MAI STAI PRIMĂVARĂ, MAI STAI…, publicată de Silvia Mihalachi
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Publică poezii
Ca autor logat sau anonim, rapid și ușor.
Creează o carte / colecție
Adună poeziile tale în colecții vizibile cititorilor.
Universul poeziilor
Fiecare autor e o constelație. Poeziile sunt stelele lui.
Poezii în voce și imagine
Adaugă creații audio, video sau combină-le cu textul.
Transformă poezia în cântec
Un click și poezia poate deveni muzică.
Postează noutăți
Comunică, comentează, postează noutăți, citește, discută, creează conexiuni.
Ascultă Radio Poezii
Autori, lecturi live și muzică poetică — în direct pe Radio Poezii.online.
Fii Live pe Radio
Aplică și câștigă propria ta oră pe Radio Poezii.online.
Postează poezii online. Versuri din suflet...
Poezii recent adaugate
Dezintegrare
Față de porțelan
Sparta în colțul gurii.
Parfum de liliac
Acoperă miros de decedat.
Buze roz catifelate
Gingii galbene uscate.
Vorbe dulci și promisiuni
Freamătă în descompunere.
Gânduri amare săgeată
Speranță furată.
Marionetă perfectă.
Sfoară defectă.
În contrast
"Mi-e silă de-atâta cugetare
în mine, când n-am tărie
de a-l birui
cu duhul meu.
Tâmplele suferă de ororile veșnice
ale cugetului,
încât sunt gata să cad-n pământ,
să nu fiu ucis de mai multe ori
și mai bine să trăiesc în pace,
decât să trăiesc în război.
Unde nu mă duc, mi-e silă,
sufăr și mor."
Așa-mi zice omul
ce nu știe menirea mea
aici, în pustiul lui,
în care nu-i nimic, numai nisip.
Doresc să-l înfloresc, să-i stropesc
cu izvorul nopții trupul lăuntric,
să-i înalț lumina,
să-i luminez stelele în misterul vieții
și să-l mângâi cu sărutul unei femei
invizibile pentru toți
și pentru dânsul.
Cine-i va netezi sufletul,
dacă tot ce-i vizibil este deșertăciune?
Firimiturile
Îmi pun sufletul într-un porumbel
să mă zboare.
M-a ridicat pe primul fir de curent
cu ochii spre tine
și-a pierdut echilibrul în nepăsarea ta.
M-a coborât la picioarele tale.
Să-ți leg cureaua încălțămintei
să-ți opresc pașii.
I-ai lăsat o rană pe aripă.
Apoi m-a dus sub masa
la care mâncai
și m-am îndestulat din firimituri.
Un munte înălțat către cer...
Prima dată l-am văzut din depărtare preț de o clipită, din autocarul plin cu turiști ce gonea pe autostradă, iar inima începu a mi se zbate cu putere... întrucât ajunsesem foarte aproape de a-mi împlini un vis din tinerețe...
Ne-am coborât în stația finală, acolo unde valul de turiști s-a risipit într-un flux dezordonat, bucuroși că și noi facem parte din el, destinația fiind, desigur, aceeași. Mă uitam cu coada ochiului la câte un pelerin și încercam să-i citesc dacă în priviri îi strălucește aceeași dorință, și da, am putut întrevedea aceeași scânteie care ne înroura discret în colțul ochilor la fiecare dintre noi...
Am început, cu voioșie în tălpi, să străbatem drumul către destinația mult dorită, când, deodată, drumul cotește dând într-un bulevard larg la capătul căruia, în lumina limpede a dimineții, se întrevedea misterios muntele ridicat de om către cer...
Nu ne-am dat seama de prima dată, că distanța până la el era atât de mare, așa că am fost nevoiți a lua un alt autocar, mai mic, în care ne-am înghesuit cu alți pelerini, care copleșiți ca și noi de emoția întâlnirii, au decis să nu străbată pe jos întreaga distanță: drumul șerpuia dinspre țărmul continental până hăt!, departe, către insula pe care se înălța semeț muntele și care era înconjurată mai din toate părțile de apele blânde și înșelătoare ale oceanului...
Am ajuns. Cam două-trei minute ne-a luat până la poalele muntelui și după ce ne-am coborât din autocar, am luat la pas podul care duce drept către meterezele muntelui, căscând ochii în dreapta și-n stânga la mulțimea de turiști - pelerini ca și noi - care făceau poze sau filmau peisajul ireal care ni se înfățișa, acum, în fața ochilor noștri în toată măreția lui: un munte de piatră ridicat de mâna omului către cer, în vârful căruia se află, parcă plutind dedesubtul norilor, o mănăstire cu ziduri și turle înnegrite de trecerea timpului...
Am intrat în cetate cu pas hotărât să depășim mulțimea, până la abația laolaltă cu toate dependințele ei rostuite din piatră de bazalt în 500 de ani de către călugării benedictini, urcând un labirint de străduțe și scări, muuulte scări!, sute, poate că mii de trepte care ne-au purtat tot mai aproape de biserica abației și turnul ascuțit al acesteia, în vârful căruia strălucește triumfător statuia aurită a Arhanghelului Mihail...
Am pășit cu emoție în glas și-n priviri, în biserica înaltă în stil gotic flamboyant și romanesc, admirându-i stilul oarecum auster, coloanele și arcadele înalte, lumina filtrată de vitralii care prinde viață pe podeaua de piatră și ecoul stârnit de pașii sutelor de pelerini care se înghesuiau către altarul aflat sub absida principală...
După ce ne-am rugat și noi preț de o clipă, am părăsit umbra răcoroasă a bisericii și am ieșit la lumină pe terasa din fața bisericii, minunându-ne de senzația pe care o încercam, parcă levitând între țărmul oceanului și albastrul infinit al cerului, puteam străpunge cu privirea linia subțire dintre ocean și cer, dar și urmele lăsate pe țărm de valurile mareice ale oceanului, văzând doar cu ochii minții abația înconjurată de ape, întrucât la acel moment al dimineții mareea era joasă, dezvelind plaja țărmului pe care pelerinii, cu curaj, o încercau dând roată insulei...
Am simțit cum la picioarele noastre se întinde cu nonșalanță țărmul cu smârcurile și ochiurile lui de apă, am văzut pescărușii patrulând întinderea de nisip sau zburând pe o aripă de vânt și-am auzit briza oceanului cum ne susura în urechi cânturi vechi, ecoul unor imnuri înălțate de demult de călugării sau pelerinii care s-au perindat pe aceste locuri...
Apoi am reluat circuitul turistic, străbătând labirintul de coridoare ce sfredelește mușuroiul muntelui, vizitând pe rând, refectoriul, scriptoriumul, criptele romanice cu coloanele cele groase pe care se sprijină biserica și toate dependințele ei, stăruind mai mult asupra refectoriului, întrucât coloanele lui delicate și zvelte, ni s-au părut ca o dantelărie din piatră iscusit dăruită cerului și abisului asupra cărora se află precum o punte... loc predestinat meditației și rugăciunilor, iar noi, într-adins am slăbit cadența pașilor noștri potrivindu-i cu ecourile din vechime... ne aflăm, suspendați, în timp, între cer și pământ...
Cu ochii mijiți în lumina prea plină a soarelui, sunt incapabil să mă mai mișc, doborât de efectul pe care îl au zidurile negre - într-o măsură mai mică sau mai mare - asupra fiecăruia dintre noi... întinderile țărmului zdrențuit de ocean, întinderea cerului ce îmbrățișează întreaga insulă, transformând tot locul într-un vis care trebuie durat până la capăt...
Respir... și simt că trăiesc cu bătăile inimii pulsându-mi în timpane, văzându-mi umbra alungită peste cea a miilor de pelerini care mi-au precedat pașii, întind mâna, și precum orbii, încep să simt răcoarea zidurilor reci cu vârful degetelor, înaintând încet, pas cu pas, către marginea abisală a meterezelor crenelate străpunse din loc în loc de gratii groase și ruginite în sarea oceanului...
Ascult cu atenție vocea lor, fiindcă toate câte aparțin acestui loc aflat în umbra Domnului, îmi grăiesc despre trudă, despre speranță, despre visuri, despre trăiri, despre împlinire... obligat fiind să mă întreb în sinea mea: cum poate exista atât de multă frumusețe concentrată într-un singur petec de pământ, pe această stâncă searbădă de bazalt, să se înalțe către cer un munte care îmi pare, etern, că nu-și mai desăvârșește pasul făcut dinspre pământ și ocean, către întinsul nemărginit al cerului...
Închid ochii, rănit și strivit sub atâta frumusețe ireală și preț de o clipă încetez a mai respira, încercând să rețin cât mai multe din caleidoscopul acesta de culori în care m-am lăsat învăluit cu totul, căruia m-am abandonat total atât cu mintea, cu sufletul, dar și cu inima și trupul... plutesc... ușor ca o pană purtată de vânt... mă înalț deasupra turnului, rotindu-mă încet laolaltă cu șoimii în jurul statuii aurite... și mi se pare că visez într-un alt vis...
Dar... lumina devine tot mai puternică și grea, zgomotele mulțimii revin subit, izbindu-mă direct în piept și rupând firul subțire și invizibil de care sufletul meu înălțat se afla agățat de trup... respir, cu durere sub coaste și fruntea încununată cu sudoarea împotrivirii mele la zgomotele firești ale lumii... sunt frânt... și cu pași șovăielnici, cobor muntele urmând aceleași sute de trepte, îmbrâncit de umbrele celorlalți pelerini, pe care îi găsesc cu stupoare la fel de tăcuți ca și mine... ni se aud doar pașii... pașii și briza... și câte un țipăt răgușit și rătăcit de pescăruș... cobor...
Pe țărmul ud din jurul insulei, zgomotele parcă devin și mai ascuțite, și mai acute, și cu timpanele aproape înfundate, îmi las la rândul meu umbra și urmele pe nisipul reavăn... sunt încă aici, de data aceasta încercând să gust din umbra muntelui, fiind răpus de atât de multă lumină... Forfota lumii, neîntreruptă vreo clipă, se dezlănțuie asupra mea cu sălbăticie, inutil însă, întrucât armura mea este de nepătruns, acum o port cu mine, rostind simplu vraja care mi-a creat-o: Mont Saint Michel...
Scurtă poezie lungă
Scurtă poezie lungă,
Oare timpul o să ajungă,
Să compun o poezie,
Pentru cea mai dragă mie?
Scurtă poezie lungă,
Ia mai spune, cum și unde,
Are deja somn pe gene?
O vreau în brațele mele,
Buzele-mi să le sărute…
Iubesc ființele mărunte.
E un pic supărată acum, recunosc,
Știu că am simțul cel mai prost,
O iubesc, of, cât o iubesc…
Mereu uit că ea nu-mi poate spune ce o doare… e de la natură…
Furnicile nu vorbesc…
Țin totul în privirea aia scumpă,
Și când rămân singure singurele, încep să plângă.
Of, că dacă o văd plângând vreodată,
O să mă apuc să lucrez zi și noapte,
Să fac bani mulți, să i le cumpăr înapoi pe toate.
(bine… și pantofi și bijuterii)
Scurtă poezie lungă,
O să încerc să mă opresc…
Furnică mică, te iubesc.
emoție
tineam cu dintii de tine,
de viitorul nostru visat
crezand ca ne va fi bine
caci eu iubire sincera ti-am purtat.
nu pot trece cu vederea
ca vei saruta buzele ei,
ca iti va fi coplesita inima
de sentimentele altei femei.
Te-am iubit
Te-am iubit cum iubesc copii stelele
In ochii tai vedeam plodul din mine ce-i pierdut...
In tine eu mă regăseam si eram bine...
Vai ce ma bucur ca demult chiar te-am avut...
Te-am iubit...ca un pictor culoarea...
Alături de-mi erai culori zăream
Chiar si iarna ce-i tot-una albă,
Cu tine cand eram altfel vedeam...
Tu m-ai iubit..? Nu cred dar totuși sper într-una...
Plecarea ta nu stii cat m-a ucis..
Ochii capuri si acum eu ti-i visez adesea...
Si n-ai idee cat de mult de dor ti-am scris..
Te-am tot iubit...si-o voi face pân' la moarte..
N-am sa te uit, promit, pe ce ai vrea
In schimb as vrea sa te întorci acum si poate..
Sa nu mai crezi ca te urăsc asa ca ea
Te-am iubit...ca Mozart nota
Si te-as păstra, pe-un portativ din viața mea..
Să-mi cânți intr-una melodia noastră,
In timp ce iti absorb privirea ta.
Te-am iubit...iar iubirea tot nu moare
Si de-ai muri eu tot te-as re-nvia
Chiar de-ai pleca din nou a 2-a oara..
Eu te-as gasi cat te voi căuta .
Ce vei face dacă Soarele va muri?
Ce vei face dacă Soarele va muri?
Dacă fericire se va transcende
într-o mâhnire perpetuă,
cum vei trăi?
Ce vei face dacă Soarele va muri?
Soarele, care lucește lumina
aducând jucării și balsamuri
pentru copii și pentru maturi,
piere jalnic…
Ce vei face dacă Soarele va muri?
Negura se va întinde
și nu va mai scula niciodată.
Iar tu, având imaginea ideală
în iad,
ce vei face dacă Soarele va muri?
sunt un om
nu am casă.
nu aparțin nimănui
dar trăiesc sub același cer ca toți ceilalți.
sunt un om al străzii
caut în gunoaie ceva frumos
miasmă cu gust de portocale.
un fir roșu, subțire
ce leagă pământul de nori
și după mai departe, de stele
lună, soare, flori,
oameni.
unde este firul meu roșu?
nu am loc să stau jos
nu sunt destule scaune libere.
sunt un om al străzii efemer
pe lângă detalii și descrieri –
chipuri cărora le vei duce lipsa.
dar eu voi fi mereu efemer
pe o stradă fără nume.
Haina
Pământul, cu pașii tăi,
cedează.
Sap în inimă.
Loc singur
unde îți hrănesc liniștea
cu mine.
Nu interpretez tăcerea.
Doar haina ta lăsată
peste cuvinte,
între liniile trenului.
Grăit-a Străfundul
1. Zburda prin cămara mea un om, care se asemăna cu o umbră, și i-am grăit acestuia: Lumea mea nu e ca a ta, inima mea nu își găsește odihna în cugetele tale, iar trupul meu ostenit s-a făcut de truda cea bună. Vântul trece neîncetat prin cercurile sale, așa cum vorbele tale se subțiază ca apa în vinul cel dulce.
2. Cercetat-am cuvintele înțelepciunii tale și mi-am silit inima ca să pătrund și știința și văzduhul, nebunia și prostia, cuvântările și visele, dar am înțeles că unde este multă înțelepciune este și multă trudă; Cel care își sporește văzduhul, va înmulți moartea!
3. Întoarce-ți ochii către stolul de păsări, căci și ele trebuie să se coboare pe pământul cel neîndestulat ca să își adune merindele, așa cum face toată suflarea și însuși omul.
4. Auzit-am de la un cercetător: „Cugetele omului nu sunt decât umbrele simțirii sale, pururea mai întunecate, mai deșarte și mai sărace decât fapta cea vie.”
5. Am văzut sub soare umbre fără de număr, iar acestea grăiau mie frământările lor încântătoare, dar moleșite.
6. Ascultați, voi umbrelor, de cuvintele mele: Iubesc această temniță, ador robia, căci ea este dătătoare de vlagă trupului meu. Viu sunt în pământ și în duh.
Vorbe-n vânt...
Te-ai simțit vreodată ca o perdea ieșită pe dinafara ferestrei, în bătaia vântului, blestemându-și închisoarea către stolul de păsări care zboară înaltul cerului? Dacă da, atunci ești omul meu... Fiind asemenea, pesemne că vorbele astea vor ajunge mai ușor către tine...
Niciunde n-am fost capabil să rostesc ceea ce simt mai bine și mai aproape de suflet decât prin scrierea vorbelor pe hârtie, căci deși am vorbit slobod, parcă tot cuvântul scrijelit cu pana pe hârtie mi-a fost mai la îndemână... Poate din nostalgia scrisului de mână - din păcate, tot mai rar astăzi - sau poate din dorința ca vorbele să rămâie undeva, întrucât cele rostite se pot pierde și uita cu ușurință pe cușmele vântului...
Am continuat să scriu, întrucât, apropiindu-mă de senectute, n-am vrut să-mi uit simțirea, mai mult pentru toate prin câte-am trecut, măcar că cuvintele sunt mult prea sărace într-a zugrăvi lumile mele...
După cum, atunci când am gura uscată ca iasca, sunt doritor într-a soarbe apă răce de fântână, întocmai la fel am simțit ca gândurile mele să poată fi rostite și altădată de altcineva...
Cuvinte scrise frumos, caligrafic, așternute cu grijă pe hârtie, cuvinte care grăiesc despre inima și mintea mea, ce-am simțit eu sau ce-am gândit eu, într-un moment aparte sau obișnuit al zilei...
Așa că am lăsat cuvintele să se zbată către oriunde, întocmai precum perdeaua de la fereastră, neînchizându-le în închisoarea lor de hârtie, întrucât am credința nestrămutată că ele vor zbura înaltul cerului precum păsările călătoare ale sufletului meu...
Eu sunt omul lor...
Desăvârșirea perfectă
Soarta este una desăvârșită
cu chipul ascuns și enigmatic
și trupul acoperit cu nimic
de întreagă vreme,
care nu-l descifrează
nici după trecerea la altă treaptă
a sorții.
Viața este una desăvârșită
cu ascunse obscure și frumoase
care așteaptă pe Dumnezeu
să le găsească
și să le salveze de răul,
după ce ei vor găsi
sursa lor de putere
și de încredere.
Omul este unul desăvârșit
cu capul luminat ca un felinar
din parcul Chișinăului,
însă aerul este poluat, respirând greșit
și fără practică,
gata să-l asfixieze până la moarte.
Cuvântul este unul desăvârșit
cu litere profunde, precum E și U,
care ne caracterizează pe noi toți
când le îmbinăm așa cum se cuvine.
Numai desăvârșirea îl face pe cineva
desăvârșit,
căci nimeni nu este mișel și nimeni,
adică nedesăvârșit.
Dar dacă el este un mișel
sau nimic,
atunci el are ceva paradoxal
în starea lui
și, de aceea, el are șansa să-și înlocuiască
un termen nociv,
ca să se desăvârșească,
să devină desăvârșit
în mod desăvârșit.
Ploaia trăiește
E o nedreptate,
Să aresteze cineva bucata aceasta de carne,
Cu încrețituri mai ceva decât o claie de paie.
Dar cum îndrăznește să se opună unui suflețel,
Care vrea și el măcar o dată să se facă ca el.
Îmi tulbură furnica, o aleargă zi și noapte,
Îi dă când un gând greuț, când un gând greu, când un gând de multe kilograme,
Așa o mai tulbură de mult, că furnicuța asta mică nici nu doarme…
Vreau să mă lupt, nu pot să o las să câștige,
Vreau să-mi iubesc furnica atât de tare, încât să o învingem.
Ea este mai puternică decât organul acesta împrejmuit de un craniu,
Ahh… fricosul, și-a pus apărare…
Știi, prințesă mică? Eu cred că creierul este un loc plin de reguli,
Unele bune, altele nefirești…
Dacă te supui lumii lui rigide și nu asculți de suflet,
Când mai ai timp să trăiești?
Să te uiți cu mândrie la cer de sub un copac umbrit,
Și să-ți spui cu mândrie…
Astăzi, am trăit!
De exemplu crezi că ploaia,
Dacă asculta vreodată de nori,
Se mai întâlnea cu noi?
Crezi că și-ar mai fi lăsat picăturile la joacă pe acoperișe și pe ferestre, dacă nu s-ar fi opus norilor?
Ahhhh… ploaia traieste!
Flacara
Știi cum se zice
focul mereu te frige
dar, eu tot nu înțeleg,
doar ce e rău tind sa aleg.
Băiat cu păr bălai si creț,
îl voiam cu orice preț.
Cu ochii lui verzi m-a cucerit
şi credeam ca imi e menit.
Fuma incet dintr-o țigară
eu nu mă uitam să nu pară,
că mi se parea teatral
fumul făcea totul ireal.
Mi-am făcut curaj să-l privesc
pe retină să mi-l fixez,
știind ca era ultima țigară
iar, el in cale nu o sa mi mai
apară.
Zici ca a fost un vis frumos,
să-l uit n-are rost.
Poate intr-o zi ne vom revedea
si focul iar va aparea.
Destinul
Încotro te-ai pierdut de nu te mai veghez?
Ceața geroasă s-a răspândit în pădure.
Văzând asta, încep să mă afectez.
Acest codru întruchipează o dubă:
Caut ieșirea, dar el se extinde.
Navigatorul meu sigur este lună.
Fără tine mi-se tulbură mintea:
„Unde-i dopamina cea prielnică?
Că o iubesc până la un bob de linte!"
Astăzi este ziua cea mai jalnică
De când am apărut în acest univers.
Iubirea noastră era zadarnică.
Dar ce semnifică termenul Univers?
Infern, cruzime, negură și moarte.
Spațiul unde nu mai ești pur inocent.
Pustietate este marea cu sare.
Și cuget de acțiunea culminantă:
În acest moment îmi scurtez cărare!
Cred că cunosc sfârșitul din talpă
Ca niciunul din lumea ipocrită,
Unde n-am auzit vocea de mamă.
Eram stupefiat că sunt prima țintă
Focului ce propagă în fiece colț.
Parcă mi-am făcut ultima mea cină.
Mână mea recepționează un imbold
Cel aspru, satanic și inevitabil.
Ca o îmbrățișare, primesc un ciclon.
Am pus capăt ciclul cel palpabil.
Voi începe altul, dar favorabil…
Pașii tăi
Pașii tăi să aud în visurile mele Când te apropii și mă săruți ușor. Iubita mea cu ochi ca două stele Și cu sufletul sfâșiat de dor! Te visezi noapte de noapte Zeița mea cu păr bălai! Când îmi spui dulce șoapte Glasul tău îmi pare un cântec, cântat la nai. Aş vrea să nu se mai termine, Visurile acestea frumoase de iubire și amor. Și pașii să -ți aud când calci ușor, ușor Căci tu eşti a mea fericire și eu sunt al tău dor. (Poezie de Vladimir Potlog.
Pe poezii.online găsești poezii, versuri și texte literare scrise de autori din toată lumea — de la emoții simple, până la gânduri profunde, spuse în cuvinte care rămân.
Aici descoperi poezii frumoase, dedicații, balade, poeme, proză poetică și creații originale ale tinerilor autori din spațiul românesc, organizate pe categorii pentru orice gust și orice vârstă. Poți citi în liniște, poți salva ce te atinge, iar când simți că ai ceva de spus — poți publica și tu.
Portalul este gratuit și deschis pentru toți cei care iubesc poezia: fie că scrii în română, în rusă sau în alte limbi, aici ai un loc unde vocea ta poate fi auzită. Scrie-ți versurile, împărtășește-ți starea, și lasă poezia să facă legătura dintre inimi.
Poezii.online este o comunitate literară gratuită, activă din 2013, în care autorii își publică propriile creații, citesc și comentează poeziile altora.
Citește. Scrie. Publică. Creații proprii, fără bariere — doar cu suflet.









Reformare
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 noiembrie
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗