Postează poezii online. Versuri din suflet...

E dimineață rece, iar soarele se luptă

Cu bruma, ce-n strat s-a pus pe flori,

Iar mie-mi zice, inspiră, simte mirosul

Și să admir și, astăzi pastelul de culori.

Aminte iau și, îmi arunc privirea-n față 

Ochii să-mi bucur și lacrima să-și țină, 

Să văd tristețea, plecând iute cu bruma 

Si, cum frumosul, durerea... mi-o alină.

Privesc cum ramura, frunza își pierde

Și dezgolită, plânge, că iarna va veni,

Cu gerul ei, cu viscol și, o va îngheța

Și frică duce, că se usucă și, va muri.

În departări se-aud tractoarele ce ară 

Și-ntorc brazdă cu brazdă de pământ,

Sub care mai apoi țaranu-n-sămânțează

Rod să avem, cu voia, Domnului Sfant.

Tresar, când soața-mi strigă numele

Și mă invită la cafea și, la micul dejun,

Las florile brumate și...soarele pe cer

Cu bună dimineața, la ordin, mă supun!

Unii merg în occident,

Să petreacă abundent.

Cei care mai au un ban

Merg cu iahtul pe ocean.

De mă crezi sau de nu vrei,

N-am nevoie de ce-au ei!

Vă mărturisesc dragi frați,

Eu am bacul din Galați.

Am și eu bani de faianță,

Pot să fac o aroganță!

Însă nu îmi e magnific

Cocktailul de pe Pacific.

N-am nevoie, mulțumesc,

Dar, în schimb, mărturisesc,

Aleg liber, nu cu sila,

Vaporașul din Brăila.

Și la Dunărea de jos,

Mediul e prietenos,

Însă de vii cu școlari

S-ai grijă la cuțitari!

Așadar cuvântul meu

N-a fost să vă judec eu

Ci ca să vă mai plimbați

Și cu bacul din Galați.

Războaie cu sinele,

Gânduri reci ca iernile,

Amintiri simetrice,

Nopți pierdute, odihnește-te...

Panică, privind o sticlă,

Voci țipând, inima pică,

Fibrilații dese te strică!

Odihnește-te o clipă...

Prin vacarm de spirite,

Vise lucide, paralizie,

Melatonină eșuată, dată ție,

Odihnește-te, că lumea-i vie...

Căldură simțită,

Nu în coaste de calorifer,

Toracele drag pleacă,

Odihnește-te, trup efemer...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Te-am iubit atât de mult, încât n-am văzut dincolo de ceea ce erai.

Tăcerea ta devenise durerea mea

O purtam în fiecare zi, ca pe o întrebare

pe care nu îndrăzneam s-o rostesc.

Așteptam să spui ceva, să-mi arăți că mai exista

un drum spre mine, că aveai să te întorci

fără să te chem.

Dar cât să mai strig în fața unui om care tace?

Dezamăgirea a venit încet, cu fiecare întrebare

pe care am înghițit-o de teamă să nu te îndepărtez,

 În timp ce eu mă frângeam lângă tine.

Și nu, încă nu m-am vindecat.

Doar am învățat tac, nu pentru că nu mai doare,

ci pentru că m-am săturat să-ți explic de ce mă doare.

Iar dacă, într-o zi, te vei întreba

unde am plecat,

Să știi că n-am plecat de lângă tine.

Am plecat din locul în care mă pierdeam încercând să te păstrez.

Nu mai cer voie să exist.

Nu mai micșorez lumina ca să încap în nepăsarea ta.

De azi mă întorc la mine.

Și, de data asta, rămân.

Am aflat, stiu unde este

Cea mai mică dintre furnici…

Acum nu se mai aplică de fapt,

Dragostea din ochișorii ei

O face să pară cea mai înaltă dintre mici.

Este acolo într-un pumn de noapte,

Își duce noua înălțime cu mândrie.

Merge suav trecând când de pe un picior,

când pe altul,

Numai să-mi sucească mințile mie.

Nu stă, trece numai, trece,

Apoi se ascunde rapid după lună,

Și așteaptă să vadă dacă o caut,

Dacă îi spun noapte bună.

Vede că nu vin, că tot întârzii,

Se enervează furnica mea,

Hop, când dă să se întoarcă să plece,

Vede că eram după lună cu ea.

Chiar mă întrebam la ce ne uităm,

Pe cine urâm,

Pe cine așteptăm să apară,

Și de ce se enervează așa

Din cale afară.

Ahhh știi ceva, ce tot atâtea explicații,

O prind de talie așa blând într-un fel,

Că ajungem când în fața lunii, când pe ea, când într-o parte, când iar în spate,

Iar dimineața ne prinde fără putere, pe Jupiter.

(Ce s-o fi întâmplat oare când am trecut de Marte?)

Dar mai stăm, nu ne întoarcem încă,

Mai avem de încercat și Saturn, Uranus, Neptun, Venus, Mercur, poate și o stea, o cometă…

Poate construim noi a noua planetă,

Cu mâinile noastre mici…

Planeta unui om de rând și a unei furnici.

Pe această planetă o să dau eu o lege,

Atunci când o furnică plânge un mușuroi,

Să-i pot pune lacrimile alea scumpe înapoi,

Exact așa cum mi-am pus în cap

Să învăț și cum se pune o frunză înapoi în copac,

Cum se iubește cu adevărat o furnică,

Și cum să nu o mai fac tristă.

Why can't you love me the way I am?

Why do I have to change my hair?

Why do you always lie and swear?

Can't you see how much I care?

I don't understand your ways,

And it hurts me that I care.

But when I looked into your eyes,

It was like paradise.

But you never loved my soul,

And it made me cry a lot.

I just felt like a doll

Whom you adored to control.

In the end, I had to leave,

But I wanted to believe

That there was a time when you

Told me, "I love you."

În prag de iarnă, natura nu mă mai ispitește să mai scriu ceva 

despre ea.Mai bine citesc ceva, sau vizionez un film despre 

animale sau alte vețuitoare.

    Am văzut un telejurnal care m-a întristat și îngrijorat.

Politica este cea mai gravă dintre toate.Țara asta s-a dus 

rău la vale; Eu una nu mai sper să fie cândva bine în ea.

    Datoriile cresc prin furt-nu-i nici-o justificare, salarii 

enorme la favoriți, șomaj în plină iarnă, spitale în care 

te duci să mori, răpiri pe străzi, dezastre naturale, crime, 

consumatori otrăviți,salariați și doctori morți de oboseală,

oameni flămânzi și câți vor muri înghețați în casele 

neîncălzite....nu te numești om, dacă rămîi nepăsător 

la ce se întâmplă, cu noi și cu ȚARA.

   Un tăvălug a pornit-o la vale ....și nu mai oprește..... 

Iubita mea cu păr bălai și, ochii verzi 

De ce îmi spui că mă iubești, dar pleci,

Când știi că-n doi, iubire, ne-am jurat 

Și nimeni, n-o să ne despartă-n...veci.

Acum o lună, îmbrățișați, visam în viitor 

Și planuri ne făceam... pentru o cununie,

S-avem un fiu și-o fiică-n casa noastră

Și nuntă mare-n sat, la vară... prin iunie. 

Așa plecam la studii, primind o sărutare 

Când am urcat în tren și luat la revedere,

Să-mi țină mintea trează și inima pe jar 

Și gândul doar la tine și, nu altă muiere.

Nu știu, în urma mea, ce s-a-ntâmplat 

Primind mesaj, prin care sec m-anunți,

Că îti dorești...puțină libertate-n suflet 

Și niciodată, nu mai vrei s-auzi de nunți.

Surprins am fost, când mi-ai dat bloc 

Și nu mai pot vorbi.. cu tine-o vorbă,

Să aflu de unde ți se trage supărarea

Și cine ne- a acrit, a noastră...ciorbă.

Un zvon venit spre mine...m-a tulburat

Precum că ea și-ar fi găsit, un alt iubit,

Și-n mintea-mi îndoieli, s-au strecurat

Și întrebat, de ce în dragoste-a...mințit.

Din tot ce eu aud, nu cred că e adevărat 

Și doar minciuni, scoase de lumea rea,

Așa că, imediat, voi renunța... la studii

Și voi lupta, să nu îmi  pierd... iubirea

Și-n doi, s-aflăm, ce dulce-i...fericirea!

Te am întâlnit în vis, nu știu când, 

Poate într-o noapte, poate într-un gând. 

Dar chipul tău, în taina lui senină,

Mi-a devenit lumină și ruină. 

Lumea-i alta în preajma ta,

Când îmi dai iubirea ta. 

Ca o șoaptă de lumină, 

Într-o lume așa senină.

Iar tăcerea ta amară,

Mă apasă ca o povară, 

O povară ce o port în suflet,

Ca al tău amar zâmbet.

Noaptea stau, vorbesc cu luna,

O întreb de tine într-una.

Ea îmi zice cu glas amar,

Că nu ești a meu dar.

Soarele apare, lacrimile dispar,

Dar sufletul tău rămâne pustiu și amar.

Zâmbetul se stinge, speranțele pier,

Iar dorul de tine ma pierde-n mister.. 

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.

Ca orice om, dis-de-dimineață, mă grăbesc înspre trebile mele, fiindcă așa ne-o lăsat nouă Bunuțul: să trudim ca să avem, altminteri, geaba om face umbră pământului...

În drumul meu, oricât de adâncit în gânduri aș fi, tot văd oameni, la fel de grăbiți ca și mine, copaci care se înclină să-mi deie binețe, hulubi, care zboară-n cale-mi anunțându-mi umbra, precum și alte ființe, care mă observă la rându-le și care mă bagă în seamă.

Astăzi, am luat pureci de la un motănel roșcovan de pripas, care s-a alintat în cale-mi frecându-se de nădragii mei, din vârful mustăților și până-n vârful cozii, cocoșându-se de plăcere sub mângâierea mea, căci oricât de grăbit aș fi, tot nu pot refuza nicio mustață de motan.

S-a tolănit gingaș pe vârful mocasinilor mei, lăsându-mi o urmă de lăbuță drept amintire, dezvăluindu-și burtica la mângâieri, pornind, desigur, motorașul de sub bărbiță și închizându-și ochii mari de chihlimbar de plăcere...

După ce l-am mângâiet, am trecut mai departe cu motanul urmându-mă o bună bucată de vreme. Apoi a trebuit să ocolesc  grămezile de gunoaie lăsate-n urmă de semenii mei, bombănindu-le nesimțirea, atent să nu șterg ștampila lăbuței de motan.

Pas, după pas, îmi petrec umbra sub un soare anemic, dar care promite să fie neîndurător mai către amiezi, fiindcă e o zi senină, fără pic de nor sau adiere...

- Bună dimineața!, clipesc eu către un grup de brazi, trezindu-i din amorțeala dulce a dimineții...

- D-apoi, bună să vă hie inima!, îmi răspund ei bucuroși, agitându-și vârfurile degetelor în semn de salut, înspre mine. Da' unde ați plecat mătăluță așe de dimineață?

- Cu treburi!, zic eu încercând să par important.

- Ce treburi?, se bagă în seamă o salcie pletoasă, bătrână și curioasă.

Nu răspund, fiind conștient că impolitețea mea ar trebui s-o sublinieze pe-a ei, și mă petrec mai departe, lăsându-mă îmbrățișat de răcoarea parfumată a unor platani înțelepți și rodiți frumos în floare:

-Nu-i da atenție! Că de când o știm, de mică, nu face decât să se plângă câtă-i ziulica de lungă, ba pe deasupra, mai că se bagă în sufletul omului, nici umbră nu știe să-i deie...

Mă înclin în fața înțelepților umplându-mi plămânii cu parfumul lor divin și trec mai departe până-n locul unde, cândva, pe vremea copilăriei mele, se găsea un chioșc de ziare, acum, demult dispărut...

Și mă gândesc că aș da un pol să cumpăr un ziar, care să miroasă a cerneluri de tipăritură proaspătă și în care să-mi citesc ziua din titlurile-i scrise cu-o șchioapă: "Lucruri întâlnite în cale"...

Da. Astăzi, parcă asprimea cifrelor s-a mai domolit - cred, de la căldură! - iar cuvintele le-au luat locul, cu blândețe și catifea în glas: o mustață de motan alintat, zborul precipitat al unor hulubi și vorba domoală a unor platani sfătoși...

Astăzi, scriu poveste-adevărată 

Despre-un copil, plecat în lume,

Pe când avea, doar... cinșpe ani

Să-nvețe și, să-și fac-un nume.

Pân' într-a șaptea, am fost în sat 

Apoi, plecat a 'opta, în satul vecin, 

Așa era pe-atunci...cu-nvățătura

Cu ordin ferm, primit, de la regim.

Pasul urmat a fost, către-un liceu

Unde examenul, era destul de greu,

Optând și reușind... la mate - fizică

Profesor să devin, era în gândul meu.

La facultate, am reușit, dar fără loc 

Și-am practicat, suplinitor de fizică,

Până m-au recrutat, pentru armată 

Tanchist, ce pentru țară, se sacrifică. 

Când mintea mi-a venit în căpușor

M-am apucat să-nvăț.. să nu ratez, 

Examenul la facultatea de medicină 

Veterinar să fiu și, animale, să tratez.

Cu ajutor venit și, de la Domnul Sfânt 

Dorință de-a fi medic...s-a-ndeplinit,

Văzându-mă admis pe list-al patrulea 

Simțind cum visul meu, mi s-a-mplinit.

Și au urmat cursuri și...multă practică 

Să mă formez specialist...de animale,

Durerea să alin și, boala... să o vindec

Și pentru muncă...în buzunar... parale.

Când facultatea am terminat pe merit 

Și-o diplomă de absolvire, am primit,

Am înțeles care îmi e... menirea vieții 

Și-n jurământ să practic, pân' la sfârșit.

Pe băncile și-n anii grei, de facultate 

Iubirea vieții, a venit să mă-nsoțească,

Pereche binecuvantată, să fim pe lume

Iar cei din jur, frumos, să ne vorbească.

Am profesat și, eu și, ea în medicină

La stat și, la privat, cum a fost soarta,

Iar Bunul Dumnezeu, ne-a dat urmașul

Ce azi, nu uită, să ne deschidă...poarta.

...........................

Și anii au trecut și, semne-au presărat 

Pe ale noastre chipuri, azi îmbătrânite,

Dar care n-au furat și, pură ne-au lăsat 

Iubirea, simbol al dragostei, nemărginite!

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...

Ziua,gândul e la el

Noaptea, stau zâmbind la fel 

Vorbim ore întregi, zâmbesc..

Cum să i spun tot ce gândesc?..

Îndrăgostită privesc, cerul nopții 

Am curajul să-i vorbesc,

Inima, pe drumul sorții

Când un zâmbet cald primesc..

Nu știu ce simte dânsul 

Nu am curajul de-a întreba

Dar noaptea dansez cu visul

Tristețea, a o preschimba 

Frumusețea lui divină 

Mă poartă pe aripile vântului 

Starea asta mi-e străină,

Zâmbesc ușor de dragul lui

Noapte somnul fuge lin,

Doar dansul îmi este în gand,

Beau al dragostei venin

Îndrăgostită, profund

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Oprește-te, ca-nebunesc,

În beznă-i prea mult de-nțeles,

Și amețeala-mi zbiară-n față.

Leagăne dragă, leagăne dragă, 

Ce te legeni tu atâta?

Nimeni cărbuni nu ți-ar da,

Dar focul indecis nu pleacă.

E o fată-n fața mea,

Și nu știu ce să zic de ea,

Leagănul nu știe să zică,

Dacă plumbul va să pică.

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Acuma chiar că-nebunesc,

Reflexia ce-o văd-n acea fată,

Nu o mai vad când o privesc.

Reflexia arată către mine,

Și îmi oferă un zâmbet cald,

Dar când mă uit la ea in sine,

În pribegie ei dispar.

Și discut cu mine însumi,

Doi proști dezbat orbiți de foc,

Un dor de concluzie-mi asum,

Epuizat năluc de joc.

Către cine fug eu oare?

Și de ce vânat dispare?

Discuțiile îmi zic un lucru,

Dar cântecele îmi zic altu'.

Reflexie dragă, de ce nu vrei,

Să te arăți ochilor mei?

În frică mea de diferențe,

Reflexia vagă, camuflaj peste.

Ce-mi aducea aminte iar de tine erau frunzele-n timp de uscare,

Acestea erau ochii tăi, ce mă priveau în întuneric,

Și brațele-ți sunt frigul rece, ce predominant îl tot simt toamna,

Și mă ridică și mă lasă mult prea rapid ca un nemernic...

Îmi erai tot o muză despre care tot scriam...

Te contopeam în versuri de amor pe timp de seară...

O bleagă ce purta atâta chin fără ca nici măcar să știe,

Iubirea de cândva a ajuns să îi devină iar povară...

Urât-am să te urăsc eu toată viața...

Pentru cum m-ai transformat în noapte-n zi,

Urât-am să te port povara vieții fără milă,

Că n-ai știut sufletul curat a mi-l iubi.

Spune-mi, ai sta pe marginea abruptă a lumii mele,

Dacă sub noi s-ar căsca golul unor vieți greșite,

Doi călători pe stânci ce stau să se sfarâme-n stele,

Cu urmele de pași prin timp întipărite?

M-ai căuta în hău, în zgomot sau în vânt,

Știind că nicio noapte nu ne va strânge-n brațe,

Că echilibrul nostru nu-i scris pe acest pământ

Și nicio umbră n-o să poată de stânci să ne agațe?

Sau te-ai teme de abisul ce crește între noi,

De neputința de-a opri o mână ce se pierde?

Rămâne-vom o veșnicie doar singuri amândoi,

Privind cum riscul de-a cădea în jur se pierde?

Și totuși, ai rămâne acolo, pe buza acestei zări,

Chiar dacă prăbușirea ne e promisă-n viață?

Căci uneori iubirea trăiește din zeci de întrebări,

Iar umbrele sunt doar iluzii ce dispar în ceață.

Eșecul repetat aduce disconfort, epuizare și demotivare, dar fiecare cădere este tocmai antrenamentul care îți clădește reziliența și te duce, pas cu pas, spre succes — oricare ar fi forma lui pentru tine.

Marius Ene , Noiembrie 2026, Sibiu