ECOU FRÂNT...

Mi-e dor de glasul mării amăgitor,
De valurile albastre mi-e tare dor,
De stâncile negre, ascuțite, fierbinți,
De scoicile albe ce mă îngână cuminți...

Mi-e dor de zborul înalt de pescăruș,
Pe care să-l frâng în palme, jucăuș,
De țipătul sirenelor vaporului din larg,
De vele întinse de vânt pe catarg...

Mi-e dor să fiu doar eu cu mine,
În oglindirea palidă a lunii pline,
Și-n umbra de val ce mi s-arată-n cale,
Mi-e dor să fiu îmbrățișat de mare...

    Cărţilor mele le-am dăruit,
    nopţile mele albe,
    închinate pe altarul recunoştinţei,
    căci ele m-au învătat,
    ce-nseamnă tristeţea şi deşărtăciunea oamenilor, 
    ce-nseamnă bucuria şi atât de multe lucruri inutile, 
    după care acuma plâng,
    căci în timp, le-am uitat, 
    şi dor mi-e de ele...
    
    Cărţile mele uitate pe rafturi, 
    pe care colbul s-aşterne, 
    răsfoite şi rupte, cu paginile lipsă, 
    cărţile mele, săracele cărţi,
    ce va fi cu voi, după ce-aţi fost citite, 
    şi apoi aţi murit, 
    lăsând în urma voastră, 
    doar rândurile acestea, scrise special 
    pentru mine, pentru sufletul meu, 
    ca o carte cu paginile goale ?...

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

    Un milion de ani lumină
    de-a latul Universului...
    Am rătăcit un milion de ani lumină,
    şi-ntr-un final, cu greu ne-am regăsit,
    aceiaşi ca la-nceput de drum,
    neschimbaţi, înlăuntrul nostru,
    poate puţin pe dinafară,
    Un rid în plus,
    o secundă sau o stea în minus,
    cănd eşti nemuritor,
    nimic, nici viaţa veşnică,
    nu mai contează...
    
    Aşa că, la ce bun, 
    acest milion de ani lumină 
    acest vis, această întâlnire?

Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am în mine,

Cu toată energia să curg, să mă descompun,

Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,

Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le adun.

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,

Moartea mea să fie triumful meu …

Până dincolo de margini să zbor îmi vine,

Şi să realizez distrugerea propriului “eu”.

Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,

Cu toate viziunile de sfârşit ca în crepuscule,

Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,

Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.

M-am închis într-o noapte de veci,

Am trecut dincolo de sentiment şi poezie,

Toate căldurile trupului îmi sunt reci,

Iar tot ce e logic, pare o mare inepţie.

În această închidere nimic nu mă interesează,

În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,

Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,

E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.

Rostogolit pe foi îngălbenite,

Un text nescris, dar presărat cu pași,

Cu replicile fixe sau șoptite

Pe care le repetați și le lăsați.

Intri în scenă fără de repetiții,

Lumina cade aprinsă pe obraz,

Te trezești purtând vechi tradiții,

Între comedie, dor și necaz.

Regizorul ascuns e timpul însuși,

Răsucește filele fără răgaz,

Iar tu înveți din zâmbete și plânsuri

Să nu rămâi un simplu personaj din scenariu generat.

Ai roluri multe: fiu, prieten, frate,

Erou în nopți și mască dimineața,

Dar dincolo de cortine și de șoapte,

Tu ești cel care-și desenează viața.

Nu căuta un final dinainte scris,

Nu-ți pune actele sub un greu sigiliu,

Căci cel mai frumos și luminos vis

Se scrie-n prezent, cât tu mai ești viu.

Așa că joacă-ți rolul cu mândrie,

Chiar dacă pașii uneori mai cad,

Din fiecare pagină ce vine,

Fă o operă ce să nu aibă nici apus, nici gard.

sacra bila de foc,

ce nu vrea sa stea in loc

revoltata ne priveste

saracuta se uimeste

noi, oameni fiind,

pe capete murind,

nepasatori pierind.

infierbantata urmareste,

cu totul se scarbeste.

"oamenii" ce acum traisc,

vietile isi irosesc.

Gândurile mele au învățat mersul nopții,

Se strecoară printre pleoape ca niște șoapte reci,

Fură din mine lumina precum hoții,

Și-mi lasă doar dorul să tremure pe piele.

Ele plâng în mine cu glas de vânt tăcut,

Mă ating pe inimă cu degete reci de ploaie,

Miros a amintire, a fum, a trecut,

Și-mi fac sufletul să sângereze încet, în taină.

Mi-e dor de tine, dar dorul a putrezit frumos,

Lasă ecouri care nu mai vor să plece,

Se joacă cu inima mea ca un copil străin.

Și-mi scriu pe piept povești care ard și încă te cheamă.

Le privesc cum pleacă spre nicăieri,

Cu tăcerea lor grea, dar tandră și caldă,

Uneori mă iubesc, alteori mă dor,

Dar tot în mine se întorc, mereu și iară.

Căci noaptea știe să mă țină în brațe,

Să-mi umple inima cu vânt și cu stele,

Și gândurile care nu vor să adoarmă

îmi poartă dorul tău, fragil, prin tăcere 

Suflet drag, 

Mintea ma minte 

Impulsuri neuronale 

Izor in a mea gandire 

Iluzie de obidie

In fantana de traire 

Nesecate de nemurire 

Vise spre visare 

Trimise si asteptate

Spre intrupare 

Legate in fir de alinare 

Prin rasuflare vie 

Ce cordului putere confera 

Spre bataie de putere

Insufleteste si respira 

Al omului grai viu

Iubire sa transmita 

Creatia sa spre lume 

Lin sa zboare 

In a universului nesfarsire 

Caci a trecut o eterna secunda 

De viata efemera...