Postează poezii online. Versuri din suflet...

Oricât rău mănânc și beau

Tot pe tine ,da te vreau 

Oricât de greu îți vine 

Crede-mă puțin pe mine 

Mă apasă și strivește 

Gândul care-mi răsădește 

C-ai putea să mă displaci 

Că nimic nu vrei să-mi faci

Mă agăț de haina ta 

Doar să fiu în viața ta 

Și în talpă să mă calci 

Numai spune mi ce ai să faci 

Clar ,ușor și apăsat 

Spune dacă m-ai uitat 

Lumina ta ce mă orbește 

Ce perfect te definește 

Dacă ar fii ca să orbesc 

Pe tine as vrea sa te privesc 

Ultima imagine să fie a ta 

Decât să nu te pot avea.

All my dreams in a blue night

Are the stars that light knows?

But in my soul is a wishing bright,

As in my bed, the sleep flows.

With many thoughts in my mind,

I will find the way to the light?

Or I will lose my path as a blind,

Always groping life with fright?

A deep sleep leads me far away

On a path full of green trees

And flowers touched by a sun ray

Where are flying butterflies and bees.

I am sitting apart on the green grass

Looking the white horses how graze.

All around is like watching by a glass

And all these shows me as a maze.

Confident I step into the maze

Wishing to reach the finish line

Without running into many ways.

Beautiful dream! I am feeling fine.

Tu ca o lumânare arzi,și focul,

Sunt nedreptatea,ura,nenorocul,

Eu ca un jar m-aprind,privind o floare,

După ce-am ars văzând a lumii cale,

Te stingi încet, cuprins de umbre triste

In timp ce eu renasc..

Așa destinele ne-or fi fost scrise, tu norii grei să-i vezi,

Eu picurii de ploaie puri și calzi...

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

Daca existi in vis eu voi ramane-n vise

Până când veșnicia va veni,

Și dacă dincolo sunt file scrise

Renunț la darul de a nemuri

O clipă doar in ale ochilor-ti abise

De-mi este dat lumina eu a fi...

Ce-ai spune dacă de mâine,

Ar începe așa deodată să ningă

Și dragostea să ne învingă

Și să devenim din noroi

Același om de zăpadă amândoi,

Cu o singură inimă bătând,

Și printre stele zburând…

Crezi că dacă te-aș lua în brațe,

Ger infernal fiind,

Mi-ai spune că mă iubești și tu

Înainte să ne topim

Și să devenim o baltă înghețată,

Sau măcar să mă ții strâns

Să nu îți uit îmbrățișarea niciodată.

Că prea departe ești,

Și am atâtea să-ți spun,

Vreau să te iubesc chiar acum.

În loc de vară iarna o prefer,

O mult prea dulce a mea prințesă creață,

Căreia i-aș da un milion de pupici pe față,

Cu mâinile goale aș ieși în ger

Și ți-aș culege flori din gheață,

Doar ca să te surprind zâmbind

Fulg de zăpadă sublim.

Doar nu credeai că am adormit 🥺

Cum aș putea dormi când îmi lipsești

așa de tare că aș putea să jur

Că noaptea asta poartă din privirile tale.

Tu, prințesă mică,

Chiar dacă mai mult dispar decât apar cel mai des,

Să știi că te iubesc cel mai mult, cel mai mult…

Și fără tine… eu cine sunt?

Gândul frumos este un răsărit de soare.

Sentimentul de prietenie este o boare.

Amintirea este alibiul pentru sărbătoare.

Bucuria-i fluture-n suflet ce vrea să zboare.

Dimineața zilei, toamnă în care te-ai născut,

Și-n viață ai apărut într-un moment plăcut,

În juru-ți cu cei dragi, căutând calea de-nceput

Ai reușit să culegi roadele pe drumul străbătut.

Secunda este a ceasului ticăit din timpul vieții,

Bătând la poarta sorții, destin au adus profeții.

Și-n mii de culori pictând portretul frumuseții,

S-a creat un viitor iubirii precum și tinereții.

Acum când anii au nins pe tâmplele cărunte

Și gândurile au brăzdat multe linii pe frunte,

Ne bucurăm cu toții, la toate lucrurile mărunte

Ce fericire-n inimă aduc înălțătoarele cuvinte.

Se lasă toamna calmă peste crengi,

În tușe de aramă și de aur,

Iar timpul cerne umbre pe poteci,

Lăsând luminii ultimul tezaur.

O ploaie fină bate în ferestre,

Dar printre nori un soare cald se-arată,

Se scrie-n codri o nouă poveste,

Cu fiecare frunză scuturată.

E o melancolie pretutindeni,

Un somn ușor ce prinde-ncet pământul,

Dar printre cețuri prinzi raze de argint,

Purtate-n zbor, cum le dictează vântul.

Și noi privim prin zările aurii,

Cum trece anul, simplu și solemn,

Păstrând o caldă pace în priviri

În fața unui timp tăcut, de lemn.

Am promis că e ultima poezie

În care eu mă consum pentru tine.

Și așa a și fost. 

Mi-am luat viața în mâini

Și am încercat să trăiesc frumos.

Dar știi cum ai venit?

De fapt, cum vii mereu și pleci?

Dispari tocmai când vreau să fie bine

Și revii când vreau să uit de tine.

Mi-ai cerut iubire pentru ultima oară

Și am acceptat, dar nu mă întreba de ce.

Știam că nu va mai fi niciodată bine

Și că nu vom reveni la ce-am fost ieri.

Nu știu de ce tot vreau să te iubesc

Când tu îmi tot dai motive să te urăsc.

Vii inocent și pleci mereu indiferent.

Iar eu rămân să strâng din urmă

Bucăți din mine pe care le iei fără să vezi.

Tu pleci convins că n-ai făcut nimic,

Iar eu strâng, tăcut, frânturi din "ieri"...

Poate iubirea n-a fost niciodată de ajuns

Când doar unul lupta pentru doi.

Dar nu înțeleg de ce te întorci 

Când timpul nostru, știi bine că de mult s-a scurs

Aș da orice să mă lași în pace...

Nu pentru că nu mai doare.

Pentru că nu mă mai găsesc în acea lume,

Care la început era plină de vise.

Întâi, a fost cuvântul

Rostit de Dumnezeu,

Ca toți să intelegem

Smeriți să fim, mereu. 

Au fost Adam și, Eva

Și-un șarpe...în Eden,

Ce iscusit..i-a păcălit 

Ducându-i, în blestem. 

Din Cer au fost...izgoniți

Trimiși Jos pe...pământ,

Cu greu viață să-și ducă

Până ce intră, în mormânt. 

În timp au apărut, copiii lor

Adam, Isac, Iacob și,...alții,

Ce zările le-au... împânzit 

Fiind supuși sorții și morții. 

Poruncile, ades au încălcat 

Și în păcat, s-au complăcut, 

Așa că Domnul, Fiul a trimis

Să moară, pe cruce, răstignit.

....................................

Așa, în țări au apărut și domnii

Dar, doar la țară...cei adevărați,

Care respectă neamul, tricolorul 

Și mor, plângând, că am uitat, să mai fim...frați!

Și apoi am înțeles că așa este felul tău de a fi,

O superbă mică pe care o iubesc de la o distanță de exact o bătaie de secundă,

(și care sigur acum trebuie să fie morocănoasă 🥺),

Deși nu știu de ce ar fi, n-am nicio idee 😩, dar…

Vai mie, cât e de frumoasă!

Refuz dimineața din lume,

Abia acum am realizat că printre multe altele, există și această opțiune,

Deci daca s-a supărat pe mine, fetița mea frumoasă,

Ii refuz supărarea,

Să aștepte măcar până dimineață.

Vai mie, cât e de frumoasă!

Toată noaptea m-am războit cu somnul,

El m-a înjunghiat în ochi până când am sângerat vise cu tine,

Iar eu l-am dormit și l-am ucis… cel puțin până mâine.

Ce bine că nu e dimineață,

Affhjufcbbnnnb, vai mie, cât ești de frumoasă!

Nici nu știe cât pot să o iubesc,

Și cât de tare vreau să-i dau cea mai strânsă îmbrățișare, mare, mare, mare…

(Mai mare decât ea oricum)

Și să-i spun, hmm… și să-i spun…

Că odată ce o strâng în brațe,  nu-i mai dau drumul nicicum.

Vai mie, cât e de frumoasă!

(Mă gândeam că dacă îi spun cât e de frumoasă, îi distrag atenția și nu observă că am adormit iar și că afară de fapt (nu ești pregătită)… e dimineață 🥺)

Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda... 

Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...

Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.

Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.

Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii. 

Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.

Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.

Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.

Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!

Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...

Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...

Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

The sound of a plain in the air

Racing a seagull in flight,

My eyes gaze with delight,

Desire being like a prayer.

My heart pounds at the thought

That the longing traversing the air,

No longer heeds my desire

And in my soul a sigh brought.

But the sunbeams that shine

And play with the clouds in the clear sky

Watch me from above like a spy- 

They still hope, and send me a light sign.

To keep the hope for life alive,

To turn the dream in my mind into reality,

Wanting peace to float over the sea

And let me the joy in my soul live.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...

Dacă mă uit la un copac ce sunt,

un iubitor de copaci sau de frunze uscate sau verzi?

Dar dacă tu mă vezi uitându-mă la copac,

iar eu de fapt mă uit prin el și mi te imaginez…

Dacă mă uit înspre cer și văd păsări cum dincolo și încoace îl umblă,

Și tu mă vezi din nou, dar eu nu mă uit la el, sunt cu capul în nori și încerc să cântăresc cât ești de scumpă.

Câte kilograme în plus îmi adaugă dorul, în timp ce tu crezi că mă uit la păsări care-și duc zborul.

Ar trebui să te duc la un tribunal condus de soare,

Să-ți fac o falsă acuzare, să te acuz de crimă sau și mai bine,

Să te acuz de ascunderea privirilor tale de mine.

Și dacă aș câștiga dând mită, văd eu cum,

Ți-aș da drept sentință să mă privești numai tu.

În timp ce eu o fac pe misteriosul și încerc să par tare,

Să nu se prindă nimeni, nici tu,

Că mor după privirile tale și că am pus totul la cale 😈

Și dacă cumva ți-ar scăpa privirea,

Și te-ai uita chiar și pentru o secundă într-o altă parte,

Aș dispărea din cadru repejor, repejor,

Să te îmbrățișez de la spate 🥺

Și să-ți alint cu obrajii mei pe rând,

Câte un obrăjor.

Să simți chiar și pentru un pic, un pic, un pic,

că te iubesc și că atunci când te copleșesc gânduri grele,

Nu trebuie să treci singură prin nimic.

Noapte bună, prințesă mică 🥺🐥!

(simt că trebuie să profit și să îți spun cât mai des că te iubesc, pentru că mai este așa puțin până la iarnă… nu risc, sigur Moș Crăciun o să aibă nevoie de tine, cel mai scump elf 🥰😎😈)

Ți-a fost acordată condamnarea,

Douăzeci de ani cu executare,

Foarte bine știm că vina

E purtată de bancnotele murdare.

A nimerit într-o capcană,

Ai de ales între tramadol și valeriană.

În patru ani de prietenie, într-o luptă cu sine

Ți-ai demonstrat fața adevărată.

Am cunoscut și persoane fără mască,

Dar își ascundea fața sub o șapcă,

Împreună cu cei mai apropiați 

Mi-a reușit să-i alung cât mai departe.

Iar aproape de mine va rămâne boala,

Vara întreagă am fost la cimitire,

Toate greutățile se încep din toamnă -

Voi explora calea Poeților Secreți către nemurire.

Spoticnită, buimăcită,

Rătăcită prin vreme —

Mi-am cusut sufletul

Cu trei feluri de ață,

Una de leac,

A doua de iertare

Și-a treia de uitare.

Cerșind vindecare,

În profundă tăcere —

Am uitat de-un azi,

de-un mâine,

Purtând doar ieri

În mii de gânduri.

M-am învățat

să merg înainte,

Eu cu mine,

fără popas,

Șchiopătând prin viață,

Răni adânci deschizând

Și cusându-le rar,

Mai des —

lăsându-le sângerânde.

M-am învățat să respir...

Inspirând din nimic,

Expirând dezamăgiri

În amestec cu regrete.

Am rămas doar eu,

Purtând în gând —

Trei sute de mii

de cuvinte rătăcite.

De ce-i pictat tot cerul alb când freamătă cuvinte surde,
un pastel întunecat, culorilor tiptil să zburde.

În viață-i tot și totul cântă cu capetele-n zare,
vedem prezentul și esența, tot rămâne o mirare.

Din adâncuri încleștată, de-al mărilor lovită,
stânca nu se clatină, zâmbește că-i privită.

O nouă față, același zâmbet dintr-o amintire,
al buzelor eternul glas rostește ispitire.

Și luna a coborât-n jos să schimbe a mea stare,
fantasmic și cuvios, mă înclin la al meu soare.

Îmi place toamna pe  înserat
Într-un amurg ce nu-i grăbit
Când norii zilei au plecat
Și-un dor la mine a venit

Dar ...

Ploaia, într-un nor apropiat deja dansează,
Melancolia strânge ruginiul dintr-o  frunză
Și toamna tăcută în altarul ei se așeză
Privind prin ceața serii, vede pași de muză.

Nu aveţi încredere în mine, Căci sunt un sărman invalid? Fără de principii şi opinii, Ca un mucenic zidit într-un zid. Dar sunt mulţi aşa ca mine Fără trecut, prezent şi viitor, Şi ştiţi aceasta atât de bine, Voi regi fără de popor! poezie de Vladimir Potlog

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

Alunecă cerul, pământul la fel,

N-am nicio șansă să scap…

Sună puternic un clopoțel

Și-mi pică animale și ape în cap.

Nu pot să văd în față nimic,

S-a așternut o așa ceață,

Alunecă planeta câte un pic…

Nu-mi vine să cred că e dimineață.

Eu nu mai am nicio scuză,

Aștept până totul se descompune,

Și nu mai lupt, mă las cuprinsă

În alunecarea asta de lume

Într-una lăsând în urmă prăpăd,

Și-mi pare că doar eu îl văd.

În mod normal mi-aș ține ochii deschiși,

Aș fi cu băgare de seamă,

Poate aș încerca să scap cumva,

M-aș prinde de vară, de iarnă, de toamnă,

Dar nu o fac că te-am dezamăgit…

Mă duc nu știu unde,

Poate o să am norocul

Să cad totuși pe niște frunze.

M-aș uita înspre tine,

Înainte ca totul să dispară în cale,

Dar nu pot să-ți mai privesc ochișorii albaștri,

Ai tot dreptul să îmi porți supărare.

(Chiar și eu sunt supărată pe mine)

Nu înțeleg când am adormit,

Se pare că în mod unanim,

Ochii mei au decis pentru mine…

De parcă nu o să dormim destul

când murim.

Sper că nu m-ai așteptat și ai dormit 🥺

Am fost cuprinsă fără voia mea

într-un somn stupid 😡

Nu am putere să te mai privesc,

dar cu toate astea o să îndrăznesc

Să-ți spun că te iubesc și că îmi lipsești

mai mult decât îți imaginezi.

Să ai o zi minunată, furnicuță 🐥!

Am strâns în palme fructe interzise,

Când lumea îmi spunea să trec grăbită,

Și am crezut în vorbele promise,

Și-am plâns... și m-am lăsat rănită.

Au zis că e păcat, că cerul se mânie

Și legi pe-un trist pământ au vrut să pună,

Dar mie îmi mirosea a poezie,

A libertate pură și nebună.

Atât de cald a fost acel păcat,

Atât de mult a luminat în noapte,

Că macul din poteci s-a scuturat

Și stelele s-au tăinuit în șoapte.

Și mult am plâns!... și mult a mai durut!

Și-am stat cu sufletu-n genunchi,

Și-am dat uitării tot ce m-a durut,

Strângând lumina caldă în mănunchi.

Căci dacă focul a ars până în măduvă

Și dorul tot mi-a fost lăsat în dar,

La ce bun să mă simt vinovată

Că am băut o cupă de nectar?

Am pus balanța-n suflet, în lumină,

N-am vrut nici legi, nici milă, nici cunună,

Au fost păcate ce-au durut de bine...

Și zâmbind, mi le-am iertat singură!