Postează poezii online. Versuri din suflet...

Amestecate sunt culorile pădurii

Pe chipul ei pictura îi desăvârșită

Tabloul este viu și nu e loc măsurii

Pe aripă de toammnă iubirea se alintă.

În recea așteptare a snegului de brumă

Pe frunze clipocesc doar picurii de rouă

În dimineți plăcute frumosul să se țină

Așteaptă doar în tihnă ca cerul să îl plouă.

Miros amețitor de mere drese ,coapte

Inhibă pe simțire ,dar cât să nu dispere

Livada este plină și chiară cu de toate

Se lasă așteptat rachiul fain de pere.

Podgoria abundă cum nu a fost demult

Butucii plâng de greu nu pot ca să mai țină

Să iasă vin prea bun va fi întâiul must

Și vor urma cred zile doară cu voie bună.

Porumbul e și el aproape de cules

Puțin mai e ,să aibă culoare aurie

Un an cu mult noroc ,totul a mers

Va fi doară belșug și mare bucurie.

De sufletul se poate bucura de mulțumire

Pentru că soare tu ai reușit să îl mângâi

De focul verii a mistuit și a tot ars iubire

O rugăminte doară ,tu toamnă mai rămâi!

Mă spăl pe chip cu roua dimineții tale

Îs alintat duios de razele prea blânde

Mă pierd pe seară în amurguri rare

În zorii ușor reci ,fiorul tău mă prinde.

Îmi fac traista mâine 

Și plec spre zări, bătrâne 

Spre lumi ce-ți sunt străine,

Ce le-ai văzut doar prin vitrine.

Îmi vei ura, oftând,,drum bun,,,

Iar eu promit că te mai sun.

Te vei lumina atunci la față,

Privind în urmă propria- ți viață.

La karma ce-ți purtase pică 

Și -a semănat în tine frică;

Te -ai ferecat în casa ta pustie 

Cu vise mâzgălite pe -o hârtie.

Rămas captiv în existența fadă,

Pe veci a singurătății pradă,

Ai ridicat un zid de gheață 

Și -ai săpat tunel prin ceață.

Cu jaluzele trase peste ochi,

Cu scoici de tăcere pe urechi,

Citești din cartea prăfuită,

De tine însăți șlefuită.

Asculți o melodie veche 

Și stai nopțile de veghe,

Răsucind cheia timpului 

Te pierzi În umbra ritmului.

Iar când revin, tresari, pierdut 

Ca un ecou demult tăcut 

Și -mi zâmbești atât de trist 

De parcă -n mine -ai regăsit 

Tot ce-ai pierdut cândva în tine...

Acum e mult prea târziu pentru un " voi" 

S-a ajuns la detașare și liniște în al ei piept,

Iubește apusul și se uită mai mereu în toi,

Nu o mai citești după privire când ai alungat-o pe nedrept. 

Copilăria, am păstrat-o în frumoase amintiri,

Tinerețea, a trecut dominată de primele iubiri,

M-am trezit în vâltoarea unei vieți grele,

N-am știut, cum să fac față, să mă feresc de ele.

Se spune că viața grea te călește

Cine să-i fie bine, nu-și dorește ?

Dar până să ajungi acolo curg lacrimi,

Cunoști ce grele sunt acele patimi ?

Destinul a fost cu mine hain o vreme,

Dar l-am înbunat, la masa lui aă mă cheme,

Am aflat în sfârșit cine sunt -Eu-

Cea îndrăgită și îndrumată de Dumnezeu.

Că sunt bine și că am sufletul împăcat,

Că am ocolit căile ce duc la păcat ?

Am exprimat ce-am pătimit prin poezie 

Am cunoscut această bucurie....chiar târzie !

Astăzi, m-am oprit preț de o clipă din trebile mele:

- 'Neața! 'Neața! Da' unde-ai plecat așa de dimineață cu noaptea-n cap, cumetre?, zic eu cu mirare prefăcută-n glas...
- 'Neața! La târg, la târg, cumetre! Da' mătăluță, unde dai așa zor? Unde arde?, îmi primesc replica spusă cu subînțeles...
- Ei... În drum spre trebile mele!, mai zic eu prefăcându-mă ocupat...
- Atunci, zi bună și cu spor!, îmi zice gândăcelul ridicând un picioruș ca să mă sărute militărește.
- Zi bună și mătăluță!, zic eu cu uimire adevărată și mergând mai departe. 

Noroc că l-am văzut la timp și nu l-am strivit, mă gândesc eu... Am privit amuzat mersul caraghios al gândăcelului, urcând o piatră și ocolind o frunză, mergând în zig-zag... Parcă a tras o mastică de dimineață, de merge așa pe trei cărări! O ajunge la târg înspre amiezi, când toată lumea strânge și pleacă fiecare în trebile lor.

Zorii se ivesc trandafirii dindărătul întregii zări străjuite de blocuri înalte și întunecate. Păsările prind în cale-mi a sporovăi gălăgioade și vesele, iar eu, ridicând privirea și căutându-le cerul, dau cu ochii de o pereche uzată de bașcheți, cu șireturile înnodate, atârnând pe o sârmă suspendată în aer...

"Globetrotter to nowhere!", zâmbesc eu în sinea mea. Trec strada atent la mașini, sucind capul din reflex de la dreapta înspre stânga. 

"Rutto libre!". Doar umbra mea este cu mine...

 E noapte-n cămin și plouă încet,

Pe holuri se stinge lumina,

Iar eu te ascund într-un vechi alfabet,

În care doar noaptea-mi știe vina.

Te văd uneori și nu spun nimic,

De teamă să nu-mi fugă privirea,

Căci tot ce ating în suflet e frig,

Dar tu ai aprins amintirea.

Și poate nu știi ce lași în urma ta,

Când treci pe sub lampa cea rece,

Ce e în  mine, de-atunci, e mereu altceva —

Un dor care vine și pleacă, dar trece.

Mi-e teamă de tine, mi-e teamă de noi,

De tot ce iubirea ar cere,

Căci oamenii singuri se tem de apoi

Și mor câte puțin de plăcere.

Dar dacă vreodată, în noaptea târzie,

Vei simți că tăcerea-i mai grea,

Să știi că în mine mai crește-o făclie

De câte ori treci pe lângă ea.

Nu vreau să te am, nu vreau să te schimb,

Nici dragostea mea să te doară.

Vreau doar, când e noapte și sufletul plânge,

Să știu că exiști... și ești afară.

Iar dacă iubirea-i un fel de păcat,

Atunci lasă-mă singur cu vina —

Că poate în iadul în care-am intrat

Tu ești singura mea lumină.

Ce este omul când pașii-și adună?

O frunză purtată de timp prin furtună,

Când are lumină, vrea cerul mai viu,

Când totul se pierde, privește-n pustiu.

Când drumul e neted, mai cere o stea,

Când n-are nimic, ar dori a spera,

Când este rănit, uită iertarea de sus

Și plânge pe margini de timp apus.

Alergă prin lume cu sufletul ars,

După un vis ce-n nisip s-a vărsat,

Și-abia când lumina în seară se-nclină,

Înțelege ce-a fost și ce-o să mai vină.

Se plânge de toate când norul e greu,

Dar uită să privească în sufletul său,

Iar când oboseala pe umeri s-a strâns,

Își lasă durerea în tăcere și-n plâns.

Ce este omul? Un strop de mister,

O punte întinsă între glie și cer,

Un suflet ce caută, prin mări de suspine,

Un pic de iubire și-un pic de mai bine.

Și poate că rostul, în scurta sa cale,

Nu-i zborul spre culmi sau căderea în vale,

Ci simplul răsunet din inima sa

Să lase o mână ce-a putut ajuta!

Mă sperii în cel mai frumos mod cu putință ,

Hipnotizată stau în brațele tale 

Și mă cuprinzi cu- ntreaga ta ființă,

Iar sufletu- mi timid se desface- n petale.

Pătrunzi în adâncuri prin ochii - mi larg deschiși 

Te las să te plimbi prin labirintul meu nesfârșit.

Meticulos cartografiezi meandrele întortocheate

Crezând că vei găsi foarte repede ieșirea.

E fascinant să - ți urmăresc efortul

Când tu nu conștientizezi că ești captivul.

Eu știu că ești al meu pentru totdeauna ,

Dar te las să crezi că mă vei descifra odată...

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

E noapte, iar eu stau treaz,

Cu gânduri grele pe obraz,

Iar în tăcerea din odaie

Mă lupt cu mine, fără voie.

Privesc tavanul și mă-ntreb

De ce atâtea nu-nțeleg,

De ce iubesc și nu mai știu

Cui îi mai pasă că exist eu.

Mă gândesc la oameni dragi,

La pașii lor, la ochii blânzi,

La cei pe care i-aș chema,

Dar nu știu dacă m-ar afla.

Și mă apasă-un dor nebun,

De parcă n-am cui să-l mai spun,

Că uneori, deși zâmbesc,

În mine singur mă găsesc.

Mă strigă iarăși dimineața,

Cu griji ce-mi vor înghiți viața,

Cu muncă, planuri și proiecte,

Cu „trebuie” rostite drept.

Și-aș vrea să fug, să mă ascund,

Să nu mai simt acest tumult,

Să las în urmă tot ce doare,

Să mă trezesc în altă stare.

Aș vrea să fiu un om schimbat,

Mai liniștit, mai împăcat,

Să nu mai caut prin priviri

Răspunsuri pline de-ndoiri.

Să nu mai cer iubire-n șoapte,

Să nu mai pierd atâtea nopți,

Să pot să dorm fără să-mi fie

Atât de teamă de pustie.

Dar poate omul nu-i făcut

Să știe tot de la-nceput,

Poate că viața, pas cu pas,

Ne schimbă chiar când n-avem glas.

Poate că mâine, când răsare,

Voi găsi-n mine o cărare,

Și voi porni pe drumul meu,

Mai puțin singur, mai puțin greu.

Iar dacă încă n-am să știu

Ce vreau să fiu, ce vreau să viu,

Voi merge înainte, încet,

Chiar dacă drumul nu-i complet.

Că poate omul, când se pierde,

Într-o zi iarăși se vede,

Și poate chiar din tot ce doare

Se naște-un om cu alt soare.

Iar până-atunci, în noaptea grea,

Voi sta cu mine, voi veghea,

Căci chiar de somnul nu mai vine,

Poate mă voi găsi pe mine.

Unul pe lângă altul,

Ca o pregătire în toi,

Gândurile își întorc gândul

Parcă și mai mult înspre noi.

Și n-aș putea să gândesc altceva,

Pentru că ar fi nedrept

Să gândesc la ce-i în lume așa

Știind că nu le pot iubi suficient,

Nu pentru că n-ar fi suficientă dragoste în mine,

Ci pentru că toată este numai pentru tine.

Trec în noaptea asta pe la tine ca o stea căzătoare,

Nu vreau să-ți spun prea multe, numai un pic,

(Deși… am ceva să-ți spun, îți sunt datoare)

Mai întâi vreau să-ți trimit un pupic 💋,

Gata, acum îți spun, de fapt o să-ți șoptesc,

Noaptea îmi este complice și mă folosesc de liniștea ei să-ți spun ce aveam de spus…

TE IUBESC 🥺!

(Ți-a ajuns pupicul? Dacă nu, închide ochii, o să mai încerc încă-o dată, dar ai grijă că de data asta nu mai au control, ahhhhhhhh, avalanșa de pupici 💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋)

După-un timp îndelungat,

De speranță și iubire,

Am crezut că te-am aflat,

Că mi-ai fost menire.

Am crezut că te-am găsit,

După-atâta rătăcire,

Că, în sfârșit, am întâlnit

Omul ce-mi va fi iubire.

Am crezut că pentru tine

Inima-mi în piept bătea,

Că în brațele-ți senine

Toată lumea mea era.

În căldura ta găsisem

Un refugiu, un „acasă”,

Și cu tot ce-aveam iubisem,

Crezând că nu vei pleca niciodată de-acasă.

Dar acum, din tot ce-a fost,

Doar eu singură-am rămas,

Fără tine, fără rost,

Rece, mută, fără glas.

Dezamăgită și pierdută,

Cu speranța spulberată,

Cu o inimă tăcută,

Și cu dragostea-ngropată.

Sufletul mi-a devenit scrum,

Ofilit și fără viață,

Nu mai știu pe care drum

Să mai merg de-acum în față.

Nu mai am nici lacrimi, să plâng,

Nici putere ca să sper,

Doar un gol care mă frânge

Și-un ecou pierdut în cer.

Și mă-ntreb, privind în zare:

„Oare de ce iar?”

De ce iubesc cu-atâta ardoare,

Când sfârșitul doare iar?

Oare iar am iubit fără răgaz,

Fără teamă, fără scut?

Oare pentru-al meu necaz

Inima prea mult a vrut?

Oare va mai trece vreodată

Sentimentul ce mă doare?

Oare inima-nghețată

Va mai ști să iubească oare?

Sau voi rămâne, fără glas,

Cu iubirea mea pustie,

Întrebându-mă ce-a rămas

Din ce credeam că va să fie?

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

Tăcerea timpului îi poate tare surdă

La geamătul prea frânt de neputință

Pe clipa fără tihnă speranța e înfrântă

Să vină dară ceasul e ultima dorință.

Pe frânturi de timp cât mintea e lucidă

Se desfășoară fugitiv frumoase amintiri

Prin fața ochilor prea mici acum perindă

A anilor trecuți ,frumoase toate amintiri.

Cu pașii prea greoi ,ca sprijin un baston

Cu doară nepăsare și poate fără scop

Un firav bătrânel ,cândva un mare om

Dorește doar să știe spre veci că are loc.

Cu vorba specială ,atunci pe vremea mea

De timpul și răbdarea te lasă să asculți

Te prinde în poveste și parcă vrei a sta

Ochii îi sunt în lacrimi de poți ca să te uiți.

Bătrân e poate chipul ,dar minte de copil

Bolnăvicios cu trupul ,se simte o povară

Nu vrea ca să arate ,privește doar umil

Te duce înapoi ,ce-am fost odinioară !

Nu știi dar crezi că țanțoș a fost poate

Că multe inimi a topit când fu fecior

Acum că reuși să îl iubească poate toate

Sunt dubii mici că ar fi fost așa ușor.

Senin privește împăcat doară spre răsărit

Încearcă să îl caute pe Bunul Dumnezeu

Cu murmurul pe buze ,frumos am mai trăit

Și rău de am făcut ,Doamne îmi pare rău.

Clepsidra timpului se scurge

În visuri construite din nisip,

În timp ce un deșert sporește

De la apus la rāsārit.

Un arhitect în sticlă, gârbovit

Stoarce clepsidra de fantasme și iluzii

În idealu-i bântuit feroce

De un avânt sinistru, muribund.

Mai repede, mai mult,

Deșertul se ridică în muntele,

Ce curge din înalturi,

Și infinitul ce-l înghite hămesit.

Avarul arhitect, în sticlă-și vede ceasul

Și-i pare a răsturna clepsidra

Să mai câștige niște timp.

E iarăși toamnă, e rece și plouă,

Și iarăși ne curge în suflete rouă,

Iar stropii de vreme se scurg pe ferestre,

Ducând mai departe o veche poveste

Se nasc rugini ce umplu pământul,

Se coc frunze vechi, dansează cu vântul,

Ciuperci în buchete cochete se-adună

O altă minune, ce vor s-o compună 

Peste pașii repeziți 

Se așterne mândra toamnă,

Voluptoasă, ca o doamnă,

Norii stau acoperiți,

Ne privesc din cer uimiți

Vânturi repezi s-au pornit

Într-un mod cuprinzător,

Păsări mii ascund în ele

Cerul, norii și un dor...

Pomii toți au bombănit

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Dragii mei prieteni, tuturor vă mulțumesc din suflet

pentru urările transmise. Cu această ocazie și eu vă 

doresc - și bine ar fi ca un miracol să se întâmple-

cele rele să se spele...să fie sănătate, sănătate, 

sănătatea-i mai bună decât toate....T.A.D. 

Astăzi simt că nu am trăit destul. Ziua a sfârșit parcă neterminată, lăsându-mi senzația unui gol pe care n-am reușit să-l umplu... Discuțiile cu mine însumi, au devenit repetitive, sterile, rostogolind aceleași frământări cotidiene, care nu mă mai mișcă. 

Simt un blocaj fără rezolvare. Și mă simt ca o insectă care se zbate inutil în plasa de păianjen a timpului: cu cât mă zbat mai tare, cu atât mă împotmolesc mai tare, iar strânsoarea plasei îmi limitează mișcările. Doar mai respir. Inert, până la următoarea zi, sperând la o izbăvire care nu mai vine odată, e departe, așa cum eu sunt tot mai departe de mine. Tot mai străin...

Nesăbuitul de mine... N-am izbutit să rup cele șapte peceți ale zilei. Ușa nopții îmi va sta iar închisă, fără vise... Nu vor fi stele licărind pe bolta întunecată a minții mele, nu va fi lună oglindită de undele niciunui lac... nu va fi țârâit de greiere în amurg, nici dangăt trist, nici scârțâitul ciuturei în briza blândă a înserării... 

Astăzi nu am fost eu...

Bună dimineața, tu frumoasă mică,

Înainte să mă întâmpini cu fățuca aia serioasă,

O să mă transform  în noaptea care-a mai rămas într-o stea,

Să te îmbrățișez cu cinci brațe.

Hai nu fii supărată 🥺

Știu că am multe restanțe, ohooo, au ajuns să nu mă mai încapă,

Bine, mă predau, poți să mă duci la închisoare, condu-mă într-o celulă,

Dar înainte să pleci, lasă-mă să te despăgubesc,

Dă-mi mâna puțin, dacă tot sunt deja la închisoare, o să te trag înspre mine și o să te iubesc până mă ierți.

Voiam să-ți scriu aseară și să-ți spun că nu-mi vine să cred că mai e atât de puțin și o să te văd 🥺

Doar că simt așa că cineva este puțin îngrijorată,

Deși nu ar avea niciun motiv să fie, pentru că eu o înțeleg și nu aș pune-o niciodată într-o situație neplăcută…

Așa că îi propun să avem împreună o grijă mai fundamentală,

Și să ne facem griji pentru încălzirea globală,

Pentru că dacă continuă să crească,

Hmmm, ce-o să se aleagă de lumea noastră.

Eu ar trebui să-mi fac griji serioase,

Că rămân fără timp și nu am apucat să-mi cumpăr un bilet de rachetă,

Să mă mut de pe planetă.

Oare-i prea târziu să fiu misterioasă?

Te iubesc, soarele meu de vară

(cu țepi 😈)

Nu pune prea multă presiune pe tine, pentru că nu ai de ce…

Eu te iubesc așa cum ești, domnișoară cu multe gânduri,

Cred că ai uitat că am învățat de mult timp să te citesc printre rânduri.

Așa că fă orice te face să te simți mai bine,

Poți chiar să mă și eviți cu privirea și să mă lași al nimănui 🥺

(dar să nu-ți faci un obicei 😟)

Nu o să mă supăr, dar tot o să mă concentrez să-ți trimit pupici invizibili și să-i simți…

Cui o să mă spui 😈

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

Introducere

Bună ziua!

Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

Dar apare o întrebare importantă:

Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

---

1. Ce sunt rețelele sociale?

Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

---

2. De ce au devenit atât de populare?

Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

Un alt motiv este viteza.

Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

Distanțele nu mai par atât de importante.

---

3. Avantajele rețelelor sociale

Rețelele sociale au numeroase avantaje.

În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

Poate chiar să inspire alte persoane.

Un alt avantaj este reprezentat de informare.

Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

---

4. Rețelele sociale și prietenia

Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

Dar apare o întrebare:

Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

---

5. Partea întunecată a rețelelor sociale

Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

Unul dintre cele mai importante este dependența.

Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

Spunem:

„Mai văd un videoclip.”

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

Putem recupera bani.

Putem cumpăra lucruri noi.

Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

---

6. Rețelele sociale și imaginea de sine

Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

Case perfecte.

Haine perfecte.

Vacanțe perfecte.

Chipuri perfecte.

Prietenii perfecte.

Vieți perfecte.

Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

Ei aleg ceea ce vor să arate.

De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

---

7. Like-urile și nevoia de apreciere

Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

„Oare nu sunt suficient de bun?”

„Oare nu mă place lumea?”

„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

---

8. Cyberbullying-ul

Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

În spatele unui profil există un om.

În spatele unei fotografii există un om.

În spatele unui videoclip există un om.

Și fiecare om are sentimente.

De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

---

9. Fake news și informațiile false

Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

Pe internet poate publica aproape oricine.

Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

De aceea trebuie să fim atenți la surse.

Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

---

10. Siguranța pe internet

Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

---

11. Rețelele sociale și școala

Rețelele sociale pot influența și educația.

Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

Dar există și partea opusă.

Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

---

12. Rețelele sociale și timpul liber

În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

Nu este neapărat ceva rău.

Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

Este important să ieșim afară.

Să facem sport.

Să citim.

Să vorbim cu familia.

Să ne întâlnim cu prietenii.

Să ne bucurăm de lucrurile simple.

Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

---

13. Influencerii

Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

---

14. Rețelele sociale și publicitatea

Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

---

15. Algoritmii

În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

---

16. Rețelele sociale pot face și bine

Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

Un artist își poate găsi public.

Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

---

17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

Să protejăm datele personale.

Să respectăm oamenii.

Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

---

18. Viitorul rețelelor sociale

Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

Tehnologia evoluează rapid.

Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

---

19. Concluzie

În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

Ne pot apropia de oameni.

Ne pot oferi cunoștințe.

Ne pot ajuta să ne exprimăm.

Ne pot oferi oportunități.

Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

Întrebarea corectă este:

„Cum alegem noi să le folosim?”

Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

Totul depinde de felul în care îl folosim.

Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

Să nu uităm să vorbim față în față.

Să nu uităm să ascultăm.

Să nu uităm să râdem împreună.

Să nu uităm să ieșim afară.

Să nu uităm să trăim.

Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Toamna, se desfășoară așa cum ea știe,

Poate fi frumoasă, sau firavă ca un fulg de păpădie,

Simțirea și gândul sunt funii de liane, ce ne susțin,

Sunt prietenii și familia din care provin.

Un zâmbet, o întrebare ne fac contenporani,

Vă invit la o adunare,ce-o port doar în gând,

La comemorarea acelor- La mulți ani-

Vremea trece, anii zboară...oare pot să-i mai prind?

Dar ziua de azi 

E sărbătoare,

Mă bucur de lumină

Mă încălzesc la soare,

Cei dragi, sunt lângă mine

Cum să nu-mi fie bine?

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

Bună seara, îți spun de departe,

Dar de ce atât de singură,

Ești îmbrăcată toată în noapte,

E târziu deja, dar chiar și așa,

Ce târziu…spune-mi măcar,

O să te transformi într-o stea?

Dacă plănuiești să te muți pe cer

O să mor de dor🥺 shhhhh

Auzi cum nu mai bate o inimă?

E a mea.

Și plus de asta, cerul nu e sigur,

Pentru că se spune că acolo sus sunt

stele invidioase care fac alte stele să cadă,

Mai ales pe cele pe care le ador eu cel mai mult.

Dar dacă totuși mergi și o să cazi,

O să te privesc și o să te apăr din vers

Până mâna mi se face univers,

Și te prind în Calea Lactee rapid

Și te alint…

Până când cerul ne privește și el chicotind.

Te iubesc mititică frumoasă,

Prea des poate că nu te văd,

Dar iubesc tot ceea ce ești tu,

Hai lasă-mă puțin să te răsfăț…

Alintată mică, deșteaptă,

adorabilă, SUPERBĂ,

Cu privirea mai dulce decât a unui copil,

Ahhh și chipul acela sublim… și părul creț…

Ar trebui să mă opresc,

Nu cred că este posibil și mai tare să mă îndrăgostesc.

Наступление осени сырой,

Туман неожиданно явился:

Плотный, свежий и прохладный.

Смотри во мглу — там ничего не видно.

Туман закрыл обзор на даль,

На небо с серыми тучами.

Свежий туман во время дождя

Приносит чистый запах влаги.

Туман медленно рассеивался,

Открывая вид на золотые деревья.

Прохлада пробиралась под кожу —

Вот такая она, туманная осень.