

​3.

Rafail dă leac la inimoare,

Și-n roua ierbii pune soare.

Uriel, foc blând și curat,

Aprinde-n om ce-i menit.

​4.

Se clatină ramul, cântă păsări,

Îngerii trec prin sfinte cărări.

Deasupra casei, lumina se-nchină,

Când trece harul prin grădină.

​5.

Se-nnoiește cerul, se spală pământul,

Arhanghelii poartă vântul și cântul.

​6.

Iar omul simțe, în taina lui vie,

Că-n suflet azi e o liturghie.                                                                           

[Cristian Diaconița]

Ce imens cuprind spațiul numai dintr-o privire,

Cât de tangibil albastrul senin cu plapuma-i alb-vaporoasă,

Deasupra titanului de lumină cu pâlpâirea-i vâlvoare

În infinitul deschis, limitat pe o pânză lăptoasă.

E mai mare distanța dintre mine și tine,

Sub mătasea cearcefului ce ne cuprinde.

În temnița gândurilor furișate din praful de stele și vise deșarte,

Sentința tăcerii se așterne în lacrimi uscate.

E palpabil torentul de piatră ce mă inundă cu atâta osârdie

De parcă invizibilul ce-mi curge în piept s-ar cântări cu osândă

Și aș vrea să mă cuprindă somnul, să adorm de lângă tine o clipă,

Să mă trezesc din potopul pasiunii sterile, abandonat de ispită.

Când sunt în preajma ta, iubire,

Timpul parcă stă pe loc,

Nu-ncap în strai,de fericire,

Iar fără tine mă sufoc.

Ai apărut,ca din senin, în prag,

Te-am invitat înăuntru, politicos;

Ai devenit omul cel mai drag,

Al inimii mele dar prețios.

S-au scurs ani mulți împreună,

Suișuri coborâșuri de tot felul,

Însă eu rămân la toate imună;

Căci ador la nebunie caruselul.

Ce-mi fură dintr -odatä suflarea,

Stârnindu-mi emoții vibrante 

Și m-avänt să trec și marea 

Printre pietrele glisante.

Chiar dacă nu știu să înot,

Pentru tine fac orice sacrificiu;

Cu siguranță am să pot,

Ești al meu drog,al meu deliciu.

Rogu-te să mai stai,nu te grăbi,

Dă-mi un răgaz să te înțeleg.

Te rog, să taci,nu mai vorbi;

Misterul conexiunii să -l dezleg.

Iar dacă pleci, să lași becul aprins,

În urma ta să nu verși lacrimi,

Căci voi izbucni subit în plâns 

Și mă voi mistui în patimi...

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

S-au înșurubat bine în fotolii moi

Și au un tupeu și neobrăzare cu noi,

Tot ce spun acum e curată minciună,

Ne-a vândut cu totul, ne-a încărca, cu ură

La ce v-ar folosi acum, un fotoliu de președinte?

Nici unul dintre voi, nu are destulă minte

Acum e cam târziu, orce efort este inutil

Atâta tensiune este în tară, ajunge un fitil.

Sunteți hotărâți să ne băgați în coșciug,

Iar cei ce rămân vor fi înjugați la jug ?

Bravo vouă demolatorilor de neam și țară

Avem milă de noi și vă dorim afară

Vouă nu vă este milă de poporul Român?

In țară au rămas doar privilegiați,

Șefii mari, trebuisc mereu periați

Ei fură, demolează, trădează, ca un păgân.

Ți-aș spune totul în cuvinte puține:
Nu-mi este dor de tine...
De nepăsarea ta, care știi că mă doare,
Să rătăcesc pe-ale minții mele coridoare...

Acuma îți scriu că de tine nu-mi e dor...
Cu fiecare zi, petrecută fără tine, mor:
Inutilă bătaie de inimă - o durere în plus -,
Asta-i starea în care, lipsind, m-ai adus...

Așa că nu-ți voi trimite-aceste gânduri,
În care te-am risipit într-o mie de rânduri...
Și nu știu cum să-ți spun că nu mi-e dor,
Cu fiecare zi, înstrăinat și singur, mor...

Viața lui Ion Olaru

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

Personalitatea și caracterul

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

Înfățișarea și stilul său

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

Obiceiuri și preocupări

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

Relațiile cu familia

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

Moștenirea lăsată în familie

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].