Postează poezii online. Versuri din suflet...

Stau în cușcă mea și-s vigilent 

Cu ochii țințiți, mereu, la poartă,

Curtea o păzesc și, zi și, noapte

De lătratul meu, nimeni nu scapă.

De-i străin, pisică sau alt animal 

Mă reped și, aș vrea...să-l mușc,

Și doar la comanda ,,Fram, la loc"

Dau din coadă și merg să mă culc.

Nu-s cu pedigree și, nici de rasă 

Dar simt că-s iubit și-s răsplătit, 

Cu cărniță, oase și-alte bunătăți

Așa că vă ,,latru", sunt...un fericit.

Uneori mai fac prostii...de câine 

Și alerg după găini și, gardul sar,

Recunosc că am greșit și-s hoț 

La stăpân.. mă gudur și...dispar.

Sunt acum, doar, cățelandru mic

Alintat și, mă învârt în jurul cozii,

Mânc cu poftă multă ca să cresc 

Câine rău să fiu, să-mi arăt..colții!

Ea are un ochi în cer,

Un ochi în pământ,

Cuvinte pe buze,

Cuvinte în gând.

Vorbește cu noaptea

Când eu cad în somn,

Povestesc de stele,

De culorile lor…

Noaptea se face zi pentru ea

Ca să nu-i fie urât,

Și eu dorm somnul

De parcă n-am mai dormit demult.

Și o lăsam așa,

Mai tresăream când îi auzeam surâsul,

de atâtea ori cât tresăream când i-auzeam și plânsul…

De câte ori n-a stat furnica trează,

De câte ori n-a așteptat pupic pe fruntea goală,

Ah, iar am lăsat-o cu noaptea,

Pentru a nu știu câta oară.

Noaptea era acolo mereu,

Își ștergea strategic din întuneric să nu o umbrească,

Își punea mustață de frunze și-un măr în loc de nas

Numai s-o facă să zâmbească…

Își terminau ideile unul altuia,

Ahhh… se îndrăgostea de ea noaptea.

Nu condamn noaptea,

N-ai cum sa nu iubești această ființă dulce,

Dacă mor de tristețea să o fi pierdut în favoarea nopții

Măcar să-mi dea pe patul de moarte, o gură de sânge…

Să-mi prelungesc după moarte, moartea,

Să port în veșnicie din ea.

Mă uit câteodată și mă mir
De zgomotul aripilor mele,
De cum am ajuns să respir,
În lumina unei singure stele...

Așa că m-am tot gândit
La a mea anevoioasă devenire,
Cum, de cuvinte, desfrunzit,
Am fost adus spre împlinire...

Căci să trăiesc nu mi-a fost greu,
Așa cum mi-a fost dat să zbor,
C-am fost și eu la rândul meu,
Un boț de humă vorbitor...

Gândul își înfige bisturiul în prezent,
iar ieriul putrezește-n vitralii de os.
Trăiești fără să fii —
un cadavru conectat la un dumnezeu de siliciu,
cu sufletul criptat și pulsul pe dos.

Clipele mor în mecanisme de fier,
amintirile nasc tumori de lumină,
iar Mașina predică nemurirea
prin guri de metal și icoane în ruină.

Solve et coagula.
Plumbul din tine nu devine aur.
Nicio cheie nu descuie absența,
nicio rugăciune nu tulbură vidul.

Galaxiile devorează lumi
fără să clipească, fără să știe.
Suntem o eroare biologică
într-o infinitate fără profeție.

Și uneori, dispariția îmi șoptește
din adâncul unui cer fără răspuns.
Dar dincolo de zidul uitării
nu există promisiuni —
doar întunericul, etern și nepătruns.

Nu-ți reteza aripile pentru cer:
nici măcar stelele nu te așteaptă.
Rămâi în această carne absurdă,
în această secundă imperfectă.

Lasă Mașina să predice.
Lasă universul să nu-i pese.

Ești o scânteie fără destinație
într-un cosmos care nu-ți datorează nimic —
și totuși, încă arzi.
 
     

Ce frumos era frumosul

Când era frumos …

Butaforii erau doar la teatrul de păpuși

Unde,  alăturați regizorii și actorii

Trăgeau  corzi   acoperiți de draperii

Pentru basme cu personaje iluzorii…

 

Ce frumos ar fi frumosul

De  n-ar fi  pus  între lozinci

Pentru  un rol cu saltimbanci

Scris pe cartoane reciclate

În  cuvinte de scrib măsluite

Purtate-n șiruri de pancarte 

Printre  promisiuni deșarte …. 

 

Ce frumos ar fi  fără butaforii,

Fără castele de nisip,

Și fără  cuvintele stereotip…  

Dar, frumosul  îi alungat tot mai departe, tot mai departe …   

Contemporan este urâtul urât, ce se crede și se afirmă   frumosul absolut ...,Și nu-i  decât un pricopsit cuvânt,  sec și   uneori greșit folosit.

Vara s-a oprit obosită, dogorită și arsă de soare.

Face loc toamnei, gătită cu frunze arămii, ce vântul le 

zboară.Toamna e blândă și-i calmă, scăldată în picuri 

de rouă,bogată și mândră în haina ei cea nouă.

     Cu pași ușori se plimbă pe stratul cel moale, vântul 

mai cântă prin ramuri o melodie.Din asfințit soarele ne 

zâmbește...

    Dacă câteodată viața ne rănește,natura cu suflet de mamă,

ne dă curaj, ne ocrotește. Toamna, la sfârșitul ei nu moare  se 

pregătește pentru renașteri ...viitoare .             

E noapte, e rece și ninge urât,

Mi-e viața amară și sufletu-i frânt.

Sunt singur în casă, e totul pustiu,

Mă simt mort, deși încă sunt viu.

E întuneric în jur chiar și-n în mine,

Nu mai aștept să-mi fie mai bine.

Un bec se stinge, s-a terminat tot,

Să merg mai departe simt că nu pot.

Ne despărțeau doar clipele mărunte,

Dar ne păreau cât veacul de înalte;

Sub tălpile tăcerii noastre, alte

Reîmpăcări ciopleau aceiași punte.

În fiecare gară, vagoane fără nume, 

Ne mai răpeau o rană din priviri;

Plecând mereu spre alte despărțiri,

C-un tren venit de dincolo de lume.

Purtam în noi amurguri violete,

Și-un dor crescut din lacrimi seci,

Jurând că ne-om iubi pe veci,

Din florile iubirii culegeam buchete. 

Ne regăseam prin visele uitate,

Când luna ne veghea de după nori,

Și-n noi mureau tăcuți aceiași zori,

Cu răni din alte vieți nevindecate.

Și anii ne-au cernut prin sita lor,

Lăsând din veşnicie doar o clipă, 

Dar ne-am făcut iubirile aripă,

Ca două păsări cu un singur zbor.

Și poate că iubirea nu ne cere, 

Să ne întoarcem unde am pierit;

Ci doar să știm, când totul s-a sfârșit,

Că unele plecări sunt doar o altă înviere.

Ești o cometă,

Aseară te-am visat

Trecând grăbită prin noapte

Cine te-o fi izgonit

De te-ai pornit la drum așa de departe.

În urma ta se înclină cerul

Devine și mai concav

Își strânge marginile temător

De teamă că ai pleca.

Dar cerul nu știe

N-are habar deloc,

Că ești hotărâtă să vii la mine

Nu te poate opri nimic,

Îți dublezi coada de foc.

Că ai auzit tu că sunt tristă,

Nu există… personal te cobori.

Așa hotărâtă ești de fel,

Vii să mă cerți cu blândețe

Și să mă alini cu-o privire de cer.

Și acum că ai venit

Din spațiul imens,

Ești doar a mea…

Cometele au numai un sens.

Tu nu ești aici...
Visul acesta,
îl locuiesc numai eu...

Aleg dintre frunzele multe,
pe cele încă verzi,
și albastre...

Cerul e mut...
și plânge încet,
iubirea noastră...

Eu nu sunt aici...
Din visul acesta,
am ieșit într-un final...

În zori, umbra ta,
mă îmbracă...
Tu ești aici...

Până vine dimineața

Până vine dimineața,

stau, privesc în gol și mă rog

să ies din sumbrul meu răcoritor.

Aștept ore să găsesc acea notificare

pe care o aștept de zile.

Și n-o găsesc.

Privesc ceasul,

iar orele trec greu,

de la zi la zi,

întrebându-mă

ce fac oare greșit.

Stau.

Doar stau.

Nimeni nu mă strigă

să ies din al meu sumbru.

Privesc pe fereastră.

Doar de la fereastră văd lumina pe chipul meu.

În rest, corpul meu e împrejmuit de întuneric.

Încerc să mențin acea luminiță

care încă îmi luminează sumbrul,

dar în zadar...

Parcă într-o zi

nu va mai exista.

Moare în tăcere

glasul inimii mele.

Strâng din dinți cât mai pot

și aștept sfârșitul lunii,

un alt apus al zădărniciei.

Pereții mă cunosc

și îi simt atât de aproape de mine.

Doar ei mă privesc în întuneric

și mă ascultă

fără să-mi dea răspunsuri.

Umbra mea îmi ține loc de om,

iar liniștea îmi șoptește numele,

ca și cum ar fi singura

care încă își amintește de mine.

Tavanul îmi numără nopțile,

iar eu îi număr crăpăturile,

căutând un răspuns

într-un loc în care n-a fost niciodată.

Privesc în gol.

Cât să mai privesc?

Unde să mai privesc?

Fiecare colț e privit în amănunt.

Până vine dimineața...

Seara e doar un coșmar

al unei vieți mărețe.

Aștept să aud

glasul inimii mele,

dar e atât de rece și întuneric,

încât nu pot lumina totul

cu un zâmbet fals.

Până vine dimineața,

personalitatea mea e reală,

gândirea depresiei

îmi vorbește fără oprire.

Când închid ochii,

întunericul nu se schimbă.

Doar își mută locul

din cameră în suflet.

Și tot aștept...

Poate nu dimineața,

ci ziua în care

voi putea privi în gol

fără să mă privesc pe mine.

După ce vine dimineața,

începe din nou actoria,

ascunsă în zâmbetul meu,

pe linia fină a ridurilor

din colțul gurii.

    Țara mea dragă, bogată 

De străini ești căutată 

Că vor să te cucerească 

Pe români să-i asuprească.

Că străinii din afară 

Ei trag sforile în țară 

Dă indicații precise 

Prin legile lor nescrise.

Ne spune; cât să mâncăm,

Câte ore să lucrăm, 

Cum să ne căsătorim,

Cât să trăim,cum să murim.

Că văd pe unii acuma 

Își vând țara ca și Iuda 

Pentru bani, pentru avere 

Să poată sta la putere.

Gândeascăse la nepoți 

Că-i bagă slugă la hoți 

Or muncii fără simbriei 

Și or trăi cu chiriei.

M-ai pierdut într-o zi de miercuri 15 aprilie,

Tensiuni, lipsă de respect, și aceleași orgolii,

Sper că vei găsi femeia perfectă pentru tine

Cerul știe mai mult de ce nu eram potriviți noi.

Am pus conversațiile toate ascunse pe un stick,

În prezent îmi ești doar un străin necunscut,

Inima și ochi te simt atât de rar încât ai devenit mic

Nu-mi pare rău că nu m-ai avut, povestea s-a terminat dinainte să fi inceput.

Tăcerea noastră și-a spus ultimul cuvânt de spus

Buzele mi-au fost pecetluite de dor și scrum

Poate orgoliul câștigă dar pierzi persoana la apus,

Nodul în gât m-a străpuns iar mă sufocam c-un fum.

Te caută drumul călcat mai demult, 

Drumul spre mine, ce ani l-ai bătut, 

Te caută noaptea cu lumina din stele, 

Lumină din lacrimi și rugile mele. 

Te cheamă tăcerea din pragul uitării,

Și vântul ce plânge prin vremuri târzii,

Te strigă cenușa nestinsă a chemării, 

Din focul iubirii ce-a ars în pustii.

Te caută luna prin vechile alei, 

Pe unde pașii ne mergeau în tandem, 

Și umbrele noastre, odată cu ei, 

Apăreau din trecutul nostru boem. 

Te-așteaptă în mine o lume uitată,

Un templu cu porțile frânte de timp,

O inimă tristă, de dor sfâșiată,

Pe care cu alta n-am putut să o schimb. 

Revine și ploaia pe geamul fierbinte,

Cu degete reci, desenez chipul tău,

Iar sufletu-mi sapă prin vechi oseminte,

Și apari ca mireasă, și apar ca flăcău. 

Te-așteaptă acasă o gară pustie,

Cu trenuri plecate spre zări fără nume,

Un felinar ruginit mai păstrează-o făclie,

Din vremea când noi eram singuri pe lume.

De-ai ști câte nopți am strâns doar durere,

Câte stele-am îngropat pe sub pleoape,

Ai auzi cum carnea din mine te cere, 

Măcar cu un pas să-mi fii mai aproape.

Cum să-ți spun că timpul nu mai are

Nici umbră, nici o oră de oprit,

Că mergem pe-o cărare de pierzare

Și-am știut-o parcă, dar n-am știut să fii iubit?

Pășesc prin propria-mi tăcere

Și-mi caut chipul în oglinzi străine,

Un asfințit ce-și caută putere

Să moară-n pace, fără să suspine.

Aș vrea să-ți descifrez în taină clipa,

Când totul se preface-n humă și-n cuvânt,

Când marea își întinde iarăși aripa

Și ne înghite-n vechiul legământ.

Dar cum să-ți spun când gura e o rană

Și sufletul e-un un templu pustiit,

Unde lumina-i doar o părăsită stană

Și tot ce-am fost e-un vis neîmplinit?

N-am mai trecut demult prin satul meu

Unde părinții m-au adus și dat un nume,

Și unde am copilărit și carte-am învățat 

Și apoi de unul singur în lume am plecat.

Conduc pe drumul copilăriei, pietruit 

Și mă îndrept spre casa părintească,

Fiorul îmi cuprinde trupu'-'mbătrânit

Și ochii-mi curg, făr' să se-oprească.

Nu știu unde întâi...mașina să opresc 

La poarta casei ce e cu lacăt încuiată, 

Sau, spre cimitir și la mormântul rece

Unde știu, ca-i mei părinți m-așteaptă.

Las casa și, mă grăbesc spre țintirim 

Cu lacrima ce-mi spală al meu obraz,

Rostesc cu întristare cuvinte de iertare 

Și-mi plec spre Ei, pios, al meu grumaz.

Simt bucurie, că le vorbesc și-ascultă 

Să afle despre noi și-a, noastră viață,

Le spun ce dor ne este și, că ni-i bine

Și îi aud că-s într-un loc...cu verdeață.

Închid poarta și, mergem înspre casă 

Care se află-aproape și este părăsită,

De-ai ei stăpâni și, de copiii..zămisliți  

Simțind cum anii, ni se cern...prin sită.

.........................................

Nu zăbovim prea mult și satul părăsim 

Că suntem, din păcate, pe-aici străini,

În gând îi pomenim pe-ai noști părinți 

La drum pornim, în rugă, ca buni creștini!

Într-o seară de vară,
Pe cer luna își urzea,
Risipind stele afară,
Cortina grea de catifea...

Și-am văzut că luna plină,
Desenează întreaga lume,
Răsărindu-mi în grădină,
Într-o liniște anume...

Și te-am așteptat un ceas,
Și am tot sperat să vii,
Pustiit și fără glas,
La popas pe care-l știi...

Și-am aflat într-un târziu,
Cât de mult dorul mă doare,
Că n-am mai putut să scriu,
Cerul meu fără culoare...

Iară pana mea plângea,
Cu ecou strunit în gând,
Și eu împreună cu ea,
Am grăit fără cuvânt...

Probabil că doarme,

Sau așteaptă frumoasă

Să apar de prin vise,

Cu fățuca aia nervoasă.

Nu spun că mi-e frică de ea…

(puțin… bine, mor de frică)

Dar chiar și așa, cu tupeu

I-aș mânca fățuca aia mică, mică

Mai încruntată de fel.

În veci nu m-aș gândi să o dau,

O ador exact așa cum o am.

Zic că mi-e frică de ea nu că este violentă,

Doar că am rugat-o să nu doarmă,

Să mă aștepte ca să vorbim în scris,

Și mi-e teamă că i-am furat din ochișorii aceia superbi, în această seară…

Un vis.

Ea știe că mă mai fură somnul uneori,

(și sigur ar răspunde aici: Uneori? Mereu… cu o fățucă cu care ar vrea să mă omoare)…

Aș vrea până dimineață să aflu cum aș putea, atunci când se trezește

Să-i pun toată lumea la picioare.

La piciorușele alea două care o poartă departe, departe de mine…

Protestez…

Nu-mi convine.

O să-i prind eu toate supărările alea într-o zi,

Trebuie să-mi impun și eu cumva autoritatea…

Și după ce i le arunc, să nu le mai simtă niciodată,

Îi sărut cu nesaț buzele alea dulci de bezea.

Gândul aleargă desculț,

ridică valuri aspre de pustiu șuierând absurd,

 precum vântul ascuns dintr-o scoică.

Deșertul înghite pașii,

tălpile calcă pribeag rătăcite impar,

mimează solemn direcții absente.

Uscate, scânteile ard,

focul trădează cenușa din nori,

scutură umbre pictate diform.

Timpul curge abstract,

cheamă tăcerea în praf de amintire,

mătură orb semnând anonim.

E timpul să cad,

Să mă izbesc de trecut mușcând piatra dorului,

până când visul, privindu-mă în ochi, va fugi rușinat.

Și-atunci, eu însumi voi fi o amintire a nisipului,

uitat în clepsidra timpului tău.

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go, you're so far

I'm so lost, so lost

Don't know what to do, what to do

Don't know where to go, where to go

You're so far, far away, so alone

And I know you feel the same

But don't worry, don't worry, nooo, don't worry

Really loved me

Lookin' back, 2019 graduated, would've waited

If you stated that you really loved me

From the point of growth to maturity

Understanding what it really was, yeah

To what it really was... young in love, never comprehended

But you said it, contemplated if you really meant it

Tellin' me that you love me

Three strong words that I'll never forget

Well, I thought you "really" loved me

Yeah, let's fast forward; it's 2024

Graduated college, bachelor's degree, wild to see

How I found myself when I was lost

When I was low, you'd up and go

You would never show; how would I know?

Of where to go, you were all I had

I'm not even mad, it's just sad

You taught me many things

Came in this world alone, so I gotta do it alone

No one's gonna really be by your side in the end

It's more of a fight for yourself, a self-reflection

It's who you wanna be, so search for that opportunity

So alone, I'm so lost, so alone

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go

You're so far

Uh, Rewind back to the time

When the original "I'm So Lost" came out in 2020

When it was about love, thinking we could fix something that we lost

Tellin' you not to worry, no, not to worry, mmm

But within' that time we

Disconnected and we

Neglected the fact that what we had was never real

No strings were attached

Two years together was nothing but waste of time

When I could have just focused on myself

But that's what young love does

It distracts you from the things in life

Things that you wanna' pursue

It leaves you feeling blank and not knowing of what to do, aye

Mmm, it leaves you feeling blank and not knowing of what to do, mm

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go

You're so far

Written by Alexander Concepcion (AC)

De tunete și fulgere mi-e cerul azi lovit, 

Privirea îmi este-n ceață de-atâtea privegheri, 

Și cerul greu apasă pe trupu-mi istovit, 

Iar moartea a-nceput să-mi ia din primăveri. 

Îmi simt în palmă umbra, nu trupul, nu căldura,

De parcă mă desprind încet din rostul firii, 

O rază de lumină îmi poartă-n zbor făptura, 

Și parcă bate-un clopot în turla mănăstirii. 

Sub mine roata lumii îşi macină tăcerea,

Nimic nu e la fel, văd doar o noapte oarbă, 

Cum varsă din orbite o beznă precum mierea, 

Vrând printr-o viclenie lumina să-mi absoarbă. 

Se-nvârte roata-n carne, nu-n stele, nu-n afară,

Și scrâșnetul ei surd îmi intră-n rădăcini, 

Aud cete de îngeri cum trâmbiță-n fanfară, 

Și văd ca printr-o ceață, coroana Lui de spini. 

Dar moartea nu mai vine, se pare c-a plecat, 

Privesc ca-ntr-o oglindă cum norii grei se frâng, 

Tot zborul meu spre El, păcatul l-a curmat, 

Ca un orfan de Tată, mă uit spre cer, și plâng.