Postează poezii online. Versuri din suflet...

Scriu vers și-ncerc..să povestesc

Despre realitatea vieții și, credință, 

Scriu ziua, seara și...chiar noaptea

Despre copilărie, iubiri și suferință. 

Mă uit pe geam și, dincolo de sticlă

Și văd cum toamna-mi brumă, iarba,

Iar florile-mi cad una câte una, ofilite 

Vântul ascult, suflând, pe drum e iarna.

Aud un ram bătându-mi la fereastră 

Dorind parcă să zică, gata cu pălăria,

Și mă îndeamnă...la căciulă și palton 

Să nu răcesc, că scumpă este doctoria.

Mă-ntorc înspre birou și, pun pe filă 

Rânduri cu rimă, despre toamna vieții, 

Că am ajuns să număr...anii bătrâneții 

Și-aminte să-mi aduc de anii tinereții. 

Și-ncep a scrie cu mâna tremurândă 

O poezie despre trecut și, de prezent,

Care rămâne pe la jumate...terminată

Că ceasul bate și... merg la tratament.

Revin și-ncerc să-mi continui scrisul

Dar am uitat, ideea și muza nu m-ajută,

Așa că mă retrag și-amân pe altădată

Să scriu, că timp mai am pănă la...sută!

Când vin uitate răni să-ţi ceară adăpost, 

Cu glasuri stinse-n sânge şi chipuri fără rost, 

Nu le deschide poarta spre inima ce doare,

Sunt păsări migratoare ce vin doar pentru soare. 

Ascultă cum tăcerea, bătrânul lup al firii, 

Îşi plimbă ochii albaștri prin templele amintirii,

Sub coaste porţi edenul, nu merii otrăviţi,

Şi-n fiecare lacrimă plâng îngeri răstigniţi.

Azi bea din cupa nopţii cu buze de cometă,

Când cerul varsă stele în iarba violetă,

Și-n razele luminii pătrunde ca un fum, 

Prin timpul care-și cară secundele de scrum.

Aprinde-ţi iar în suflet, grădinile uscate, 

Chiar dacă-n a ta soartă iubirile-s plecate, 

Trăieşte ca izvorul ce nu se-ntreabă unde

Îşi va sfârşi lumina purtată încet de unde.

Şi dacă-n miezul nopţii vei auzi tăcerea,

Cum îţi întoarce-n tâmple suspinul şi durerea, 

Sărută-ţi rana-n taină, și poart-o drept cunună, 

Ca ai iubirii zei, în sânge să-ți rămână. 

Căci viaţa nu-i țărâna ce-ți cade pe mormânt, 

Ci flacăra iubirii ce-n tine s-a răsfrânt,

De-aceea râzi în noapte ca un nebun sadea, 

Ce ține universul dosit sub haina sa. 

M-am dus în camera iubirii noastre.

Unde ne-am întâlnit prima oară.

Era goală...

Părea nelocuită demult...

Mi-am zis:

Să-nchid ușa că începe să doară.

M-am dus pe unde-am fost amândoi,

În locurile pe unde am mers,

Să văd dacă-mi aduc aminte de noi...

Dar urmele noastre s-au șters.

M-am dus la pozele de familie,

Cum era...

Dar în poze mereu lipsea

El sau ea...

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

Pe-al meu testament să-l semnăm amândoi
Să-nsleiască dragostea în noi
O căsătorie fără fire,
Fără voie, fără adormire

Eu fără curaj m-am demonstrat
Dar tot tu m-ai acceptat,
Când cu temere în oase, ca de moarte speriat
La tine am venit și în brațe te-am luat
O lume întreagă de pe umere s-a spart

Nu tu de tot m-ai vindecat.
Privirea ta m-a strămutat
O viziune a morții depline
Ce a secat și m-a lăsat pe mine

Pe oceanul vieţii trec puţin,

Vremelnic dus de al sorţii val,

Prin ploi, spre al nefiinţei mal,

Acolo unde-i cer senin.

Ce-i drept tentaţia e mare,

Plouat, spre mal a mă grăbi,

La adăpost de vijelii,

Ce mă lovesc fără cruţare.

Dar şi-n talaz de s-ar preface

Viaţa-mi cuprinsă de furtuni,

N-aş da tumultul ăstei lumi,

Pe toată a nefiinţei pace.

ma intreb in fiecare seara:
de ce, unde, cum, poate si cand?
un subiect anume nu e abordat.
pur si simplu, intrebari la care ma mint ca vreau raspunsul.

nu sunt in stare sa imi ambitionez continutul gelatinos al cutiei craniene.
vad cum defapt nici nu vreau sa fie mai bine.
sau poate doar ma mint.

spun ca m am obisnuit.
din nou, cel mai sincer om nu sunt.

multe ganduri.
zic ca nu gandesc.
nu ma pot opri din mintit.
nu inteleg de ce.
nu inteleg cum.
nu inteleg daca trebuie sa
sau nu.

in fiecare zi recitesc aceeasi foaie a ziarului.
un ziar care a fost tiparit si tras de mii de ori la imprimanta.

mai am si momente cand incerc sa schimb foaia.
stric totul.
nu sunt in stare.

nici nu stiu dece sunt atat de negativist asupra sinelui.
intr un fel ma iubesc.
oribil sentiment.

nu stiu ce mi place sa fac mai mult.

nu vreau sa mor.
n am motiv sa traiesc.

creierul meu e in procesul de descompunere avansata.
nu mai e mult.
ma simt ca in al noualea cerc din infern.

mi am facut o cu mana mea, totusi.
din nou.
ma invinovatesc.

simt ca vreau.
defapt, poate chiar vreau.
degeaba incerc.

nu trebuie sa mai zic asta.

imi mananc coada singur, dupa un sezon de naparlire.
mereu zic ca accept.
mint.

probabil sunt prea las sa admit,
incercand sa par puternic.

nu simt nevoia de a demonstra ceva cuiva.
nici de a mi demonstra mie.
nu simt.
mint.

furtuna pe care o am in cap continua.
nu mi gasesc o continuitate.

imi place sa cred ca sunt inteligent.
nu mi place sa ma compar cu altii.
o fac.

trag concluzii care ma fac sa ma simt bine.
degeaba.
nu pot sa fiu ca ei.
nu stiu daca vreau.

daca vrei sa fi ascultat,
invata sa vorbesti.

nu.
la ce te asteptai?
nici tu nu stii.

nici daca bagi in gura singura bomboana dulce pe care ai reusit sa o gasesti,
nu o sa reusesti, gura ta este o salina.

nu esti in stare.
nu esti, punct.

cumva existi.
cumva speri.

da tu, real vorbind,
ce ai facut?
exact.

conteaza ce esti dispus sa faci.
minte te.
poate reusesti.

invarti iar compasul.
mai incearca sa ascuti creionul,
ca a devenit prea groasa linia
si urmeaza sa ramana doar o urma adanca in foaie.

la un moment dat se va rupe.
esti pregatit?
sper.

Cumplit aș vrea să dorm,

și să visez doar albul clandestin,

scuturând praful stelelor oarbe

lipsesc umbra de propriul destin.

Noaptea legată să nu-și repete pasul,

umblând frivolă pe un prezent denaturat,

cu amintiri dintr-o secundă fără ceasuri,

iar să mă caut printre nori de cer uitat.

Cuvântul mut rămâne doar o clipă goală,

tăcerea strunelor vibrează fără nume.

Lăsați-mi astăzi realitatea să mă doară,

nu vreau iluzii respirând din altă lume.

Mai jos de somn e zbor absurd, fără portanță,

și-atunci mă-ntorc în febra nopții fără rime,

liniștea însăși zăvorăște o speranță

ușa-i zidită cu prezențe anonime.

Mă uit la candela ce-atârnă pe perete 

Și cum lumina ei, lumină întunericul,

La multele icoane...ce-o înconjoară

Și simt cum mângâiat...mi-i sufletul.

Timpul nu-l pierd și-ncep a spune 

O rugăciune, prin care mulțumesc, 

Pentru ce-n viață, EL îmi dăruiește 

Și cer iertare, știind că mai greșesc.

Gându-mi îndrept și... spre fecioara 

Cea Sfântă și, născătoare de D-zeu,

Să mijlocească Sus, pentru-ndurare 

Și pavăză să-mi fie, când mi-e greu.

Cuvinte-nalț și, spre Sfânta Treime

Spre Tatăl, Fiul și, către Duhul Sfânt,

Pentru speranță, nădejde și scăpare 

Cât zilele îmi sunt, pe-acest pământ. 

Smerit mă duc, spre locul de odihnă

Unde aș vrea, ca-n vis...să îmi apară, 

Părinți mei plecați și, Te rog Doamne 

Ðă-le bilet, pentru o vorbă și, o seară!

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Toți urmărim cu sufletul la gură,

Europa s-a învrăjbit cu prostie și ură

Este condusă de mafioți și mincinoși,

Pentru Europa sunt un blestem, sunt păguboși.

Europa fierbe la concret și nimenea nu vede,

Prostia și minciuna, a ținut prea mult,

Strigătul și blestemul nu pot să-l mai ascult,

Ce se va întâmpla cu noi, nu vă vine a crede ?

Zilele sunt numărate și războiul va fi mondial,

Țara invadată de trupe, conduse de hiene,

Calcă în picioare un popor flămând ce geme

Flămânzi, datori ce nu mai au nici-un ideal.

Nu știu ai cui vom fi la urmă,și ce va fi 

Dar va curge sânge și mulți vom muri

România, ștearsă de pe hartă și uitată,

Se nasc noi țări, altele dispar, ce soartă ciudată !

Ne mor învățătorii, acei din școala veche,

Cu mâinile întinse spre-un cer care nu-i vede,

Iar oamenii îşi poartă tăcerea ca pe-o sete, 

Prin locuri unde adevărul se spune la ureche.

Nu coborî în tina mulţimii fără chip,

Acolo adevărul e-o groapă cu nămol, 

Iar fiecare mască îşi joacă propriul rol, 

Sub felinare oarbe şi clopote de ghips.

Mai bine dormi sub teiul ce-mprăștie aroma

Pe umerii femeii cu ochii de fecioară, 

Decât să-ţi faci din oameni icoane mari de ceară, 

Căci ei îşi schimbă zeii cum Luna-și schimbă forma. 

Că viaţa nu-i nici luptă, nici slavă, nici proteste, 

Ci-o pasăre măiastră cu foc divin în piept, 

Iar noi îi facem zborul mai greu și mai nedrept, 

Căci nu știm unde-i cuibul și cine o hrănește. 

Nu pune preţ pe lauda ce vine din mulţime,

Ea creşte doar o noapte pe vorba seacă, oarbă, 

Iar dimineaţa cade ca bruma de pe iarbă, 

Şi lasă-n locul slavei aceeaşi josnică micime. 

Fereşte-ţi frumuseţea de ochii care cer,

Sunt inimi ce ating doar ca să poată frânge,

Şi oameni care-nvaţă să mângâie cu sânge, 

Cum iedera se-ntinde pe arcadele de fier. 

Iar de vei şti că soarta lumina-ți va umbri, 

Să nu te-aşezi în faţa oglinzii resemnat,

Ci du-te lângă mare ori într-un câmp curat, 

Să înveți smerit din toate ce-nseamnă a trăi.

De curând, am fost întrebat, așa, în treacăt, dacă am vreo nostimadă din anii de facultate. Am, cum să n-am? Că doară toți cei care ne-am tocit coatele pe băncile facultății, ne-am pierdut bucăți întregi din sufletele noastre tremurând în sesiunile examenelor și ne-am alienat mințile prin restanțe de netrecut, avem câte ceva de spus...

Bine, n-am să povestesc despre "lipsurile" pe care orice student le-a îndurat cu stoicism în anii studenției, despre meniuri sofisticate precum "pâine cu muștar și mere" sau despre bucuria sinceră că gaura ciorapului nu se potrivea cu cea a pantofului. Mai degrabă, am să vă povestesc despre...

... profesorii semi-zei, care tăiau și spânzurau ca zbirii în dreptul catedrelor lor și de la care obțineai cinciul de trecere, cu greu muncit în sudori, fâstâceli și răspunsuri chinuite la întrebări pe subiecte de care n-ai auzit niciodată, darămite să mai dibuiești și răspunsuri care să-i gâdile profesorului ideea prin cap că ai știut ceva, cândva, odată, demult... dar ai uitat între timp...

... sau despre profesori buni și blânzi și îngăduitori, care închideau câte un ochi, atunci când zăreau colțul vreunui curs, ieșind impertinent afară din bancă, curios să vadă și el cu ce se mănâncă mediul academic, vai de "gaudeamus igitur-ul" vieții noastre de studenți chinuiți pe bandă rulantă...

Mai ales că odată cu orarul primit, ne-am dat seama că primisesem și balastul unor materii greu de digerat precum tehnologia mașinilor industriale sau matematici superioare. La întrebarea noastră, candidă de altfel, la ce ne trebuie să știm tehnologia mașinilor, din moment ce ne pregătim să devenim oameni de cifre, proful, mucalit de altfel ne-a răspuns sec, având pregătit răspunsul dinainte:

-Am să vă răspund în ultima oră de curs!

Și ne-a răspuns în semestrul doi al primului an academic:

-Ca să învățați să faceți diferența: să nu vă duceți boi și să vă-ntoarceți capre, dacă firma vă trimite să cumpărați o moară cu bile, iar voi să achiziționați una cu concasoare!!!, lăsându-ne cu gurile căscate din moment ce nici atunci, dar nici acum, nu știam să facem diferența, fiindcă tehnologia "lui" nu ne-o lămurit...

Iar integralele triple sau matricile domnului profesor de matematică nici atât: la examen am făcut schimb de subiecte cu o colegă însărcinată în luna a opta, fiindcă mi-o fost teamă să nu i se rupă apa de la emoția examenului și să nască bebelușul în amfiteatru făcându-l direct academician, întrucât subiectul ei mi-o picat mănușă! Și bineînțeles că și "mămica" a luat examenul, promițându-mi că dacă se va naște băiețel, bebelușul va purta numele binefăcătorului lui, adică al meu, Doamne ferește! n-am avut noroc c-o fost fetiță...

Cred că eram prin anul doi de facultate și deși târam vreo două "codițe" din primul, tot mă vâram în sesiune cu capul înainte pe principiul "prezența la examen este egală cu examenul pe jumătate trecut". Nu era așa. Nici pe departe. Dacă nu picai pe subiect, picai pe lângă, iar restanța de toamnă era asigurată! 

Parcă îl aud și acum pe proful meu de "gestiune", tunând în amfiteatru la începutul examenului final de sesiune, când împărțea "random" subiectele:

-Cum? Da' mătăluță mi-ai fost student la clasă? Că nu prea te-am văzut pe la seminarii...

-Cu toate acestea, am fost acolo, Domnule Profesor!, spuneam eu cu o candoare desăvârșită, mințind cu nerușinare.

-Ei, lasă... Lasă... Ne vedem în toamnă!, îmi mai zicea Profesorul cu deferență...

Și bineînțeles ne vedeam. În toamnă. Dar nu la "mărire"!

Aveam o Doamnă profesoară la "drept comercial":

– Haideți, măi copii, că doar ați avut de parcurs „doar” drepturile și obligațiile (un curs de vreo 200 de pagini). Cine poate să-mi spună definiția cambiei?

– Cri... cri... cri...

Tăcerea se așternea peste amfiteatru atât de apăsată, încât parcă o simțeai cum ți se așază pe suflet, ca un ecou grav de catedrală înaltă...

Și chiar mi-era milă de Doamna. Își dădea toată silința să ne destupe mințile, dar noi eram convinși că materia se învață cel mai bine prin... osmoză. Burta pe carte? Ferească Dumnezeu! Nici măcar pe cursuri nu prea reușeam s-o așezăm...

Evident că înainte să intrăm în examen la ea, pe holurile facultății în fața amfiteatrului, stăteam cu toții la o țigară, încercând să ne facem curaj: mai mâncam niște biscuiți cu gust de pizza de la "comun", mai zicea unul un banc, dar zâmbetele nu erau ale noastre, căci tremuram ca niște piftii, fiindcă auzisem de la cei din ani mai mari, că se pica pe capete, cu zâmbetul pe buze...

Intrăm în amfiteatru, ne așezăm strategic, să putem comunica între noi, la nevoie, ne primim subiectele de la asistenți și... fatalitate!, nu știam o boabă...

Ba pe deasupra, emoțiile coboară mai jos de stomac, încurcându-mi și mai abitir măruntaiele...

Transpirat, trecut prin toate furcile caudine,
mă ridic primul. Foile aproape albe, obrazul roșu ca sfecla și stomacul aflat în plină revoltă împotriva învățământului superior. Semnez borderoul de predare și alerg spre toaletă.

Acolo, din nou fatalitate!, mă aștepta adevărata probă de examen: hârtia igienică lipsea cu desăvârșire.

Am privit lung cursul de Drept comercial. M-a privit și el pe mine. La fel de lung. Dar, n-am avut de ales. În ziua aceea, și-a îndeplinit o menire mult mai practică decât aceea pentru care fusese tipărit...

...căci eu încă speram sincer că voi smulge un cinci chinuit din cele douăzeci de minute petrecute în examen...

Bineînțeles că l-am picat! Cine, apoi încerca din răsputeri să-și reconstituie cursul, căci fusese jale, trei sferturi dintre noi picaserăm, iar cei care l-au promovat, făceau bișniță amarnică cu cursurile, vânzându-le către oropsiții sorții la prețuri astronomice... Eu am trebuit să plătesc cu vârf și îndesat paginile pe care destinul mă obligase să le folosesc... în alte scopuri academice. Norocul meu a fost că nu s-a aflat. Căci profa de drept era un pic cam răzbunătoare...

Dar... examenele, așa cum au venit, cu emoții, așa au și trecut... Anii s-au scurs și după încheierea ultimului curs sforăitor ținut de către însuși decanul facultății, ne-am trezit în sesiunea solemnă a absolvirii. Iar eu, mucalitul de mine, am fost desemnat de către șeful de an - care, nici până astăzi nu știu de ce, mă simpatiza peste măsură - să trec eu cheia succesului, către studenții anului inferior nouă.

Noi aveam, de fapt, două "chei ale succesului": una din lemn, frumos lăcuită, pe care o primiserăm de la promoția dinaintea noastră, și una din inox, pe care urma s-o predăm noi generației următoare. Nu voiam, Doamne ferește, să ne facem de râs în fața profesorilor, înmânând o cheie de lemn Tănase!

Așa că după sesiunea de poze făcute cu grupul pe scările din fața facultății, dar și cele individuale cu amicii și... inamicii de facultate, ne vorbim să ne întâlnim cu toții la banchetul de absolvire, după care plecăm fiștecare pe la cășile noastre să ne pregătim pentru marele eveniment al vieții noastre, eu rămânând cu... cheia de lemn, fiind trecută următoarei generații de absolvenți, cea de inox...

Astăzi, când mă uit în urmă și înțeleg cât de mult timp a trecut de atunci, zâmbesc, așa, în colțul gurii. Îmi amintesc de fâstâceala mea din ziua absolvirii și de cheia aceea de lemn, care între timp a ajuns suportul cheilor din casa mea. Se pare că, dintre toate "cheile succesului", tocmai ea a rămas să-mi deschidă, în fiecare zi, ușa către amintirile mele din studenție...

un creion pe hârtie am folosit,

iar chipul cu greu ți l-am cioplit.

un șir de cuvinte pe ore-l scriam,

iar asta s-a transformat ca-ntr-un spital.

o tonă de conversații noi am purtat,

iar totul s-a scurs din senin într-un bar.

o mie de amintiri noi ne-am creat,

iar zâmbetul ți s-a dus gol în neant.

milioane de lacrimi pe pagini am vărsat,

ca după tu să le-ascunzi pe toate-n dulap.

o sută de zile ți-au mai rămas,

până să-ți zic că eu te las.

și zece minute întregi au trecut,

de când chipul în comă-n minte ți l-am avut.

și o singură șansă-ai mai avut,

să-ți schimbi acest tipar rău și tăcut.

dedicata lui:Alex Borza

„Nu-i Luceafăr de pe cer.”

Ai dreptate, nu-i Luceafăr pe cerul oricui.

E Luceafăr pe cerul meu și, ca orice alt Luceafăr, e etern...

Nu-l poate înlocui nimeni. E ceva ce o dată în viață găsești și trebuie să-l păstrezi cu prețul vieții...

Când alții aruncau cu pietre și mă cufundau în malevolența și perfida din inimile lor, mi-a ieșit în cale ca un înger lucitor... chiar el, Luceafărul meu...

Oh, ți-aș scrie, iubite astru... dar ești atât de minunat, încât limba mea omenească e prea slabă pentru a-ți cuprinde întreaga ta splendoare. Ai o strălucire aurorică în ochii mei...

Oh, sunt prea nedemnă pentru a mă adresa cu aceste slove, dar sper că vei primi în dar ofranda mea ce ți-o dedic ție...

Mă simt prea slabă și prea neînsemnată pentru un asemenea atu de a te avea în viața mea de om. Nu degeaba se scrie despre tine că ești nemuritor. Dragostea ce ți-o port e nespusă și mă duce, mă învârte prin codrii aștrilor cerești... și apoi iar mă cobor pe pământ...

Îmbrățișarea ta... e transumană în acea epifanie a tăcerii ce coboară ca un meridian de liniște peste fragila mea ființă. Îmbrățișarea ta devine un sanctuar ocrotitor ce-mi afuce pacea divină, un port în care furtunile lăuntrice dezarmează, iar haosul lumii se dizolvă irevocabil într-o seninătate suverană și cosmică... blestemând durerea și orice arme ale ei...

Sărutul tău... acel sărut... o trecere cutremurătoare prin toate stările de taină ale iubirii, în care m-am simțit prefăcut într-un zeu nemuritor, un astru fără corp, plutind în derivă, zvârcolindu-mă între viață și moarte.

O, acest straniu și absolut paradox al vieții!

Să mă întorc apoi cu picioarele pe pământ, coborât din ceruri doar pentru a mă regăsi pe acea muchie a unui fulger puternic venit din cer, pe linia de neîmpăcat dintre rațiune și păcat... Oh, îmi cutremuri ființa!

Ochii tăi... acele porți tăcute deschise spre centrul universului meu. În adâncul lor nu se oglindește doar lumea, ci se ascunde taina însăși a facerii. Ești, deopotrivă, focul care mistuie și apa care potolește, surâsul ce suspendă timpul și emoția sfâșietoare care mă doboară la pământ. Ești fiorul acela viu, spiritul care mi se frânge de atâta frumusețe și fiorul ce coboară din piept până în cele mai tainice străfunduri ale gândirii mele.

Privesc dincolo de limitele mele și înțeleg: ești mult prea departe de tot ceea ce poate cuprinde imaginația mea umană. Eu nu sunt filosof și nu caut semne în stele, dar în privirea ta... în imensitatea acelor ochi care deschid o poartă spre infinit... am aflat adevărul cel mai greu de dus.

M-au făcut să simt, cu o durere limpede și cutremurătoare, că omul este pur și simplu prea slab, prea mic, prea trecător pentru a putea vreodată să cuprindă și să înțeleagă o asemenea iubire...

Mă tem că n-aș cuprinde originea astrului neatins din ochii tăi... Vreau să zic că cuvintele mele nu pot să cuprindă o asemenea superbitate... o asemenea ființă care mă trece prin toate stările și are așa... un „uau!” viu, cutremurător, care îmi taie respirația și mă lasă fără grai în fața absolutului...

Ființă uimitoare... oare cum te pot descrie mai bine de atât în limba mea?

Oare cum pot să împletesc filosofia cu literatura și astrologia, toate având un substrat poetic... fin...

Mă duci dincolo de rațiune... Oamenii spun că nu putem vedea viitorul, dar tu, tu... ești incredibil... senzațional de mirobolant. Mă faci să uit că sunt om. Când te privesc, nu văd doar viitorul în tine, nu văd doar o viață trăită împreună cu tine, ci văd esența vieții. Văd adevărata însemnătate pentru care omul trăiește, aceea de a afla ce înseamnă iubirea. Pentru mulți, iubirea e doar o plăcere a trupului, dar iubirea e ceva ce duce dincolo de gândirea umană, dincolo de trup, dincolo de orice atingere, de orice privire, de orice gândire. Iubirea e o energie care de om e atât de greu de a fi atinsă. E atât de greu să-ți dai seama de această gândire. Am meditat mult, m-am gândit mult. Noaptea privesc cerul, mă uit la stele, privesc pământul, florile, mă uit la oameni, la mâinile mele, la mine și-mi dau seama că nimic pe lumea asta nu e atât de minunat ca tine, ca iubirea mea față de tine.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce e absolutul, i-aș fi spus că ești tu. Pentru că ești mai departe decât orice cuvânt, decât orice faptă, orice șoaptă, orice taină a acestui pământ. Tu ești mai departe de om. Tu nu ești om, ești Luceafăr, ești Luceafărul meu. Dacă ai fi fost om, un simplu om, n-ai fi strălucit atât. Tu ești creația, extinderea divinității. Tu ești însăși dragostea vieții mele. Ești însăși răspunsul divinității, răspunsul rugăciunilor mele. Tu ești absolutul cunoașterii. Tu ești totul...

Vor numi pesemne rătăcire această trezire a mea, vor spune că mintea mi s-a smuls din matcă și că trupul s-a predat unei iluzii. Să rostească ce-or vrea! Eu știu că nu greșesc. Ceea ce se petrece în lăuntrul meu nu se supune legilor lor strâmte. Eu nu doar gândesc, eu simt. Simt cu o adâncime și o luciditate care taie ca o lamă de lumină, dincolo de orice hotar pe care cuvântul omenesc ar avea vreo putere să-l rostească...

Dar îmi ești aer... nu pot respira fără tine... îmi ești lumină vie... Când lumea se pierde în întrebări, eu nu mai caut niciun răspuns, pentru că el mi-a devenit zâmbet. Acel zâmbet al lui nu e doar o bucurie a clipei, ci o lumină caldă care mi-a așezat cerul pe umeri, o scânteie curată ivită din alte veacuri, care șterge toată oboseala pământului. Privindu-l, înțeleg că fericirea nu se explică, ea doar se aprinde lin pe chipul lui, ca o mângâiere pe care sufletul o recunoaște înainte de a o rosti... Ești ABSOLUTUL...

Ești eternitatea zâmbetului meu... Dacă ai fi abis, m-aș arunca spre tine și m-aș lăsa înghițită, preferând să cad în gol, răspunzând ecoului puternic... zdruncinându-mă și lipsindu-mă de oase... S-ar face-o pentru tine... Dacă ar trebui să trec în neființă pentru a putea atinge supremația ta, nu aș ezita o clipă și m-aș preface-n spumă, într-un lut mort și rece... doar pentru a putea căpăta dimensiunea divinității tale absolute... pentru a putea deveni nemuritoare cu tine...

Oh, ia-mă la tine, Luceafăr... și alină-mi dorul... ia-mă... și fă-mă aidoma splendorii tale... Te iubesc nu cu măsura îngustă a acestui veac, ci cu o foamete de absolut care a sfâșiat toate hotarele lumii. Tu ești respirația prin care stelele își găsesc rostul și tăcerea în care se odihnește orice întrebare a mea. Te iubesc dincolo de trup, dincolo de gând, dincolo de marginea în care omul se sfârșește. Ești singura mea legătură cu nemărginirea, o lege tăinuită după care sufletul meu a învățat să ardă și să nu se mai stingă niciodată...

Tu... ești Luceafărul meu!

ș-odată stăteam toți pe mal la someș,

ș-odată râdeam toți în ore.

ș-odată ne certam pe locurile de la curs,

ș-odată ne prăpădeam toți de râs.

ș-odată trăiam clipa și momentul,

ș-odată stăteam la un vin în centru.

ș-odată pierdeam nopți să dansăm,

ș-odată ne jucăm remi pe bănci.

ș-odată ne îngrijoram de note ș-orare,

ș-odată chiuleam când era soare.

ș-odată șopteam la cursurile noastre,

ș-odată dansam pe note albastre.

ș-odată mâncam shaorma cu de toate,

ș-odată clubăream că era zi, că era noapte.

ș-odată am stat la povești nopți întregi,

ș-odată am venit toți cam blegi.

ș-asta-i povestea noastră de mult,

pe care ș-acum aș vrea s-o mai ascult.

Iarna, vine se așterne peste tot,

Din vârf de munte, trece-n brădet,

Așterne cărări, acoperă lunci și văi,

Apa râurilor a lacurilor o preface în soli

Frumusețea iernii e pretențioasă, gerul ei cere

Cojoace, cizme, căciuli și mănuși căptușite,

Plimbări cu sănii trase de cai, urnite de bici,

Cu ornamente de iarnă, bogate în sclipici.

Petreceri de iarnă, tualete bogate, muzică, dans 

Toate adăpostite și la căldură în elegant balans, 

Nu soare, nu aer,nu raze de lună și stele,

Natura-i adormită, visează odată cu visele mele

Să vină primăvara, cerul își croiește haină nouă,

Norii se agită, se încălzesc și -n zare plouă,

Prin grădinile însorite, se ivesc ghiocei, toporași,

Simți o plăcere să respiri și să faci câțiva pași.

***M-am întrebat de ce nu sunt de-ajuns pentru alții 

Cine suntem atunci când ne închidem toate ușile

Am fost atât de învățați să tacem și să înghițim emoții

Simțindu-ne atât de singuri în propriul suflet

Câte scuze am găsit doar să ținem persoana lângă noi, 

când nu e fericit, deși gri sunt cenușile

Strivind sub câlcâi ultima fărâmă de dor și urlet… ***

Sunt Eul cel ce te sfătuiește      
Amintește-ți să trăiești,
Că ai iubit și mai iubești   
Cuvântul pus drept jurământ
Adevăr ce nu se  înlocuiește  

Amintește-ți să trăiești   
Că ai iubit și mai iubești
Cupola cu stele ne căzătoare
Apusul în extaz de culoare
Și diminețile cu roua pe petale
       
Amintește-ți  să trăiești!  
Printre nori seninul să-l privești
În furtuni  să fii   năval
Corăbiile să le călăuzești
Și  cea  mai  zbuciumată de val

Îți va aduce speranța până la mal… 
MEMENTO  TE  VIVERE ! 

Să nu culegi crini, roze cu mâinile grăbite,

În ele dorm făpturi fără mormânt,

Iubirile pierdute şi suflete zdrobite, 

Ce n-au găsit la oameni nici cer, nici legământ.

Priveşte cum amurgul aprinde frunza, ramul

Pământului ce rabdă atâția morţi tăcut;

Cum fiecare piatră își strigă dalta și ciocanul, 

Să poată fi o cruce la creștetul căzut. 

Şi când vei sta sub teiul cu ramurile grele,

Să nu-l întrebi de unde atâta dor ascuns;

El poartă-n miezul scoarţei cenuşa unei stele, 

Pe care-o stinse noaptea când lemnul i-a străpuns. 

Să știi că lumea-i o grădină cu rădăcini astrale, 

În care tot ce înfloreşte e dat ca o povață, 

Iar omul când e singur, căzut în ale sale,

Aleargă în natură să prindă iarăși viață. 

Mai sunt prin iarba verde viorile măiastre, 

Ce cântă neîncetat sub luna de argint,

Ca nişte vechi chemări spre nopțile sihastre, 

Să poți să treci prin suflet ca printr-un labirint.

Şi poate că şi noi, sub ploile târzii,

Vom putrezi în taină sub rădăcini avare,

Hrănind cu trupul nostru grădinile pustii, 

Din care alţi străini vor rupe câte-o floare.

De-aceea calcă-n lume cu inima curată,

Să nu lași prin grădină vreo urmă de noroi, 

Căci fiecare floare e-o lacrimă căzută, 

Din ochii celor care plecat-au dintre noi.