ECOU FRÂNT...

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

    Roşul-aprins, 
    De parcă-i desprins 
    Din apusul de soare, 
    Pe-al frunzelor răzoare... 
    
    Galben-auriu
    Peste cer ivoriu:
    Norii pufoşi sunt uitaţi 
    Peste munţii pictaţi... 
    
    Purpuriul covor, 
    Aşternut pe izvor, 
    Şerpuieşte în drum, 
    File noi în album…
    
    Verdele fraged, 
    Vremuit din făget, 
    Stârneşte în cale 
    Regrete banale... 
    
    Culorile toamnei

    Mâzgălite-n polei, 
    Nu-s deloc în zadar 
    Amintiri de ierbar…

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

    Flăcări, cenuşă şi fum cad din cer. 
    Vieţile câtorva sute, atârnând efemer. 
    Nu, nu este iadul evadat din genuni 
    Şi nici rai coborât să facă minuni. 
    
    Ecoul de cântece pierdute-n neant 
    S-a stins într-un mod nefiresc, aberant. 
    Durerea-i palpabilă în jur ca o plasă 
    Din care doar câţiva se mai zbat ca să iasă. 
    
    Chipuri împietrite de spaimă ce plâng 
    După cei care zac şi sufletu-şi frâng. 
    Priviri luminoase înegrite de fum, 
    Îngeri cu aripile prefăcute în scrum.
    
    Liniştea crudă-i în curând risipită, 
    De cei cu revolta din suflet, mocnită. 
    Mulţi sunt cu pumnii ridicaţi spre Palat, 
    În numele celor a căror morţi n-au contat. 
    
    Căci vocile lor nu mai pot fi auzite 
    De semi-zeii ce dorm în palate-aurite, 
    Indiferenţi la orice fel de durere, 
    Prea ocupaţi să-şi facă avere. 
    
    În final, cerul a plâns cu lacrimi de foc. 
    În cimitir, pentru vii, nu mai e loc.

    Împovăraţi de durere, spre cerul de-acum

    Prăbuşit în flăcări, cenuşă şi fum.

    Iubito, ochii tăi-s izvor,
    sclipind argint sub pleoape de stâncă,
    şi-i simt adânci şi negri,
    ca două nestemate mari,
    desprinse, parcă din coroana Shebei...
    
    Şi aurul miroase-a primăvară, 
    şi-i tot turnat în părul tău, 
    iar vântul, mare meşter sculptor, 
    l-a-ncremenit în zare, 
    ca pescăruşi să joace-n el...
    
    Iubito, trupul tău-i delfin,
    de bronz, ce-nnoată-n mare,
    şi-i caut disperat, sclipirea printre valuri,
    e un blestem, e un păcat de moarte,
    şi în ispită am căzut...
    
    Şi nu mă pot întoarce...

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

Cad trupuri pe -asfalt 

Din gura cerului înalt;

Suflete îngenuncheate 

De geana zării picurate.

Și curg șiroaie,

Descompuse de ploaie ,

Mistuite de vânt,

Alunecând pe pământ..

Negura se lasă 

Peste oaza de pucioasă;

Ochii triști stropesc 

Din stele sclipesc.

Tânguia -n surdină 

O cântare divină 

De dor și de jale,

Fremătănd vocale.

Luna dintre nori

Presăra scrisori 

Brațelor întinse 

In rugile aprinse.

Din cenușă plămădită 

Țâșnea făptura oglindită

În chip și asemănare

Din milă și iertare...

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu